Mortu'

Mortu'

Bate cineva la ușă, Suzie latră, mă duc și deschid. Era Vasile.

- Salut, ce faci?

- Salut! Mă bat de muscă cum știi.

- Bă, fii atent! Azi am avut o zi de coșmar. Mi -a murit unul pe șantier.

Mă uit la fața lui, într-adevăr, nu-i mai văzuzem fața așa. Afară, dincolo de statura lui înaltă, vanul lui pe care îl știam și ceața strângandu-se cu frigul și cu seara în jurul felinarului public. Decembrie.

- Cum măi? Hai, intră!

- Așa cum auzi, hai că nu am timp. Fii atent, te rog ceva, dar să nu mă refuzi.

- Ce-i mă? și deja eram îngrijorat că-l știam că vine cu nebunii.

- Ăsta a căzut și a murit, a alunecat și te rog să-l ții la tine câteva ore.

- Cum mă, să-l țin? Ești nebun?

- Păi să-l ții ca să nu stea omul fără lumânare și să se mai încălzească și el, saracu', un timp.

- Vasile, tu ești sănătos?

- Da.

- Și unde e omu'?

- E în van.

- Cum măi în van?

- În van, în căruță, ce dracu nu înțelegi. În van, în spate, unde era să-l pun.

- Măi, Vasile! Trezește-te, ai chemat poliția acolo, nu știu, salvarea, medici.

- Da, măi, am hârtii, am tot, toata ziua numai asta am facut. Zi-mi, îl primești.

Și îmi flutură pe sub nas, un pachet de harțoage, scoase de la chimir. Dar nu am apucat să le văd bine că le-a și băgat înapoi.

- Măi, Vasile! Cum să primesc mortu', ce sunt eu gară de așteptare pentru morți. De ce nu-l duci la familie sau la tine acasă?

- Pentru că familia lui nu știe încă nimic, nu-s acasă și nici nu au loc, stau acolo toți înghesuiți în doua camere și cu ăia mici, mulți.

- Păi și nu e treaba mea! De ce nu l-ai ținut la morgă, la spital

- E poveste lunga, îți spun eu după.

- Care după?

- Bă, asta era din satul nevestii, îl stiu de mic, om cu păru' alb. Dracu m-a pus să-l duc pe șantier. Fă-ti și tu milă, să-i punem o lumânare la cap. Unde era să -l las, pe șantier sau în vanul ăsta?

- Măi ...și ce-i spun eu soției când o să-l vadă, ca tb sa vină în scurt timp. (încerc cumva sa scap)

- Terminăm până atunci.

- Cum terminăm? Măi, Vasile, asta e treaba de pușcărie, nu-mi place.

- Dar când te-am scăpat de la moarte, aici în Anglia, când te-ai îmbătat, ți-a plăcut?

- Lasă măi, aia e aia, asta e alta.

- Bă, eu atât de rog, ne primești sau nu? Ultimul favour!

- Și cum e?

- Cum adică să fie? E mort că asta au constatat și medicii.

- Nu, mă! E in coșciug, e îmbrăcat..

- Este, măi, îmbrăcat, dar coșciug, ăia la spital nu au avut, doar știi cum e aici, îi ard, de-aia nici nu l-am lăsat, ca-i de-al meu din zonă. Să-l îngropăm creștineste, cum să audă ăia din sat că i-am lasat pe pirații ăstia să-l ardă, ce fel ce om sunt eu?!

- Bine, măi! Și cât va sta la mine?

- Până aduc eu băieții care știu și au mai făcut din astea. Lasă că-ți explic, hai să-l băgăm în casă că am înghețat.

Imi iau papucii și îl urmez către camionetă. Deschide în spate și printre scule de tot felul întins pe podeaua mașinii zăcea un corp. Dau un pas înapoi.

- Măi, Vasile, mă bagi in belea.

- Ce belea, stai liniștit, nu ai văzut că am hârtii. Hai și apucă-l. Dar zdravăn, că e moroșan.

Mă uit cu frică la fața omului în lumina palidă ce cobora din tavanul vanului, părea ca adormit în paltonul lui gros de culoare închisă și doar undeva în partea dreaptă a tâmplei se vedea o pată mica de ceva sânge, acum uscat.

În fine, apuc. Noroc că trăsese vanul cât mai aproape de ușa casei. Era greu de nu-mi venea să cred. Să nu-l scap, îmi zic, ca o mai pățisem și mereu aveam vise urâte din pricina asta.

Îl punem pe canapeaua din sufragerie. Lat cât era, că fusese, vajnic, moroșan, cum zicea Vasile.

Vasile cică să-l punem apoi pe masă.

- Măi, tu ești tâmpit? Cum pe masă, unde mănânc eu?

- Păi nu așa se face?

- Vasile, eu te bag în pizda mă-tii și te dau afară cu mortu' tău cu tot.

- Bine, bă! Îl lăsăm aici, măcar e cald. Ai o lumânare?

- Am.

Am adus-o, am pus-o într-o scrumieră și am așezat-o lângă om. L-am privit mai bine, părul alb, fața neschimonosită, parcă zâmbea.

- Și acum?

- Acum, ce?

- Acum, ce faci că ziceai că te duci după niște băieți, dar Vasile, să nu stai mult că mă omori și pe mine, să te duci ca vântu și să vii la fel. Ai telefon la tine, să mă suni din cinci în cinci minute ca să știu ce faci și pe unde ești.

- Stai măi fără grijă! Dar mai e ceva…

- Ce să fie, nebunule? că-mi ajunge!

- Bă, uite! Ăsta mai trage câte un vânt și el, așa să știi. L-am auzit eu în timp ce conduceam. Să nu te sperii. Așa fac morții, că ăștia la morgă, știi, nu i-au scos gazele din el.

- Și ?

- Și de-aia ziceam să mă duc după niște băieti care știu și au mai făcut din astea. Doar îi scoatem mațele, îi bagă niște formol – au ei tot ce le trebuie- și e gata. Altfel începe să se împută pân-om găsi unde să-l depunem.

- Da, ce sunt eu, măi, morgă? Tu ești tâmpit sau esti în șoc? Trezește-te Vasile! Te-au găsit ăia vinovat de moartea lui,  spune cinstit?

- Nu, bă, citeste. Îmi dă iar hartiile alea și se așează cu un aer obosit la capul mortului în genunchi.

Încep să descifrez câte ceva din engleza din formulare, dar iar nu am timp că Vasile se ridică și zice: gata, plec!

- Măi, unde să pleci, tu nu auzi că nu te las să-i scoți matele lu' ăsta aici?

- Bun, nu mă lași, dar mă duc să văd de-i gasesc rudele, să le spun și să-i aduc să-și ia mortu, nu? Ok?

- Ok, zic…dar mă suni din cinci în cinci minute... altfel... altfel o sun pe nevastă-ta.

Când am spus asta, a fost ca un miracol. Am atins clar un buton acolo. S-a aplecat  Vasile asupra mea și cu lacrimi în ochi mi-a jurat că mă suna din cinci în cinci minute numai pe nevastă-sa să nu o sun...că, deh, ea îl știe pe om, că a fost la ei la masă, că e din satul ei , etc  Emoții.

-Ok, am hotărât.

El se îndreptă spre ușă, eu năuc îl urmez să-l conduc și să țin câinele când aud un ''da'' în spatele meu. Câine latră și el. Înțepenesc. Vasile cu mâna pe clanță apasă și deschide ușa degrabă. O trântește apoi și-l aud cum coboară în fugă către van cele câteva trepte ale casei.

Vâr capu ' înapoi din hol în sufragerie, mortul neschimbat. Pe geam îl văd pe Vasile cum fugea cu vanu' mâncând asfaltu'. Am rămas cu mortu, îmi spun. Of! Dumnezeii mamei ei de viață, cum dracu m-am procopsit eu cu toți oltenii ăștia pe lângă mine?!

Aprind lumina în hol, toate becurile, liniștesc câinele și revin în sufragerie. Să mor! Mortu’ ședea acum în capul oaselor și încerca să-și lege șireturile de la pantofii puțin scâlciați.

- ...Da, zice din nou.

- ...Da, ce?  întreb, după multe, multe clipe…

- Da, am căzut, dar imi revin eu fecior…

Se ridică, se îndreaptă de oase până se aud toate pocnind și apoi, trecând pe lângă mine, țintește către usă de parcă mi-ar fi știut casa de o viață. Înalt, voinic încă, moșu'. Țeapăn, deh, moroșan, clar.

....

- Dar dvs cine sunteți, îndrăznesc eu să-l întreb?

- Eu sunt socru' lu ăla mititelu' de-a ieșit acum pe ușă. Adică el ne ține fătuca, ca să zic așa. Știi, ne-am îmbătat azi acolo pe santier la el și am alunecat. Bună seara. Iese și trântește și el ușa.

Rămân mut. Cât să fi trecut de când stăteam așa? Suzie nici ea nu misca nici pâs. Speriată. Sună telefonu, soția: ai pregătit pastele, acum plec de la spital și în cinci minute, poate zece, pe ceața asta ...ajung acasă. Și sunt așa de obosită și de flămândă. Te pup.

Cenaclu Literar: