”Mir iskusstva” („Lumea artei”)

”Mir iskusstva” („Lumea artei”)

 

 

 

”Căci pentru ei,  „Lumea artei” este deasupra tuturor lucrurillor terestre, deasupra stelelor chiar, unde ea stăpânește solitară și mândră ca un pisc înzăpezit.” (Bakst)

Și pentru că în scurta biografie a lui Stravinski am amintit de Serge Diaghilev, marele Mecena al artei ruse, voi încerca să prezint mișcarea artistică rusă cunoscută sub denumirea de ”Mir iskutssva” ( ”lumea artei”).

”Mir iskusstva” desemnează o largă mișcare în arta rusă (pictură, grafică, ilustrație de carte, mobilier, scenografie, artă monumentală, muzică)  de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Mișcarea a fost animată de câțiva membri fondatori grupați în jurul revistei cu același titlu care reprezintă sincronizarea artei ruse cu curentele artistice ale vremii, din Europa, cunoscute sub diferite denumiri: ”Art nouveau”, ”Modern Style”, ”Jugend-stil”, Sezission”, ”Arta 1900”, la noi. ”Mir iskusstva” acoperă cea mai mare parte modernismului rus, depășindu-l prin unele întreprinderi inițiate și patronate de Diaghilev - expozițiile artiștilor ruși în străinătate și ”Baletele ruse”.  Având la origine ambițiile unui grup de liceeni, așa-zișii ”pickwickienii de pe Neva”, ”Mir iskusstva” este corespondentul rusesc al mișcării ”Nabi” (”profeți”, ebr.), chiar dacă în Franța nabiștii aveau în spate îndelungata experiență impresionistă, iar miriskusnicii veneau de pe teritoriul în care încă dominau academismul și neoacademismul ”peredvijnicilor” la fel de cantonați în formele conservatoare.

Primul și marele merit al mișcării este deschiderea largă către Occident, mai ales prin decoruri, scenografie și prin ilustrarea de carte, după cum spune istoricul de artă francez, Louis Reau, ”pentru prima dată Rusia a exportat forme noi de artă și a trimis în străinătate artiști care nu mai veneau ca elevi, ci ca inițiatori.”

Între 1900-1917  Parisul și Moscova au făcut un schimb intens de artă contribuind imens la maturizarea și modernizarea artei spectacolului. ”Cultul formei, intelectualismul imaginii, tendința spre stilizare, gustul pentru arabescul desenului, pentru prețiozitatea materiei, pentru rafinamentul cromatic și aderarea la cele mai diverse efecte (decorativism, grafism, tonuri reci, opalescente, aplatizare a volumelor, chiar și un fel de ”cloazonism” caracteristic nabiștilor și ”Artei 1900”, în general) deci, totul sau aproape tot ce era legat de modalitățile de expresie contrasta, în mod evident, cu stilul mai conservator, mai rudimentar, mai lipsit de strălucire al ”peredvijnicilor””(Vasile Florea). De remarcat că și în planul literar- filosofic, în paginile revistei ”Mir iskusstva” se regăsesc scrierile unor mari personalități precum:  V.Rozanov, D.Merejkovski, Belîi, Blok, Briusov, Zinaida Hippius etc. care au avut o contribuție importantă în dezvoltarea artelor de la acea vreme. Atmosfera în care ia naștere noua mișcare artistică era un destul de sumbră. Vechile tipare oglindite și în artă erau atât de bine înrădăcinate încât noii artiști nu aveau aproape nicio cale de-a se manifesta în ritmul în care societatea modernă îl impunea. ”Drumul Golgotei” parcurs de Van Gogh și de Gauguin era refăcut de astă dată de Mikhael Vruber, unul dintre artiștii care încercau să se descătușeze din vechile dogme. Până și achiziționarea primelor lucrări importante ale lui Serov și Nesterov de către P.M.Tretiakov a dus la opoziția rigidă și la un mare scandal în mediile artistice care dețineau monopolul.

Un grup de liceeni, deveniți apoi studenți  s-a strâns în jurul fiului cel mic, Alexandr Benois,  al cunoscutului arhitect din Petersburg, Nicolai Leontievici Benois. Dacă înainte de inițierea mișcării artiștii plastici se formau direct în Academia de Artă, acum, apare  o nouă categorie de artiști care aveau deja o formare spirituală și artistică înainte de-a intra la Academie. Grupul de tineri care se grupase în jurul lui Alexandr (Sașa) Benois a întemeiat o ”societate de autoinstruire” care, la început,  a fost sub forma unui cerc de prieteni. Din grup făceau parte: D. Filosofov, V. Nuvel, G. Kalin și N. Skalon alături de care au mai venit Leon Bakst, Serge Diaghilev și Charles Birlet funcționar al Consulatului francez din Petersburg. Acesta din urmă le-a făcut cunoștință membrilor grupului cu poezia simboliștilor francezi Rimbaud, Verlaine, Mallarme, dar și cu revistele de artă de orientare ultramodernă precum ”Mercure de France” și ”La Plume”. Așadar ”miriskusnicii” proveneau, cu precădere, din familii ale intelectualității burgheze ruse, crescuți într-o atmosferă îmbibată de artă. Membrii ”societății de autoinstruire” care se autointitulau ”Pickwickienii de pe Neva” țineau conferințe făcând cunoscut unul altuia pictura, muzica istoria literaturii, istoria teatrului, temele predilecte fiind legate de marii maeștri. Animatorul cercului a fost Alexandr Benois (1870-1960). Majoritatea participanților la acest cerc avea deschidere către Occident și dorința de-a se alătura procesului artistic universal. O altă caracteristică a grupului era cuprinderea sintetică a fenomenului artei și al culturii, în general. Nici unul dintre ei nu se mărginea doar la studiul unui singur domeniu și după mărturisirile lor erau, pur și simplu, ”sfâșiați” neștiind ce drum să aleagă atât de multe pasiuni îi copleșeau. Și nu neapărat cea din urmă caracteristică a grupului era recursul la trecut, la marii maeștri, la epocile în care Frumosul fusese în lumină. Un lucru interesant și demn de remarcat este că mulți dintre ”miriskusnici” care au devenit artiști profesioniști nu au absolvit Academia de Arte. Este cazul lui Benois, Filosofov, Diaghilev, Nuvel care au absolvit facultatea de drept a Universității din Petersburg. După absolvirea studiilor, ”miriskusnicii” au plecat peste graniță și mulți dintre ei s-au stabilit la Paris. Diaghilev (1872-1929) începe să joace un rol tot mai important în cercul lor de prieteni. Era mare amator de muzică  și de pictură, dar marea lui vocație va fi mecenatul.

Primul dintre ”miriskusnici” care s-a afirmat a fost K.A.Somov (1869-1939), care, fără să fie un copil minune, a devenit un artist de geniu. Prima mare expoziție a mișcării ”Mir iskusstva” a fost deschisă  în ianuarie 1898, Expoziția artiștilor ruși și finlandezi de la muzeul Stieglitz. Pentru prima dată, a ieșit în evidență talentul strălucit de organizator al lui Diaghilev: pe lângă tinerii ”miriskusnici” au mai expus: Vrubel, Serov, Levitan, Nesterov, Korovin, Vasnețev, Maliutin, Polenova. N-a trebuit mult să apară și reacțiile vechii garde prin gura patriarhului acesteia V. Stasov care a numit expoziția tinerelor talente ”o orgie a dezmățului și nebuniei”. Acesta a fost începutul mișcării ”Mir iscusstva”.

 

”Mir iskusstva”, revista grupării

 În 1892, aderă la cercul ”societății de autoinstruire” A. P. Nurok ”acest parizian de Petersurg” cum îl numeau prietenii care va juca rolul lui Mefisto în cercul tinerilor Fauști și va veni cu ideea înființării unei reviste. Însă principalul pion este și de astă dată Diaghilev care a dus toată munca organizatorică câtă vreme Benois și majoritatea membrilor cercului se aflau încă în Franța. Denumirea revistei n-au putut s-o stabilească multă vreme. Benois a propus denumirea ”Renașterea”. În 1897,  I. Grabar scrie un articol pentru suplimentul literar al revistei ”Niva” (Țarina) și mai propune câteva denumiri: ”Vperiod” (Înaintarea), ”Novoe iskusstvo” (Arta nouă), ”Krasota„ (Frumusețea). Se opresc, în final, la ”Mir iskusstva” (Lumea artei), denumire deloc întâmplătoare pentru că fondatorii revistei considerau lumea artei, o lume autonomă, aparte. La 18 martie 1898,  a fost semnat contractul de editare. Prințesa M.K. Tenișeva și S.I. Mamontov,  cei care acordau subsidiile necesare editării, au devenit editorii revistei, iar Diaghilev, redactorul-șef. Deși ceilalți membri considerau nemijlocită participarea lui Benois, acesta fiind la Paris și lucrând la primul ciclu versaillez nu s-a implicat atât de mult. A rămas toată munca organizatorică în sarcina lui Diaghilev (”Napoleonul”), strălucitul strateg plin de energie clocotitoare. În primele două numere apar deja nume consacrate precum Lev Șestov, Vasili Rozanov. Pe lângă ei, V.F. Nuvel va publica articole despre expoziții, despre spectacolele muzicale, mai ales că la inițiativa lui luaseră ființă ”Serile de muzică contemporană” unde se asculta muzica lui Debussy, Max Reger, Richard Strauss și alți muzicieni novatori ai momentului. Munca de redactor artistic i-a revenit lui L.S. Bakst care executa și retușa fotografiile dându-le un aspect cât mai elegant. Din lumea marilor artiști, celebri deja, de ”Mir iskusstva” s-a apropiat V.A.Serov. Era bun prieten cu Benois care îi înlesnise participarea în 1896 la ”Sezession-ul” munchenez, expoziția artiștilor ruși de la Munchen. Alături de el, Benois îi mai ”pețise” atunci pe Levitan, Nesterov, Vasnețov, Perepletcikov, Svetoslavski. Dar, dintre toți moscoviții cel mai apropiat de mișcare a rămas Serov, el fiind și împuternicitul la Moscova al expozițiilor organizate de ”Mir iskusstva”. Toți cei implicați în editarea revistei și în organizarea expozițiilor se întâlneau marțea, acasă la Diaghilev,  care expune și estetica revistei și  a mișcării în articolul ”Probleme complexe”. Drept motto folosește cuvintele lui Michelangelo: ”Cine merge pe urmele altora nu-i va întrece niciodată”. Articolul este alcătuit din patru părți: în prima parte sunt respinse învinuirile de decadentism, în cea de-a doua expune o idee legată de arta pentru artă, în cea de-a treia vorbește despre frumosul în artă, iar în ultima parte vorbește despre misiunea artei proslăvindu-i pe înaintași. Giotto, Shakespeare și Bach  lângă care-i mai adaugă pe Dostoievski, Puvis și Wagner  sunt considerați ”zeii artelor”. Începând cu primul număr, revista publică sistematic articole și note având ca obiectiv discreditarea dușmanilor. Dar, preponderentă în revistă, era partea pozitivă cea în care se aduceau la cunoștința publicului rus acele fenomene pe care revista le considera valoroase din punct de vedere artistic. Sigur că locul principal în revistă îl vor avea ilustrațiile cu reproduceri ale lucrărilor ce poartă amprenta ”noului stil”. Accentul era pus pe artiștii ruși, finlandezi și scandinavi în operele cărora se oglindea spiritul național, sufletul poporului. De ce atenția lor era îndreptată către finlandezi și scandinavi? Pentru că în lucrările lor era bine definită tradiția, pentru că Ibsen și Grieg se bucurau de mare popularitate în Rusia la acea vreme. Începând cu numărul al treilea, revista popularizează operele maeștrilor ruși ceea ce va fi tema de bază în toată activitatea revistei. Artei din Europa Occidentală i se rezervă puțin spațiu. Printre artiștii intrați în atenția lor sunt Puvis de Chavannes, Gustave Moreau, Edward Burne-Jones și Aubrey Berdsly. Apariția primelor numere ale revistei a stârnit în presă o adevărată furtună de indignare -atacuri peste atacuri  care s-au întețit după organizarea primei expoziții de către revistă, în 1899. Simpatiile artistice manifestate de ”Mir iskusstva”  erau caracteristice pentru lumea artistică europeană a momentului. Absența totală a artiștilor de stânga l-a scos din sărite pe ideologul ”mișcării peredvijnice”, V.V. Stasov,  care i-a asemuit pe ”miriskusnici” cu schilozii și monștrii din romanul lui Hugo, ”Catedrala Notre-Dame”. Nici nu-i trece prin cap să spună ceva despre lucrările expuse, mărginindu-se să prolifereze tot felul de insulte. În focul polemicii, ”Mir iskusstva” critică arta academistă reprezentată de Aivazovski, Rizzoni și Vereșceaghin, atrăgând oprobiul lui Repin care se distanțează de mișcarea lor. Polemica cu Repin rămâne la un anumit nivel de decență, fiecare din părți recunoscând și meritele incontestabile ale adversarului. Cei de la ”Mir iskusstva” nu contenesc să-l numească pe Repin  maestru și-i consacră pagini întregi în revistă. Un rol activ în viața revistei are, desigur, Benois, care devenise deja o autoritate în evaluarea operelor de artă atât străine cât și autohtone ruse. Vioiciunea minții și spontaneitatea opiniilor conferă cronicilor lui un colorit aparte, nefiind niciodată plictisitor. Este un mare admirator al lui Odilon Redon și Huysmans. O atenție deosebită acordă revista Expoziției universale de la Paris din 1900 unde se fac remarcați prin decorațiunile pavilionului rusesc. Francezii, la rândul lor, apreciază pictura lui Serov și a lui Korovin cel care se ocupase cu decorarea spațiului. Cu această ocazie ”miriskusnicii” își schimbă atitudinea față de impresioniști pe care nu-i agreaseră până în acel moment. Ca urmare a reevaluării artei apusene începe și o reevaluare a artei ruse contemporane.  Interesant este articolul lui Igor Grabar, ”Câteva gânduri despre arta aplicată contemporană din Rusia” în care opune artei decorative și noului stil rusesc,  clasicul empir. Primul număr al revistei din 1902 este dedicat în întregime vechii arhitecturi a Petersburgului. Benois publică articolul ”Petersburgul pitoresc” și alte câteva articole în care elogiază frumusețea vechii arhitecturi,  direcție care va continua și în următoarele numere.

