Miguel de Unamuno - Agonia creştinismului

Miguel de Unamuno - Agonia creştinismului

 

 

"Şi în abis de suflet poate să fie-o culme
ce-ncape-n el chiar un fatidic gest,
eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,

 

praful din glod făcut de soarele celest;

ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime;
cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest."

( Secretul nostru)

 

Miguel de Unamuno s-a născut pe 26 septembrie 1864 în Bilbao. După studiile secundare şi bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Madrid (maestrul său preferat fiind Menendez y Pelayo). În 1884 (la 24 de ani) îşi dă doctoratul cu teza Originea şi preistoria rasei basce. Devine profesor de latină şi psihologie la un colegiu din Bilbao şi  în 1891 ocupă prin concurs catedra de Limba şi Literatura Greacă la Universitatea din Salamanca, oraş în care se stabileşte până la sfârşitul vieţii. În 1895 publică culegerea de cinci eseuri Esenţa Spaniei, rezultat al lungilor convorbiri cu Angel Ganivet. În 1898 publică primul său roman „Pace în război”. Opera sa filosofică fundamentală, Sentimentul tragic al vieţii, este publicată în 1913.

 La începutul Primului Război Mondial este destituit pentru activitate politică - scria articole în favoarea aliaţilor, contra monarhiei spaniole. Este arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare dar, după 2 ani, este eliberat. În 1924 este exilat în insula Fuenteventura (Canarias).  După jumătate de an este eliberat şi se refugiază la Paris unde rămâne până la căderea dictaturii (1930). Întors la Salamanca, i se face o primire triumfală. În această perioadă îi apăruse principala sa operă lirică El Cristo de Velasquez, poetul Unamuno fiind considerat de criticul Julian Marias : „unul din temperamentele cele mai  viguroase şi originale pe care le-a avut Spania ,-comparabil doar cu Quevedo”.

 Miguel de Unamuno se impune în spaţiul cultural spaniol ca un eseist de mare forţă, demn urmaş al lui Montaigne prin forma clasică dată eseului, de „comentariu”, cu deosebirea că, eseul lui  era scris cu multă pasiune şi impetuozitate, la temperaturi foarte înalte. Spirit agitat, neliniştit, chinuit de contradicţii, ce respinge orice sistematizare a ideilor şi  sentimentelor, Unamuno găseşte în eseu genul cel mai potrivit în care să-şi exprime toate conflictele intime ale sufletului. Keyserling îl caracterizează ca fiind "spaniolul contemporan  cel mai semnificativ din punct de vedere european şi poate cel mai important de la Goya încoace." Contemporanii săi au fost fascinaţi atât de personalitatea lui ca om cât şi de forţa operei sale axată pe trei mari teme obsesive: Spania, Religia, sensul Vieţii. 

Într-o serie de cinci eseuri, intitulată "În jurul casticismului"(al purismului naţional exagerat), prin rigoare şi consecvenţă, Unamuno realizează un examen aprofundat al atmosferei generale naţionale de la acea vreme.

În  "Sentimentul tragic al vieţii",  opera esenţială a lui Unamuno, dezbate "angoasa religioasă a lumii moderne şi a omului etern", punând accentul pe conflictul dintre raţiune şi credinţă fără să găsească o ieşire din labirintul întrebărilor rămase fără răspuns: "cine sunt?", "de unde vin?" "încotro merg?"Raţiunea nu poate da un răspuns, iar soluţia creştină îi provoacă omului anxietate, menţinându-l într-o continuă "agonie"în această dorinţă a lui de imortalitate."Tot ce este vital este antiraţional şi tot ce este raţional este antivital", spune Unamuno."Tragica istorie a gândirii omeneşti nu este alta decât cea a unei lupte între raţiune şi viaţă."

În cel de-al treilea eseu, Agonia creştinismului " dezbate problematica religioasă pornind, ca de altfel în întreaga sa gândire filosofică, de la o propoziţe pe care o întâlnim şi la pontifii existenţialişti-Kierkegaard, Jaspers, Sartre, Heidegger, Camus-„conştiinţa de sine nu este decât conştiinţa propriei limitări”. Dar cum să se lase el, vitalistul Unamuno, constrâns de limitele strâmte ale individualităţii? "Obsesia morţii vine din plenitudine de viaţă; avem această obsesie noi toţi cei care simţim că viaţa ne debordează, şi tocmai pentru că ne debordează o dorim să nu se sfârşească." Între continua aspiraţie către absolut şi conştiinţa propriei limitări se dă marea bătălie, întreaga sa operă stând sub semnul paradoxului.

Pornind de la sentinţa Mântuitorului: Eu sunt calea, adevărul şi viaţaUnamuno consideră creştinismul drept  o continuă luptă (agonia) a individului cu sine şi cu cei din jurul său. Viaţa şi calea nu pot fi una cu adevărul. Adevărul poate ucide. Viaţa te poate ţine în eroare. Omul nu se naşte cu un suflet, ci îşi făureşte unul acesta fiind însuşi scopul vieţii. Şi sufletul este lucrarea proprie a omului, obţinută printr-o luptă continuă cu viaţa. La rândul ei şi viaţa este o luptă, un întreg şir de renunţări şi de împotriviri adevărului, o agonie născută din conflictele interioare ale fiecărui individ. Întreg efortul omenesc este o luptă împotriva veşnicei uitări, a morţii, care ni s-a dat o dată cu pătrunderea în lume a păcatului. Căci, spune Unamuno: „Nu te împaci cu tine însuţi decât, precum Don Quijote, pentru a muri.”

 Agonia este  însăşi viaţa. „Iisus, spune Pascal, va agoniza până la sfârşitul lumii; şi nu trebuie să dormim în acest timp.” A trăi, a lupta înseamnă totodată a te îndoi. „Afirm, cred, ca poet şi creator, privind spre trecut, spre amintire; neg, ca om care raţionează, ca cetăţean, privind spre prezent; şi mă îndoiesc, lupt, agonizez, ca om şi creştin, privind spre viitorul irealizabil, spre eternitate," spune eseistul.

 În lumea catolică, pe  crucifixurile la care se închină credincioşii e Christos aflat pe cruce în agonie şi alături de acest cult există un alt cult închinat Sfintei Fecioare a Durerilor, reprezentată cu inima străpunsă de şapte spade. La origine, creştinismul nu este o simplă doctrină- e însăşi viaţa e un cult închinat Dumnezeului-Om care s-a născut, a suferit, a agonizat, a murit şi-a înviat din morţi. Iezuiţii afirmă că scopul creştinismului este „de-a rezolva afacerea mântuirii noastre individuale şi personale.” Şi asta până la Apostolul Pavel care l-a transformat în doctrină, evanghelismul fiind diferit de creştinismul care a precedat moartea lui Iisus. Apostolul Pavel, „un evreu elenizat, un fariseu ce bâlbâia puternica şi polemica limbă greacă”, a unit dogma iudaică a învierii trupului cu cea helenică a nemuririi sufletului în evanghelismul propovăduit de el.

 „Agent electoral”, aşa cum îl numise Cioran,  a transformat creştinismul–religie a comunităţii care propovăduia apropiatul sfârşit al lumii,  într-o religie individuală în care fiecare credincios poartă în sine semnul prevestitor al morţii sale trupeşti. „Căci trăim uniţi unii cu alţii, dar fiecare moare singur, iar moartea este suprema singurătate.” La Apostolul Pavel, învierea trupului, „speranţă iudaică, fariseică, psihică” a intrat în conflict cu „nemurirea sufletului, speranţă helenică, platoniciană, pneumatică sau spirituală.”De aici, de la conflictul dintre fariseii care credeau în învierea cărnii şi saducheii materialişti care căutau învierea trupului în urmaşii lor, porneşte îndoiala şi agonia.Termenul "agonia" a fost folosit în eseu cu sensul său etimologic, de "luptă"; a fi creştin presupune existenţa unei lupte permanente între conştiinţa religioasă şi condiţia de om al cetăţii, soţ, tată, om de lume. Acest conflict continuu dintre a trăi întru credinţă şi, totodată, a trăi în lume  l-a preocupat şi pe Gogol, renunţarea la luptă însemnând chiar renegarea creştinismului.

 

Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi...” Cuvântul s-a făcut trup, a agonizat şi a murit transformându-se în Literă. Exegeza oamenilor Literei a ucis Cuvântul. Christos a devenit istorie, Verbul s-a făcut Literă care la rândul ei s-a făcut Evanghelie şi Biblia. Însă Litera nu mai înseamnă viaţă. Nemurirea sufletului, a sufletului scris, a spiritului Literei este o dogmă filozofică păgână. Apostolul Pavel a transformat evanghelistica în biblistică şi Verbul în Literă. A fost numit Apostolul păgânilor. Păgân, cu sensul de om de la câmp, ţăran (şi asta-i altă contradicţie) cel care este de fapt omul Cuvântului, nu al Literei. Se ştie că tradiţiile sale au fost orale. Paulinismul, religia Literei, a fost o religie citadină. „Sau poate, se întreabă Unamuno, nu cumva litera vorbită e cea care, mai degrabă, domneşte la ţară, iar cuvântul scris e cel care domneşte în oraşe?” Păgânul propriu-zis era analfabet. Paulinismul, religia literei,  a fost o religie citadină, a maselor, a muncitorilor din marile oraşe. Aceasta a fost agonia creştinismului la Apostolul Pavel: lupta dintre învierea cărnii şi nemurirea sufletului, dintre Verb şi Literă, dintre Evanghelie şi Biblie.

 

În capitolul I din Cartea a treia a Regilor este înfăţişată aducerea sărmanei Abişag din Sunam pentru a încălzi trupul aproape mortificat al regelui David. Probabil că regele a murit în braţele ei,  fecioara–soţie care n-a cunoscut pe David decât în dorinţă. Unamuno consideră acest episod o alegorie în care era prefigurat Dumnezeul-Om. Sufletul iubitor al Sunamitei se străduia să-l încălzească în momentele agoniei lui, în agonia bătrâneţii acestuia, cu sărutări şi îmbrăţişări înflăcărate. Însă cei doi nu reuşesc „să se cunoască”. A cunoaşte, în sens biblic  înseamnă a se uni trupeşte, lucru, cu neputinţă.  Pe de o parte, sărmana Abişag, cu sufletul înfometat de maternitate, se străduieşte să-l învie pe regele muribund, iar regele, la rândul său, o iubea în adâncul inimii însă n-o putea cunoaşte.

 „Ce este oare mai cumplit pentru suflet, să nu poată iubi, sau să nu poată fi iubit? Să nu poată fi cunoscut sau să nu poată cunoaşte? Să nu poată fi născut sau să nu poată da viaţă?”, se întreabă retoric autorul. Între agonia lui David pe care Abişag se străduia să-l facă să trăiască prin îmbrăţişările sale şi Christ care agonizează pentru ca Tatăl- Său, Dumnezeu, să ne salveze, Unamuno găseşte  similitudini.

Legat de agonia creştinismului, autorul prezintă două cazuri concrete: cel al Părintelui Hyacinthe Loyson, călugărul care a devenit tată, şi cel al lui Pascal, care, deşi nu făcuse legământ de schimnicie, a fost un adevărat sihastru. Două suflete antagonice care agonizează fiecare în felul său

Sufletul meu, scria Părintele Hyacinthe fiului său, este un torent ce se prăbuşeşte din înaltul munţilor, învârtejindu-se apa în cădere ani de-a rândul sau poate secole, pe o pantă din ce în ce mai înclinată; cu salturi din ce în ce mai violente, el se precipită către o catastrofă pe cât de inevitabilă pe atît de teribilă: moartea; şi spre acest abis care se află după moarte; până când creatura va regăsi curgerea ei liniştită într-o altă ordine a lucrurilor, şi stabilitatea ei ultimă în sânul Dumnezeului său! Mereu palingenezia. Emilie şi cu mine vom pătrunde curând în acea zonă...”

 În concluzie, „a fi creştin înseamnă  a susţine o luptă permanentă şi în fiecare  moment al vieţii între conştiinţa noastră de credincioşi şi condiţia noastră de cetăţeni, părinţi, soţi; orice formă de renunţare la luptă echivalează cu renegarea creştinismului, care celebrează în fiecare om sacrificiul continuu al mântuirii şi al imortalităţii.”

 

"Eseist prin vocaţie, saturat de lecturi engleze, aducând în literatura spaniolă o anumită eleganţă proprie eseismului britanic, Unamuno a fost "cel mai mare eseist, desăvârşit, al Spaniei, - prin elevaţia sa intelectuală, prin nobleţea sa morală şi prin arzătorul său patriotism."(Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei, pg.79)

 

În 1906 îi scria lui Ortega y Gasset: „Din ce în ce mă simt mai mult purtat spre afirmaţii gratuite, spre arbitrar, care este metoda pasiunii, şi din ce în ce mă întăresc mai mult în anarhismul meu. Şi în felul acesta mă văd izolându-mă tot mai mult. Nu-mi găsesc locul nicăieri, nici în mine însumi...Dumneata nu ştii cum creşte şi se adânceşte singurătatea mea intimă...Din ce în ce mă interesează mai puţin ideile şi lucrurile, din ce în ce mă interesează mai mult sentimentele şi oamenii. Nu mă interesează ce spui dumneata, mă interesezi dumneata...

Dacă ai şti ce dureri de naştere mă costă când scriu, ceea ce alţii numesc paradoxe! Dacă ai şti câte lacrimi sunt îngropate în multe din ultimile mele scrieri! Şi, de ce- mă întreb-de ce, din moment ce eu nu sunt decât un pasionat, care caută să se agaţe de sine însuşi şi să se consoleze disperându-se (viaţa mea este disperare resemnată), de ce insistă unii să facă din mine un înţelept, un pedagog, sau mai ştiu eu ce?”

Acesta a fost Unamuno cel adevărat şi profund-un nihilist existenţialist, dublat de patosul unui adânc misticism catolic, un catalizator căruia i se datorează trezirea din apatie a Spaniei. S-a stins din viaţă pe 31 decembrie 1936, la Salamanca.

 

 

 

 

 

Bibliografie:1.Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007

                     2. Miguel de Unamuno, Agonia creştinismului, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cenaclu Literar: