În gulagul românesc (3)

În gulagul românesc (3)

Toamna lui 1948

Scos la toaletă, la întoarcere găsesc un cetăţean stând pe priciul meu. Uşa se închide şi noul adus începe să îndruge o poveste cum şi de ce a fost arestat. Tema părea neconcludentă şi omul prea vorbăreţ. Intuiesc că lucrul nu este curat şi atunci îl asaltez cu întrebări, cerând amănunte, căci între altele dezvăluia unele date care mă interesau. Strâns într-o logică clară şi bine condusă de mine, tovarăşul se încurcă de tot şi devine taciturn. Eram lămurit şi tare l-aş fi luat la palme.

Confirmarea se produce ceva mai târziu când respectivul bate în uşă şi cere să fie dus la anchetator, de unde nu s-a mai întors. Ticălosul! Asemenea oameni erau folosiţi pentru a descoase pe cei în suferinţă şi a "turna" cum spuneam noi. Ei făceau mult rău alăturându-se călăilor. Crimă şi degradare ! În toate închisorile se găseau nemernici care trăgeau de limbă şi raportau. În acest mod îţi pierdeai încrederea chiar şi în cel mai bun prieten, de multe ori greşind, dar exagerarea se dovedea măsură de prudenţă ce ocolea multe greutăţi.

Anchetatorii de altfel urmăreau pe lângă obţinerea informaţiilor şi presărarea neâncrederii care slăbea tăria celor anchetaţi. Ne obişnuisem cu astfel de stârpituri şi ne luam măsuri de precauţie. În multe cazuri plăteau greu. Cei mai mulţi dintre aceşti "prieteni" ajungeau în situaţii nenorocite, căci Dumnezeu dă fiecăruia după faptele sale. Astăzi, cei care mai sunt în viaţă, nu pot privi în ochii oamenilor şi vai de conştiinţa lor, dacă o mai au.

Seara târziu sunt dus din nou la cercetări. Astea se făceau de obicei noaptea, când în biroul de anchetă se punea muzică, dată la maximum, pentru a acoperi ţipetele de durere ale celor schingiuiţi.

Nemulţumiţi pentru rezultatele avute cu mine, sunt din nou bătut şi ameninţat. Atunci cer să dau o declaraţie în care spun că din acel moment nu voi mai scoate nici un cuvânt şi că voi încerca să evadez, ori să mă sinucid. Au tăbărât cu bestialitate asupra mea, până când mi-am pierdut iarăşi cunoştinţa şi m-au dus în beci. Trezit după ore, ca dintr-un coşmar, simţeam că mă pierd. Mă pipăiam, mă ciupeam, ca să-mi dau seama că mai trăiesc. Revenit, nu mai puteam mişca. M-am târât şi cu picioarele am început să bat în uşă strigând să vină doctorul.

Au apărut patru haldăi care cu toţii se înghesuiau cu sete să mă lovească cu pumnii, cu picioarele şi cu tot ce aveau în mână. Făceau probabil socoteala că în caz de deces erau acoperiţi, motivând că am vrut să evadez sau m-am sinucis, aşa cum scrisesem în declaraţie.

Am aflat de la alţii că pe la orele 12 noaptea eram întins în curte unde, împreună cu un medic, mi-au făcut injecţii şi respiraţie artificială, încercând să mă readucă la viaţă.

Acesta a fost ultimul act din anchetă, căci a doua zi am fost transportat la închisoarea Braşov, deoarece nu mai eram om şi bestiilor nu le prea convenea să se încarce cu prea multe crime.

Mihail MUNTEANU
(va urma)