Pe lângă articolele despre vechea arhitectură a Petersburgului și a Moscovei, revista începe să ofere mult spațiu articolelor legate de teatru. Interesul lor sporește atât pentru teatru cât și pentru operă și balet. Benois și Diaghilev publică sistematic  articole despre noile puneri în scenă ale teatrelor imperiale. Principala cerință a ”miriskusnicilor” era pentru unitatea tuturor componentelor spectacolului: unitatea dintre muzică și regie, coregrafie, costume, decoruri, jocul artiștilor. Benois publică câteva articole elogioase la adresa teatrului Mariinski.

Trebuie să remarcăm că o grijă aparte a redacției de la ”Mir iskusstva” a fost pentru realizarea grafică a revistei. Au luat totul de la zero, au experimentat au muncit din greu până când au ajun ssă scoată de sub tipar exemplare de excepție. Astfel și-au creat propriul stil până au ajuns să concureze cu succes revistele internaționale de renume din același domeniu. Se poate spune că revista afost un fel de laborator de creație al graficienilor. Unul dintre rezultatele activității revistei în studierea moștenirii rusești a fost renumita expoziție de portrete din palatul Tavriceski, desigur tot sub magica baghetă a lui Diaghilev. Marele merit al expoziției a fost că a scos la iveală o mulțime de pictori și sculptori anonimi printre care mai mult de zece erau maeștri de prima mână. Revista devine tot mai influentă. Benois publică ”Istoria picturii ruse în secolul al XIX-lea”  în deplină concordanță cu direcția revistei. Secția literară condusă de D. Filosofov publică autori precum Lev Șestov, D. Merejkovski, Z. Hippius, V. Rozanov, Briusov, Andrei Belîi.

În 1903, vrând să primenească corpul de colaboratori și să-i schimbe orientarea revistei, Diaghilev îi solicită sprijinul lui Cehov care-l refuză categoric. Între el și Merejkovski existau vechi animozități și nu putea să vină sub același acoperiș cu cel pe care-l considera dușman. Toate tentativele lui Diaghilev de a-l atrage pe Cehov au eșuat. Anul 1905 în care începe războiul ruso-japonez înseamnă anul începutului unei crize financiare. Revista rămâne fără subsidii și încetează să mai apară.

În concluzie ”Mir iskutssva”, revista mișcării a avut un rol de catalizator în întreaga mișcare artistică rusă de la granița dintre secole. Implicarea în organizarea de expoziții a dat posibilitatea afirmării unor artiști de mare valoare.  Să-i amintim aici și pe Nicolas Roerich, B. Kustodiev I Bilibin pentru realizările lor în scenografie, dar și în ilustrarea de carte. Chiar revista în sine a creat tipul de revistă artistică ilustrată din Rusia.

 

Mir iskusstva - direcții de afirmare

 Anii în care a apărut revista au fost anii de glorie ai ”miriskusnicilor”.

 Somov a pictat ciclul portretelor de femei printre care renumitul tablou ”Damă în albastru”, Benois termină și expune acuarelele din seria ”Ludovic al XIV-lea”, iar în 1903 realizează ilustrațiile la ”Călărețul de aramă” al lui Pușkin, Bakst devine tot mai cunoscut în domeniul decorului de teatru și realizează scenografia celor mai importante spectacole de la Teatrul Aleksandriski. Tot în această perioadă, societatea rusă și întreg mediul cultural conștientizează valoarea grupului S.K.Makovski numindu-i ”visători retrospectiviști”. Însă ”miriskusnicii” n-au fost doar ecoul vremurilor apuse, ei au fost oamenii timpului lor  cu privirea către viitorul pe care îl proiectau. Fiind artiști cu o educație temeinică, adevărați profesioniști în tot ceea ce făceau chiar dacă nu aveau studii superioare de artă au fost inovatori în mai toate domeniile în care s-au manifestat. De numele lor se leagă înflorirea xilogravurii, au fost primii care au folosit din plin tehnicile mixte în pictură, grafica de carte a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă în vremea lor, sculptura  -prin cele trei nume Trubețkoi, Golubkina și Konenkov- a ieșit în afara granițelor țării, iar artele plastice și decorative  au cunoscut varianta sa largă de ”Modern”. Studiind cu minuțioziate operele vechilor maeștri și-au ales cu grijă materialele împărtășindu-și unii altora rezultatele experiențelor. De remarcat este și disciplina lor creatoare tenacitatea cu care s-au implicat în domenii necunoscute și marea lor putere de muncă.

Una dintre picturile celebre  rămâne ”Dama în albastru” în care Somov a imortalizat-o pe eleva sa E.M.Martinova. La prima vedere o compoziție simplă în care apare o tânără în prim plan, portretul ”damei în albastru” reflectă o întreagă realitate existentă la acea vreme în care este evidențiată nemulțumirea profundă față de momentul respectiv și aspirația neputincioasă către frumos, către un viitor mai bun, apanajul unei părți a societății ruse. Folosind accesoriile romantismului, Somov și-a zugrăvit eroina întipărindu-i mâhnirea pe chip și cu o cărticică franțuzească în mână. Privirea ei scrutătoare este o veritabilă interogație adresată vieții. Dar despre arta picturală a lui Konstantin Somov, cu altă ocazie.

Un alt eveniment de mare însemnătate îl reprezintă realizarea  de către Alexandr Benois a ilustrațiilor la poemul lui Pușkin,  ”Călărețul de aramă”. Prima variantă,  în care au fost 33 de ilustrații, a reprezentat-o ediția de lux la comanda ”Cercului de iubitori ai edițiilor de lux rusești”. Varianta definitivă a fost cea din 1923 și reeditată în 1964. Desenele erau executate în tuș pe suporturi gri verzui și gălbui  ceea ce dădea impresia de gravură pe lemn și crea atmosfera timpului în care se petrecuseră evenimentele narate în poem. Însă  valoarea ilustrațiilor lui Benois constă în intuiția lui de mare artist cu care a știut să sondeze adevărata semnificație a poemului lui Pușkin,  aceea de meditație asupra soartei omenești și asupra poporului rus, asupra conflictului dintre omul simplu și Putere, dintre individ și societate. Se prefigurau la orizont întunecații ani ce aveau să urmeze după 1917 și artistul transpunea în felul său profeția asupra sumbrului viitor. Cu ilustrațiile la ”Călărețul de aramă”, eveniment major în istoria artei ruse, Benois inaugurează o perioadă de înflorire a ilustrației de carte a ”miriskusnicilor”. Opera lui a fost continuată de alți ilustratori de valoare precum: M. Dobujinski, E. Lansere, D. Kardovski. Așadar, sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost epoca cea mai strălucită din istoria artei grafice rusești. Cărțile de artă care se editau înainte la Viena și Berlin încep să fie, acum, editate la Moscova și Petersburg și tot acum sunt înființate cele mai prestigioase case de editură.

Tot în acești ani, Benois își începe activitatea în teatru care va deveni principalul său domeniu de creație:   avea  un har muzical de excepție și o mare ușurință în a improviza.  A iubit teatrul cu patimă și i-a înțeles specificul: ””s-a întâmplat”, spunea el, de fapt, că eu mi-am ales principala carieră în pictură și aceasta m-a condus către teatru , dar uneori mi se pare că s-ar fi putut prea bine ”întâmpla”  ca să-mi aleg drept carieră de bază muzica, arhitectura sau actoria și ar fi fost foarte probabil ca fiecare dintre aceste profesii să mă fi condus către teatru”. Văzuse  la o vârstă fragedă ”Faust” și ”Baiadera” fapt care adeterminat și atracția lui pentru operă și balet.  Foarte importantă pentru ”miriskusnici” a fost  venirea la conducerea teatrelor imperiale a cneazului S.M.Volkonski aflat în foarte bune relații cu grupul lor.  Astfel, visul lor de-a lucra în teatru putea să devină realitate. Prima mare lucrare a lui Benois în teatru a fost punerea în scenă  a spectacolului  de operă ”Amurgul zeilor”,  la Teatrul Mariinski. Deși critica n-a primit prea bine scenografia lui, Benois  face al doilea pas și lucrează la montarea ”Pavilionului Armidei” și a ”Sylviei” lui Delibes. Alături de el, ca realizator de decoruri vine și Bakst care lucra la revistă cu precădere ca portretist. Prin articolele care atrăgea toată redacția la lucru, revista urmărește cu mare atenție punerea în scenă a spectacolelor tragicilor greci și a tuturor celorlalte unde colegii lor lucrau ca decoratori. Decorurile, accesoriile, costumele erau realizate de Bakst  cu o fantezie debordantă. Tinerii ”miriskusnici” care lucrau, în special, în domeniul tipăririi de carte ca ilustratori se implică și în realizarea  decorurilor pentru spectacole.

”Revistei ”Mir iskusstva” îi aparține, scria Benois imensul merit  de a fi ridicat, la noi, activitatea tipografică, de a fi redat cărții străvechea prerogativă de a fi, în ceea ce privește aspectul exterior, alintată, prelucrată de mâinile unor adevărați artiști care se dăruiesc cu patimă acestei minunate activități”. Toți artiștii cercului au dăruit cât au putut de mult acestei minunate activități lucrând la prezentarea grafică a revistei și la ilustrațiile de cărți. În prezentarea grafică în stilul ”Modern” se face remarcat Lansere atât prin lucrările publicate în revistă cât și în grafica cărților- coperte, ilustrații. În arta lui un loc foarte important îl dețin acuarelele și lucrările în guașă, abordând pentru prima dată în lucrările sale de șevalet epoca petroviană, temele lui preferate devenind construirea Petersburgului și noua flotă rusă. Și tocmai în timpul în care ”miriskusnicii” demonstrează că Petersburgul este o adevărată minune, iată printre ei apare un artist care arată și fața întunecată a orașului. Este M.V.Dobujinski care, între 1902- 1903, crease o serie de desene pentru cărți poștale ilustrate cu vederi din orașul de pe Neva. Dobujinski este printre primii în arta rusă care simte cu acuitate singurătate omului în orașul contemporan care-l sufocă cu imensele lui clădiri de piatră. Teme precum mizeria monumentală a caselor stup, fantasticul sărăcăcios al casei -temniță, zone de la periferia orașului pline de fabrici cu cocioabe gârbove și cu noroiul până la glezne sunt peisaje frecvente în tablourile lui.

Starea de neliniște sufletească, de profundă insatisfacție, de așteptare a unor schimbări sunt elemente specifice și poeziei ruse din această perioadă. Andrei Belîi scria în paginile revistei ”Mir iskusstva”: ”Sîntem înconjurați de mistere. Trăim între prăpăstii. Vântul ne smulge îmbrăcămintea. Cerul este deasupra noastră. Tăcerea ne împresoară. Ne prăbușim în prăpastie. Cădem în abis. Nu cunoaștem aceste abisuri și genuri.  Nu vrem să le știm . Ne este plăcut să ne gândim că ne mișcăm pe o suprafață plană, că în jurul nostru totul este neted, clar, drept ... Drumul este luminat. Drumul este luminat- piciorul nu se poticnește. Dar vântul se întețește. Vântul aleargă încotrova, șuierând în urechi despre contemporaneitate, agitând cețurle...” ”Vântul contemporaneității”, ”Dama în albastru” a lui Somov, ilustrațiile lui Benois la ”Călărețul de aramă”, tablourile cu aer proaspăt ale lui Lansere despre clădirile Petrsburgului și peisajele triste urbane ale lui Dobujinslki, toate sunt manifestări unite printr-o rețea subterană în cadrul mișcării ”Mir iskusstva”.

O altă manifestare colectivă a ”miriskusnicilor”  a fost participarea la întreprinderea artistică ”Arta contemporană” inițiată de I.E. Grabar. Întreprinderea era finanțată de doi oameni bogați, ambii implicați în artă ca artiști amatori: cneazul S.A. Scerbatov și V.V.von Meck. În articolul său despre ”Arta contemporană”, Diaghilev spune: ”Sub această denumire larg cuprinzătoare, a luat ființă pe Morskaia o interesantă și serioasă întreprindere artistică, ai cărei principali participanți sunt colaboratorii și prietenii apropiați ai revistei ”Mir iskusstva”: A. Benois, L.Bakst, I. Grabar, K Korovin, E. Lansere ș. a.”  Ideea fundamentală a inițiatorilor acestei întreprinderi a fost crearea unui centru care să exercite influența către periferie și să slujească drept exemplu demonstrativ, un centru care să polarizeze munca de creație. Adică, arta aplicată să se manifeste în strânsă legătură cu arta pură, trebuind să fie și ea reprezentată în expoziții colective. Arta aplicată nu trebuia să fie reprezentată doar prin niște exponate disparate, ci ca un tot conceput de un grup de artiști, ca un întreg organic și armonios. Înființată pe spezele mecenatului ”Întreprinderea de artă” era ceva între un magazinul de artă și expoziție, dar foarte curând a dat faliment. Important rămâne faptul că ”mirskusnicii” au avut posibilitatea să pună în practică idealurile lor și în domeniul locuinței contemporane, așadar au pus bazele a ceea ce se va numi designul de interior.  Semințele aruncate la expoziția ”Arta contemporană” vor da roade mai târziu în anii de după revoluția rusă când un grup de arhitecți pun bazele neoclasicismului.

 

 ”Mir iskusstva”  – perioda postrevoluționară

 

 Revoluția din 1905 reprezintă pentru mișcarea ”Mir iskusstva” ca și pentru întreaga societate rusă un moment decisiv care va determina dezvoltarea ulterioară. ”Frumoasa Veneție” nu avea să mai fie ce-a fost vreodată. Răzvrătiții și destructivii de la început, ajunși maeștri recunoscuți și dictatori în materie de gust, vor supraviețui după 1905 făcând compromisuri după compromisuri.

După 1906 nu mai exista nici uniunea, de artiști, nici revista, nici expozițiile la care se manifestau împreună ca o formă unită. Se întâmpla doar că se mai întâlneau vechii prieteni, mai împărtășeau opinii, însă de manifestări artistice nu mai putea fi vorba.

O parte din ”miriskusnici” ( Lansere, Dobujinski) au întâmpinat revoluția  cu un fel de entuziasm - și asta se vedea din lucrările lor în care încercau să oglindească evenimentele sperând într-o lume mai bună. Benois, dimpotrivă, plecase la Paris și privea cu tristețe către evenimentele din Rusia și, deși este chemat acasă pentru ”a vedea mai clar lucrurile” le răspundea cu amărăciune că arta și politica sunt incompatibile, că acolo, la Paris își făcea treaba ”pentru umanitate în general, și nu pentru o anumită formă de conviețuire umană”. Nici lucrul asupra tablourilor din ciclul Versailles, nici faptul că era departe de toată viața tulbure din Rusia nu reușesc să-i alunge starea de spirit sumbră care îl acaparase cu totul. ”Se înțelege că noi am jubilat aici la 17 octombrie, îi scria el lui Lansere. Iaremici și Bakst chiar au venit special pentru asta de la Paris. Dar de atunci a curs multă apă...și sânge. Iar în viitor se întrevede o cascadă de sânge cu ”victorii” foarte neatrăgătoare. Pentru mine este la fel de abjectă atât perspectiva reacției cât și a triumfului partidelor ”extremiste”... Am o scrisoare de la Serioja (Diaghilev) se pare că el este într-o stare sufletească de mare deprimare: n-ai ce-i face. Într-adevăr, este o perioadă de tranziție. Dar luând în considerație tendința către tărăgănare de care suferă în general  cultura rusă, această perioadă de trecere se poate prelungi ani și zeci de ani. Căci chiar într-o țară grăbită și nervoasă ca Franța, revoluția s-a prelungit, în faza ei acută, cinci ani întregi (1789-1794). Și iată că în tot acest timp trebuie să stai fără lucru și să te nutrești cu toate utopiile și experimentele politice posibile, fără a avea nici o speranță, nici o simpatie pentru final căci el va fi în mod fatal un fenomen anticultural. Pentru mine e limpede că dacă acum totul ar intra în normal, în condițiile existenței unei constituții, Rusia ar înflori ca o floare luxuriantă, și ar începe cu adevărat veacul ei de aur. Dar nu asta ne așteaptă...Tu îmi scrii despre revista ”Jupel”. Dar în minutul de față nu găsesc nici cuvintele, nici imagini pentru Simplizissimus”-ul rusesc- nemților le convine să-și bată joc de orânduirea burgheză. Aceasta este acolo o citadelă, acolo există opresiunea burgheză. Împotriva ei se poate reacționa din punct de vedere estetic. La noi, însă, nu există niciun fel de burghezie și, în general, nu există altceva decât lachei și huligani. Să-ți bați joc de unii și de alții? De ce nu, să încercăm...”

Cam asta era starea de spirit a tuturor ”miriskusnicilor”: trecerea de la agonie la extaz, de la apărarea, cu orice preț, a redutelor cucerite în lupta pentru afirmarea frumosului până la cealaltă extremă, de respingere  a tot ceea ce constituise steagul fostei mișcări ”Mir iskusstva”. Revoluția îi dezbinase pe toți, îi împrăștiase, noua ideologie îi luase pe nepregătite; după starea de perplexitatea a urmat confuzia după care, un soi de  acceptare și schimbarea radicală a direcției. În numele promovării Frumosului este combătut individualismul și considerat drept o ”erezie artistică”. În naivitatea lor, fără să ia în calcul consecințele noii ideologii proaspăt instituită, ”miriskusnicii” credeau că sosise momentul unei reforme artistice care să pună noi baze culturii ruse. Noile teorii  sunt susținute  în articolele programatice publicate  în primul număr al revistei ”Jupel” (Momâia) pe care ”Mir iskusstva” îl lansează și din care scot doar trei numere. În articolul ”Glasul artiștilor” Dobujinski scria că ”la începutul marii înnoiri a țării este necesar să se pronunțe și artiștii” crezând că ideile lor reformatoare vor fi susținute necondiționat de noua clasă politică ce accedea la putere. Dintre toți ”miriskusnicii” Lansere a fost adeptul cel mai zelos  și s-a implicat cel mai mult străduindu-se ca prin creația lui să contribuie la cauza revoluției.  Remarcabil rămâne faptul că deși din punct de vedere ideologic între membrii grupării se produsese deja o sciziune, încă îi mai ținea uniți dragostea pentru frumos, preocuparea lor pentru destinul culturii, simțul răspunderii nepărăsindu-i niciodată. 

Astfel, spre sfârșitul perioadei revoluționare ei se reunesc și organizează Marea Expoziție de la Paris din 1906 în care au fost expuse 700 de opere -  de la vechile icoane rusești până la pictura cea mai nouă. Au fost acolo 35 de icoane din colecția lui N.P. Lihaciov, pictate în manierele novgorodeană, moscovită și în cea a Școlii Stroganov. A fost bine reprezentată creația pictorilor și sculptorilor din secolul al XVIII-lea, un loc de onoare ocupând operele lui Levițki. Au fost pânzele lui Kiprenski, Briullov, Venețianov și alți contemporani de-ai lor. Dintre artiștii secolului al XIX-lea au fost: Repin, Kramskoi, Levitan. Cu toate eforturile depuse de Diaghilev, n-a putut scoate din colecțiile în care erau lucrările lui Surikov, Nesterov, Alexandr Ivanov. Însă grosul picturilor era alcătuit din lucrările contemporanilor: Serov, Vrubel- cu o sală separată, Maliavin, Benois, Somov, Bakst, Golovin, Lansere, Roerich, Kuznețov, Grabar, Dobujinski, Larionov etc. Aspectul exterior al expoziției și decorația ei  a uimit publicul francez prin fastul, prin strălucirea, prin frumusețea lui și a aparținut lui A. Șervașidze cunoscut la acea vreme ca un mare decorator de teatre.  Potrivit remarcii făcute de  Grabar ”expoziția a fost un eveniment colosal internațional”  și s-a bucurat de un succes extraordinar. Mărturie sunt cronicile pline de entuziasm din presa franțuzească. Șapte dintre artiști au fost selectați să-și expună lucrările în Salonul de toamnă fără a mai fi jurizați. După Paris, expoziția  a  fost mutată la Berlin și apoi la Veneția. La Paris, în cinstea artiștilor ruși Diaghilev a organizat  la Palatul Elysees un concert de muzică rusă ceea ce va marca și începutul ”sezoanelor ruse”. În 1907, ”mirkusnicii” ies în arena mondială prin concertele de muzică rusească – Glinka și Skriabin - organizate de Diaghilev la Paris. În anii următori aduce ”Boris Godunov” cu Șaliapin și din 1909 încep sezoanele ”Baletului rus”.

Perioada dintre 1905-1907 reprezintă vremea marilor realizări personale ale ”miriskusnicilor”. Cei rămași în țară încep să colaboreze la revistele satirice revoluționare, pictează, scriu cu speranța că o nouă cale de afirmare era deschisă pentru ei. La Paris, Benois și Diaghilev sunt în plină ascensiune. Analizând principalele opere de șevalet din această perioadă s-a constat că dinolo de toată diversitatea genurilor existau și trăsături comune. Și cea mai importantă trăsătură comună o reprezintă tendința de înlocuire a lumii obiectelor cu lumea oamenilor fapt care scotea în evidență statutul de ființă perisabilă a omului, de jucărie neputincioasă la cheremul unor forțe independente de voința lui. Aceasta era realitatea lumii pe care o surprindeau artiștii în operele lor, vechile idealuri burgheze nu-și mai găseau rostul și se produsese deja o răsturnare a valorilor care provoca confuzie în mintea unei părți a intelectualității Aparenta renaștere a ”miriskusnicilor”, de după 1910, va fi o simplă poleială. ”A reînviat doar aparența!  constata cu tristețe Benois, ...la noi nu mai   veneau toți cu dispoziția de odinioară, când ”Mir iskusstva” era indiscutabil gruparea cea mai înaintată... Acum lozinca nu mai era reconcilierea sub semnul frumosului, ci lupta înverșunată.” Ruptura a fost atât de violentă încât nici nu se  mai punea problema unei simbioze parnassiene, a unei armonii a contrastelor, a conviețuirii sub aceeași umbrelă sub deviza unității în diversitate. ”Miriskusnicii” care puseseră bazele mișcării - Benois, Dobujinski, Lansere, Somov, Bakst, Diaghilev  au încetat să mai participe la expoziții și unii dintre ei s-au stabilit la Paris. Noua generație de artiști (Larionov, Goncearova, Koncealovski, Sarian) grupați în jurul revistei ”Zolotoe runo”  (Lâna de aur) intră în conflict cu ”miriskusnicii”.

 

”Mir iskusstva” – încheiere

”Salonul de toamnă” parizian din 1906 a fost momentul esențial pentru începutul activității duse de ”Mir iskusstva” dincolo de granițele Rusiei și expresia cea mai vie  se află în ”Baletele ruse”,  între anii 1909-1914. ”Sezoanele rusești” din anii 1909-1914 au rămas un fenomen artistic unitar chiar dacă a reunit pe lângă vechea gardă și alți artiști eminenți precum coregraful M. Fokin, compozitorul Igor Stravinski, maeștrii de balet V. Nijinski și T. Karsavina. La acea vreme, baletul nu era privit ca o artă de către  marea parte a intelectualității ruse, ci ca ”o etalare de picioare goale”, ca o distracție a unui public zaharisit așa cum l-a descris cu multă aciditate Teliakovski. Întâlnirea providențială  dintre Fokin și ”miriskusnici” a însemnat  integrarea baletului într-o nouă paradigmă. ”Baletul, scrie Benois în lucrarea ”Conversație despre balet”, nu este numai arta dansului, ci o întreagă ramură dramatică și o întreagă stare de spirit dramatică”. Fokin a demonstrat că în balet poate fi recreată atât frumusețea olimpiană a antichității, cât și visul romantic înaripat lipsit de concretețea carnalului, precum și opulența Orientului elenistic. Acum se fac remarcați dansatori precum Anna Pavlova, Tamara Karsavina. Punerea în scenă a ”Pavilionului Armidei” a însemnat cel mai important eveniment în care ”miriskusnicii” au arătat forța și grandoarea de care erau în stare. Erudiția artistică a lui Benois  se înfățișează în toată plenitudinea ei în libretul spectacolului:  barocul somptuos al Renașterii, personajele din epoca clasicismului secolului al XVIII-lea, grădinile fantastice ale vrăjitoarei Armida. Cu acest prilej, Benois schimbă întreaga mentaliatate legată de spectacolul de balet introducând reflecțiile sale serioase și profunde legate de realitatea cotidiană în directă confruntare cu lumea visului, conflictul dintre cele două lumi și rolul lor în viața umană. Dar splendoarea și strălucirea specatcolului au precumpănit în fața ideilor filozofice. În toamna lui 1908, Benois îi face cunoștință lui Fokin cu Diaghilev și  ia naștere un directorat care pune bazele ”Sezoanelor rusești”, astfel că, la teatrul Chatelet, de curând renovat și reînzestrat, se deschide prima stagiune a ”Baletelor ruse”. După ”Pavilionul Armidei”- cu decorurile lui Benois- sunt puse în scenă ”Tabăra polovțienilor” și ”Cneazul Igor” cu decorurile făcute de Roerich, ”Banchetul” cu decorurile lui Korovin, pe muzica lui Rimski – Korsakov, Glinka, Ceaikovski, Glazunov și Musorgski, ”Silfidele” cu decorurile lui Benois și ”Cleopatra” cu decorurile lui Bakst. Cu maestrul Diaghilev, geniul organizatoric și Mecena artelor rusești la Paris, cu Benois, eruditul  care simte o imensă răspundere față de cultura lor pe care o reprezentau peste graniță în epoca reacțiunii crunte, cu talentul și imaginația debordantă a lui Bakst în realizarea decorurilor, succesul ”Sezonului rusesc” a fost un triumf desăvârșit.

