Miguel de Unamuno- Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare

Miguel de Unamuno- Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare

 

 

Miguel de Unamuno s-a născut în septembrie 1864 în oraşul basc, Bilbao. După studiile secundare şi bacalaureat se înscrie la Facultatea de Litere şi Filososfie a Universităţii din Madrid (maestrul său preferat fiind Menendez y Pelayo).  În 1884 îşi dă doctoratul cu teza Originea şi preistoria rasei basce. Devine profesor de latină şi psihologie la un colegiu din Bilbao, iar în 1891 ocupă prin concurs catedra de Limba şi Literatura Greacă la Universitatea din Salamanca, oraş în care se stabileşte până la sfârşitul vieţii. În 1895 publică culegerea de cinci eseuri Esenţa Spaniei rezultat al lungilor convorbiri cu Angel Ganivet.  În 1898 publică primul său roman „Pace în război”. Opera sa filosofică fundamentală, ”Sentimentul tragic al vieţii” este publicată în 1913.

 La începutul primului război mondial este destituit pentru activitate politică- scria articole în favoarea aliaţilor, contra monarhiei spaniole. Este arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare, dar după 2 ani este eliberat. În 1924 este exilat în insula Fuenteventura (Canarias), însă doar după jumătate de an este eliberat şi se refugiază la Paris unde rămâne până la căderea dictaturii( 1930). Întors la Salamanca i se face o primire triumfală. În această perioadă îi apăruse principala sa operă lirică „El Cristo de Velasquez„, poetul Unamuno fiind considerat de criticul Julian Marias : „unul din temperamentele cele mai  viguroase şi originale pe care le-a avut Spania ,-comparabil doar cu Quevedo”.

 Eseist prin vocaţie, demn urmaş al lui Montaigne prin forma clasică dată eseului, aceea a „comentariului”, cu deosebirea că, eseul lui Unamuno era scris cu pasiune şi impetuozitate, la temperaturi înalte. Spirit agitat, neliniştit, chinuit de contradicţii, ce respinge orice sistematizare a ideilor şi sentimentelor, Unamuno găseşte în eseu genul cel mai potrivit în care să-şi exprime toate conflictele intime ale sufletului . O dovedeşte şi eseul ”Agonia creştinismului”, care alături de ”Sentimentul tragic al vieţii” este o capodoperă. Dezbate aici problematica religioasă pornind, ca de altfel în întreaga sa gândire filosofică, de la o propoziţe pe care o întâlnim şi la pontifii existenţialişti- Kierkegaard, Jaspers, Sartre, Heidegger, Camus-„conştiinţa de sine nu este decât conştiinţa propriei limitări”. Dar cum să se lase el, vitalistul Unamuno, constrâns de limitele strâmte ale individualităţii? Între continua aspiraţie către absolut şi conştiinţa propriei limitări se dă marea bătălie, întreaga sa operă stând sub semnul paradoxului. În 1906 îi scria lui Ortega y Gasset:

Din ce în ce mă simt mai mult purtat spre afirmaţii gratuite, spre arbitrar, care este metoda pasiunii, şi din ce în ce mă întăresc mai mult în anarhismul meu. Şi în felul acesta mă văd izolându-mă tot mai mult. Nu-mi găsesc locul nicăieri, nici în mine însumi...Dumneata nu ştii cum creşte şi se adânceşte singurătatea mea intimă...Din ce în ce mă interesează mai puţin ideile şi lucrurile, din ce în ce mă interesează mai mult sentimentele şi oamenii. Nu mă interesează ce spui dumneata, mă interesezi dumneata...

Dacă ai şti ce dureri de naştere mă costă când scriu, ceea ce alţii numesc paradoxe! Dacă ai şti câte lacrimi sunt îngropate în multe din ultimile mele scrieri! Şi, de ce- mă întreb-de ce, din moment ce eu nu sunt decât un pasionat, care caută să se agaţe de sine însuşi şi să se consoleze disperându-se (viaţa mea este disperare resemnată), de ce insistă unii să facă din mine un înţelept, un pedagog, sau mai ştiu eu ce?”

Acesta era Unamuno cel adevărat şi profund- un nihilist existenţialist dublat de patosul unui adânc misticism catolic. Se stinge din viaţă pe 31 decembrie 1936, la Salamanca.

Fiind al treilea eseu ca apariție, ”Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare” este o operă de maturitate (împlinise 49 de ani) în care autorul pune în dezbatere problematica majoră a morții, nemurirea sufletului, conflictul dintre rațiune și sentiment generatoare ale sentimentului tragic al vieții. Este o lucrare fundamentală în care poetul filozof Unamuno este direct interesat destinul omului după moarte, dar și de dualitatea viață—moarte. Este o lucrare de ”autochirurgie” după declarația autorului (”am operat asupra mea însumi”) în încercarea de a rezolva problema individuală a necesității eterne de continuitate în timp și spațiu. Filozofia este și știința tragediei vieții, reflectare a sentimentului tragic al ei. Asemeni lui Șestov, Unamuno afirmă că înainte de toate, filozofii sunt oameni, individualități distincte. În filozofie, susține Unamuno (și pe bună dreptate) punctul de pornire stă în înțelegere, iar a înțelege înseamnă a accepta toate contradicțiile din existența umană și din sufletul omenesc. Este evident pentru toată lumea că trăim numai din contradicții, că prin conștiința noastră se perindă continuu stări contradictorii. Scopul acestui eseu, subliniat insistent în paginile finale a fost acela de a demola optimismul facil al teologiei oficiale, al raționalismului scientist și al dictaturii politice în locul cărora să așeze starea de neliniște împinsă până la limita de sus. Ca și în ”Agonia creștinismului” Unamuno pune problema luptei  ( a ”agoniei”) cu sine însuși, atitudine spirituală care va genera în cele din urmă, înțelegerea, compasiunea și solidaritatea umană. Greu de citit, alambicat eseul, pentru că autorul are o mare predilecție către paradox, era ”omul care simțea clar,  (dar) nu definea clar”.  Sentimentul morții nu-l împinge la resemnare, la pasivitate și așteptare, ci către o viață tumultuoasă, ”agonică”, plină de tensiune. ”Obsesia morții vine din plenitudine de viață; avem această obsesie noi toți cei care simțim că viața ne debordează și tocmai pentru că ne debordează o dorim să nu se sfârșească”.

În adâncul ființei sale se simte dramatic conviețuirea conflictuală dintre filozof și omul de litere. ”Niciodată nu voi fi  mai mult decât un biet scriitor privit în republica literelor ca un intrus și din afară, din cauza unor pretenții de om de știință și considerat tot intrus în imperiul științelor , din cauza pretențiilor mele de literat!” ( Iubire și pedagogie)

(Miguel de Unamuno, Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare, Institutul european, Iasi, 1995)

Cenaclu Literar: