În gulagul românesc (1)

În gulagul românesc (1)

Quote:

Cuvânt lămuritor

Prin 1937-38, Mihail Munteanu, tatăl meu, era liderul studenţilor de la Politehnica din Iaşi. Pustiitoarea apariţie a războiului l-a obligat să se refugieze la Braşov. Aici s-a căsătorit, a avut un singur fiu şi a cunoscut, după 1944, teroarea anchetelor securităţii. Aici a fost arestat şi condamnat sub acuzaţia de "uneltire împotriva ordinii de stat". Ridicat la câteva zile după ce am apărut pe lume, a rezistat timp de cinci ani regimului de exterminare de la canalul Dunăre - Marea Neagră. S-a reîntors acasă pentru trei ani şi a fost din nou arestat, primind o condamnare de zece ani, dintre care a făcut opt ani de carceră, pentru nesupunere, în închisoarea de la Aiud, cimitirul intelectualităţii româneşti.

Ros de suferinţe fizice şi morale pentru un destin, personal şi naţional, ce nu şi-a găsit împlinirea jinduită, Mihail Munteanu s-a stins în 1990, la câteva luni dupa ce încolţise speranţa unor reale schimbări democratice în România. Apucase să devină membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

Prea tânăr pentru a înţelege exact, la timpul potrivit, rostul deplin al mărturisirilor pe care mi le făcea, adevărata şi dramatica dimensiune a suprimării unor deveniri, pentru vina de a nu fi făcut concesii înregimentărilor comuniste, abia după moartea tatălui meu am început să pun cap la cap fragmente de mărturii orale şi să înţeleg de ce, la prima întâlnire de după întoarcerea din puşcărie, îmi strângea braţul într-un gest ce mi s-a părut de spaimă şi nesiguranţă, de hăituire. Braţul fiului său pe care nu-l văzuse de la naştere. Acest gest m-a urmărit întreaga viaţă, ca şi cum din întunericul din care venea s-au furişat limbi de foc, rupând furibund din carnea prigonitului, recompunând marasmul unor suferinţe inimaginabile, lupta cu moartea, supravieţuirea şi speranţa.

Din fericire, tatăl meu mi-a lăsat un caiet cu amintirile sale din anii puşcăriilor comuniste. Abia acum imaginea acelor pustiitoare decenii s-a lămurit. Mai mult decât atât, am înţeles că orice mărturie despre suferinţele unui neam nu ai voie să o ţii numai pentru tine. Ea trebuie destăinuită, rostită sau strigată, pentru a ne impregna de tensiunea, de dramatismul unor veacuri de prăbuşire, pentru a îndepărta, cât ne va sta în putinţă, pericolul recrudescenţei unor asemenea monstruozităţi. Abia după ce am citit mărturiile conţinute în acest caiet am realizat că am avut în preajmă, veghindu-mi înălţarea, aşa cum i-au permis vremea şi vremurile, un părinte care şi-a probat în timpul tinereţii sale anulate, o verticalitate pilduitoare.

De câte ori recitesc amintirile pe care le veţi descoperi şi voi, paginile îmi ard cugetul şi mă înăbuşă revolta. Simt, din ce în ce mai clar, că acest jurnal nu este numai al meu.

Vă invit la o incursiune prin imposibil, pe parcursul a 40 de episoade care vor detalia ororile petrecute în timpul anchetelor, în detenţiile de la canal şi în închisoarea de la Aiud.

Mulţi dintre cititorii acestui articol sunt tineri. Ei nu-şi pot alcătui o imagine adevărată a realităţilor de acum mai bine de 50 de ani decât prin lecturi, prin mărturii. De aceea cred că gestul dezvăluirii acestui document este unul necesar.

Realizând că textul reproduce nu numai împrejurări decisive şi dramatice, dar şi tensiunea conflictului interior, al dezrădăcinării şi anulării personalităţii, am decis să nu intervin cu nimic în stilistica notaţiilor. Ele vor fi conturarea reală a modalităţilor prin care maşinăria comunistă a distrus nu numai un destin uman, ci o generaţie întreagă. Această generaţie merită pe deplin efortul de a nu lăsa să se aştearnă vălul uitării şi neînţelegerea rosturilor şi devenirii noastre.

Adrian Munteanu


Întâmpinare

Nu am căutat să scriu un jurnal, căci condiţiile din închisorile comuniste erau îngrozitoare, teroarea barbară, urmărirea deţinuţilor politici se făcea cu măsuri draconice care mergeau către desfiinţarea morală şi fizică a omului.

Mijloacele de scris erau complet interzise, un creion sau o fiţuică constituind un delict grav, alarmant pentru administraţie. El ar fi adus pedepse de neimaginat pentru făptuitor.

În închisoarea de la Aiud erau deţinuţi intelectuali de toate categoriile până la personalităţi de prim rang, academicieni, profesori universitari, savanţi, scriitori, avocaţi, ziarişti, preoţi, unii dintre ei foşti miniştri, ori reprezentanţi de frunte ai vieţii culturale. Tot ce au scris ei sau ce s-a scris despre ei a fost ulterior detenţiei. De altfel, personal, nu înclin a scrie jurnale, considerând aceasta un lucru prozaic.

Nu m-am hotărât a scrie nici memorii, însuşindu-mi cele exprimate de Petre Pandrea în volumul său Atitudini şi Controverse, pag. 472: "Oamenii cu succes în viaţă, existenţele plenitudinare, nu pot scrie memorii. Nedreptăţiţii sau rataţii vieţii sociale au aptitudini straşnice în această direcţie."

Personal, deşi nu m-am realizat cum aş fi dorit, nu mă consider un ratat. Aşa că voi aduna doar, în cele ce urmează, unele amintiri, pentru a fi cunoscute. Este momentul să ştim adevărul şi să nu-l uităm.

Fuga

Se decretase naţionalizarea în 1948. Uzinele Astra din Braşov (ulterior devenite uzinele Steagul Roşu - n.m.) erau în toiul inventarierii, iar eu eram numit într-o comisie la magazia centrală. Atmosfera în birouri şi ateliere era de groază. Se făceau zilnic arestări. Un autobuz mare aştepta pe Calea Bucureşti, iar o maşină mică cu securişti intra la sindicat, unde era chemat cel vizat, era ridicat şi dus la autobuz, iar de acolo în beciurile de anchetă. Oră după oră dispăreau cunoscuţi şi prieteni.

A venit şi rândul meu. Căutându-mă la birou şi negăsindu-mă, au mers la magazia centrală. Controlam materialele pentru automotoare care se găseau la ultimul etaj. De jos mă zăresc şi strigă să cobor. Am simţit atunci un gol în suflet ce prevestea şirul lung al anilor de suferinţă. Caut să scap şi mă furişez printre raioane, escaladând balustrade şi acoperişuri, ajungând în curte, unde se găseau stive mari de scânduri. Cu respiraţia aproape întretăiată, mă adăpostesc în golurile dintre scânduri. Stau nemişcat aproape o oră, cu spaima în suflet, gândindu-mă ce este de făcut. M-au căutat, au blocat toate porţile uzinei, întărind paza.

După un timp am ieşit şi m-am îndreptat, cu mare prudenţă, spre zidurile exterioare ale uzinei pe care le-am sărit ajungând în pădure. Începea viaţa aspră de fugar.

Am anunţat familia despre situaţia mea, căutând să le dau speranţe că lucrurile sunt numai un provizorat. În sinea mea mă cutremuram că îi voi lipsi mult timp de ajutorul meu şi cine ştie dacă îi voi mai vedea. Domnul să fie cu noi! La El este nădejdea.

Prinderea

21 august 1948. Soţia este internată în maternitate unde naşte un fiu. Este primul meu copil şi cu orice risc trebuie să-l văd. Îmi procur o pereche de ochelari, fără dioptrii, îmi aplic mustăţi false şi mă strecor în spital unde îi văd.

Lacrimi amare şi duioase.

Situaţia de fugar nu o puteam prelungi, deoarece periclitam libertatea celor care mă găzduiau. Sunt hotărât să părăsesc ţara. Înainte de plecare aranjez să-i mai văd o dată pe ai mei la casa soacrei mele. Cu precauţie ajung şi găsesc soţia şi copilul în pat. Eram însă strict urmărit. Auzim bătăi în uşă. Mă reped la geamul care dădea în stradă, dar când vreau să sar observ doi securişti care patrulau. Mă retrag şi mă aşez pe marginea patului. Deodată uşa este dată de perete şi un securist pătrunde furtunos. Se aşează într-un colţ al camerei pentru a avea spatele asigurat şi cu un pistol în mână mă somează. Eu încleştez mâna pe un scaun şi mă gândesc a-l proiecta în capul "musafirului". Îmi dau seama că revolverul se va descărca şi îi putea lovi pe cei din pat. Mă predau. Mi se pun cătuşe la mâini şi sunt pornit la cercetări.

Întorc încă odată capul spre cei dragi. Copilul avea doar opt zile. Rămâneţi cu bine! Dumnezeu să ne aibă în paza Lui! Vor trece cinci ani de neînchipuite încercări şi torturi până când ne vom revedea.

Mihai Munteanu
(va urma)