Fără nicio exagerare, ”Baletele ruse” au exercitat o puternică influență asupra artei occidentale, a cărei dezvoltare ulterioară a fost determinată pentru multe decenii. O întreagă generație de artiști și intelectuali s-a format în această perioadă. Cel de-al doilea sezon care are loc la Grande-Opera și  debutează cu spectacolul ”Pasărea de foc ” pe muzica lui Stravinski. Urmează ”Petrușca” tot pe muzica lui Stravinski, cu decorurile și costumele lui Benois care ocupă locul central al sezonului parizian din 1911. În următorii doi ani, ”Baletele ruse” cunosc o schimbare treptată, Diaghilev promovează noile tendințe coregrafice și-l propune pe Nijinski în calitate de maestru coregraf. Încep să fie puse în scenă și balete pe muzica unor compozitori străini- Debussy, Ravel, R. Strausss, Reynaldo Han, iar ”Baletele ruse” capătă caracterul unei întreprinderi private a lui Diaghilev care avea  ultimul cuvânt de spus, întotdeauna. Benois se retrage și se consacră muncii de la Teatrul de Artă. Primul Război Mondial întrerupe activitatea ”Baletelor ruse” până în 1917. De aici încolo, activitatea nu mai are legătură cu ”Mir iscusstva”, prea puține fiind manifestările rusești. Se apelează, în mare parte, la compozitorii apuseni; Picasso, Matisse, Deraine, Braque, Rouault sunt invitați să facă decorurile; Jean Cocteau este invitat să participe cu scenarii. Faima lui Diaghilev este atât de mare că publicul îi atribuia până și paternitatea subiectelor și a coregrafiei. Și totuși, acest om care n-a fost nici muzician, nici coregraf, nici artist plastic  a avut un rol covârșitor în apariția și dezvoltarea mișcării ”Mir iscusstva”, precum și a ”Baletelor ruse”. Nu degeaba l-a numit Stravinski ”personalitate excepțională” remarcând ”talentul lui neobișnuit în a decela tot ce era proaspăt și nou”, iar Nesterov recunoscându-i uriașa contibuție și-a arătat regretul că în țară nu-i fusese prețuit talentul și munca.

Paralel cu ”Sezoanele rusești”, între 1907-1917 ”miriskusnicii” și-au continuat activitatea în multe alte domenii. Anul 1910 debutează cu o sciziune în rândul artiștilor din grupare. Benois, urmat de Bakst, Bilibin, Braz, Grabar, Kustodiev, Dobujinski, Lansere, Roerich, Somov și Serov  părăsește Uniunea. În 1911, iau hotărârea să reînvie ”Mir iskusstva” și organizează  la Petersburg prima expoziție. Din păcate, visul lor de-a reface vechea organizație sub deviza artei și a talentului este imposibil de pus în practică din cauza divergențelor dintre vechii fondatori și noile talente care se afirmau acum. Foștii colaboratori ai lui Diaghilev au rămas ca oameni de creație, ca mari individualități izolate și ca școală, dar ca grupare unită printr-o concepție estetică comună, nu s-a mai putut reface. Antagonismul dintre vechii maeștri și lupii tineri era prea vizibil, ”Mir iskusstva” nu mai era un organism integru, nu putea să mai păstreze rolul de îndrumător în pictura rusă. Așa cum am spus, Benois, Bakst, Dobujinski, Lansere lucrează între 1907-1917 cu precădere în domeniul decorului de teatru, al graficii de carte. Singurul care se dedică, în special, șevaletului este K. A. Somov. ”Treptat, an de an, scria Benois, asemenea galeriei lui Watts, se constituie o ”galerie a lui Somov” și această colecție nearătoasă la vedere, de ”căpșoare pe moațe” va spune despre timpul nostru cuvinte la fel de adevărate și de pline de înțeles cum vorbesc desenele lui Holbein despre curtea lui Henric VIII, iar pastelele lui La Tour despre zilele doamnei de Pompadour.”  Dar realitatea avea să fie alta, arta lui se transformă pe măsură ce timpul trece și pierde din spiritualitate dacă e să luăm ca reper ”Dama în albastru”.  Spre deosebire de Somov, Benois duce o muncă intensă, cu mult succes, în direcții diferite: în pictura de șevalet, în ilustrația de carte, în decorurile pentru teatru, dar și ca istoric și critic de artă. De altfel, întreaga creație a ”miriskusnicilor”, între anii 1907 -1917, se dezvoltă pe mai multe planuri: grafică de carte, pictură de șevalet, artă decorativă, critică de artă.

Așadar, perioada cuprinsă între ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și primele două decenii din secolul al XX-lea a fost una de efervescență spirituală și artistică pe toate planurile în activitatea cultural-artistică rusă. Având presimțirea unei inerente catastrofe (ceea ce avea să se și întâmple) întreaga intelectualitate rusă, cuprinsă de anxietate, intră într-o febrilă căutare din dorința de evadare, de reînnoire a valorilor, de sincronizare cu manifestările artistice din întreaga Europă de la acea vreme. O lume se prăbușea văzând cu ochii și în acest tablou exultant și deprimant, totodată, apare o mână de oameni bine instruiți, serioși, temerari,  care pun bazele avangardei ruse prin înființarea mișcării ”Mir iskusstva”. După 1907 mai apar o serie de asociații și reviste precum ”Golubaia roza” (Trandafirul albastru), ”Bubnovîi valet” (Valetul de caro) sau ”Oslinîi hvost” (Coada de măgar) cu o diversitate de genuri și manifestări fără precedent. Legat de ”Mir iskusstva” trebuie scoasă în evidență anvergura mișcării atât în Rusia cât și în afara granițelor țării, dar și forța ei de penetrare în cele mai diverse sectoare ale activității cultural-artistice, precum și perioada destul de îndelungată în care s-a manifestat. Revista mișcării a apărut între 1899 și 1904 și trebuie remarcate  toate acele acțiuni pe care le-a inițiat – expoziții, spectacole care au dus la apariția unui nou stil în artă. Se cuvine să subliniem, la final, cele două lucruri esențiale impuse de mișcarea ”Mir iskusstva”: în primul rând,  membrii grupării au reabilitat forma acordând o mare atenție tehnicii, fiind adepții unui înalt profesionalism – cultul formei, intelectualismul imaginii, dorința de stilizare, rafinamentul cromatic, prețiozitatea materiei picturale erau în deplin contrast cu meșteșugul rudimentar al ”peredvijnicilor”. Și celălalt merit al mișcării ”Mir iskusstva” a fost marea diversitate de manifestare,  în plan teoretic și practic, precum și sincronizarea cu manifestările culturale europene ale momentului.

 

Bibliografie:  1. Vasile Florea, O istorie a artei ruse, Editura Meridiane, 1979

                         2.Natalia Lapșina, Mir iskusstva, Editura Meridiane, 1980

Iași,

26 octombrie 2020

Maria Sava

Cenaclu Literar: