Mai sunt două zile până la primele alegeri parlamentare uninominale. Ceea ce acum jumătate de an părea de necrezut, acum se pare că se va împlini: PSD-ul şi forţele de stânga revin în prim plan. Va fi oare nevoie de un nou tur de forţă din partea lui Băsescu, să menţină majoritatea în zona democrat-liberală?

Este evident că România se târâie încă în coada Europei în ceea ce priveşte ideologia politică şi deschiderea spre democraţie. Acolo unde, în statele bogate, există o oarecare revenire spre social-democraţie, în dorinţa alegătorilor să asiste la o distribuire a bogăţiei, la noi revenirea la o politică populistă înseamnă, pe de-o parte, împărţirea sărăciei la cât mai mulţi, pe de alta, la legalizarea averilor mafioţilor clientelari obţinute ilicit. Mare parte din populaţie (şi în cazul României diagrama populaţiei arată că nici un alt stat nu numără atâtea categorii care au nevoie de protecţie socială: bătrâni, oameni cu mai puţin de 10 clase, ţărani sărăciţi practicând un tip de agricultură vetustă) a ajuns să prefere o putere mafiotă şi şmecheră, atât timp cât lasă să scape firimituri şi celor mulţi...

La aceasta se adaugă un absenteism politic rar întâlnit în restul Europei. Acolo unde nu prea contează, unde diferenţele ideologice mici într-un climat prosper, dar şi priceperea şi responsabilitatea candidaţilor, ar aduce oricum la putere un guvern care va mânui bine - oricum nu catastrofal - destinele ţării respective, la noi acest lucru riscă să prelungească tranziţia până la calendele greceşti. Şi asta doar pentru că cei din categoriile mai puţin defavorizate (orăşeni, absolvenţi de cel puţin 12 clase, tineri) nu reuşesc să îşi formuleze o ideologie de clasă iar, dacă şi-au format-o, nu sunt gata să o susţină. De aceea suntem pe cale să vedem din nou cum 32% din populaţie va hotărî destinul României pe viitorii patru ani: un guvern populist, de stânga. Acestei categorii îi va rămâne să se manifeste în dragile cârteli anonime în care vor da vina "pe ceilalţi" pentru toate relele aduse pe capul lor, din nou, de PSD. Şi în care se vor lamenta patetic: nu se poate face nimic!

Se poate, desigur, dar asta presupune responsabilitate şi implicare. Mai toţi suntem de acord că e nevoie de o reformă a clasei politice româneşti. Ori, este evident că această reformă nu poate porni din sânul partidelor. Un tânăr candidat social-democrat afirma că este hotărât, odată ales, să contribuie la respectiva reformă. Cum asta, m-am întrebat eu, când chiar şi vaga intenţie de reformă din cadrul PSD a fost tuflită de "greii" partidului, tinerii presupuşi reformişti votând în unanimitate pentru readucerea hahalerelor în prim planul partidului? Nenea Caragiale vorbea şi despre noi când îl punea pe Farfuridi să afirme "să se revizuiască - primesc! - dar să nu se schimbe nimic"...

Din păcate, acelaşi lucru se întâmplă la toate partidele politice româneşti. Nu numai că au acceptat tot felul de traseişti politici, unii de o notorietate cât se poate de dubioasă, dar chiar şi moacele cvasi-necunoscute aduse pe afişele electorale (cunoscute însă la nivel local ca nişte cai breji) fac electoratul să întoarcă capul cu scârbă. Şi astfel, între a vota o jigodie dovedită de activitatea politică din ultimii 10-20 de ani, şi votarea acestor lichele ştiute, preferă să stea acasă. Participând, astfel, prin neparticipare, la câştigarea locului în Parlament tocmai a jigodiei ştiute şi dovedite - votată însă de cei care ştiu şi ei, dar nu le pasă, care vor merge la vot să susţină, ca pe "bunele" vremuri ale votului pe listă, partidul roşu.

Mai este un aspect. În timp ce electoratul de stânga are o singură ofertă, PSD-ul reuşind să înglobeze toate partidele de stânga, electoratul de dreapta îşi împarte opţiunile diferitelor partide. Mai mult, deseori această delimitare - nu din punct de vedere ideologic, ci din orgolii, jocuri meschine, poate chiar "fitile" puse de tabăra "stângistă" - se manifestă prin acţiuni chiar mai violente şi dăunătoare decât cele împotriva adversarilor fireşti. La liberali există mai multă ură faţă de PD-L şi Băsescu decât faţă de PSD+PC şi Geoană, Năstase, Voiculescu, Mitrea, Hrebenciuc, în timp ce la PD-L să nu se audă de PNL şi Tăriceanu. Nu există nici o politiciană de stânga atât de contestată de pnl-işti ca Udrea, Macovei şi Muscă...

Există totuşi o infimă posibilitate să se poată ieşi din această stare de "scârbă". Nu acum, e prea târziu. Şi nici aşteptând modificarea Constituţiei şi aprobarea de legi mai bune - dovedit este că fosţii/viitorii parlamentari nu au nici un interes să dea legi în folosul întregii populaţii. Profitând de această lege şchioapă a uninominalului, înţelegând-o în primul rând, să se pregătească terenul pentru viitoarele alegeri parlamentare. Pentru asta e nevoie de un partid reformat, sau poate nou-nouţ. Ca să justific afirmaţia mea, voi vorbi despre cazul trăit de mine în Canada.

În urmă cu mai mulţi ani, la putere a ajuns un partid struţo-cămilă gen Alianţa D+A: Partidul Progresiv-Conservator. L-a adus la putere pe Brian Malrouney, dar diferenţele ideologice din sânul lui au dus în final la destrămarea partidului şi pierderea alegerilor în faţa Liberalilor lui Jean Chretien. În parlament mai rămăseseră doar 3 (trei!) din fostul partid. Au urmat opt ani de reconstrucţie, sub un singur nume: Reform Party. Care a dus la Ottawa pe Stephen Harper - cel mai tânăr Prim Ministru canadian, care se dovedeşte a fi unul din cei mai buni PM avuţi vreodată de Canada. Dacă în acest moment de criză Canada nu este alături de USA, i se datorează în mare parte politicii guvernului Reformat.

Deci, se poate! Există însă şi trăsături specifice canadienilor pe care românii le au mai puţin. În primul rând, răbdarea. Posibilitatea de a face un "plan" pe cinci, pe zece ani - şi să se urmărească cu consecvenţă împlinirea lui. Aderarea conştientă, din convingere, la o ideologie de partid şi persistenţa în acea ideologie indiferent de sincopele momentane. Responsabilitatea faţă de binele public şi nu cel direct personal sau clientelar. Orgoliul lucrului bine făcut - şi capacitatea de a-l face! Da, chiar şi dorinţa de a-ţi face un nume bun, acea "faima" romană, faimă venind prin muncă şi calităţi personale, nu prin şmecherie, lupte de culise şi apariţii televizate plătite.
În România, traseismul politic (exacerbat după declararea învingătorilor) ar putea oferi şansele unei astfel de reforme din interior. În caz că nu se va realiza o nouă alianţă de dreapta, partidul care nu va intra la guvernere prin alanţa cu PSD+PC şi va prefera să se menţină în opoziţie, oferă cele mai multe şanse de reuşită. Dar pentru asta va trebui să facă o analiză amănunţită şi sinceră a greşelilor pe care le-a avut în ultimii patru ani. Să amintim câteva din ele.

1. Alierea cu magnaţii financiari. Dacă asta a asigurat cufere pline partidului, a dăunat foarte mult de-a lungul timpului. Fenomenul este mai evident la PNL. A dus la ruperea alianţei şi la certurile interminabile cu Preşedintele, dar şi la aservirea Primului Ministru, clicii lui Patriciu-Fenechiu şi, prin intermediul acestora, la alierea cu PSD. Au profitat direct magnaţii şi PSD-ul, ca partid.

2. Lipsa de politicieni/tehnocraţi competenţi. Aceştia, mai oportunişti decât marea masă, şi-au legat destinele de partidul PSD, cel care le-a asigurat beneficii uriaşe de-a lungul timpului. Aceasta a făcut ca cele doua partide să aibă un număr restrâns de specialişti - lucru evident mai ales acum, la uninominale. Dacă imediat după alegerile din 2004, Alianţa a reuşit să adune un guvern cât de cât competent, ulterior, prin plecarea PD-L-ului, Tăriceanu a avut într-adevăr dificultăţi să adune o echipă. Ofertele lui, deseori respinse de Preşedinte, erau cel puţin dubioase, în timp ce aproape jumătate din miniştrii lui s-au dovedit de-a dreptul incompetenţi. Nici chiar echipa lui Năstase nu a făcut atâtea gafe. Despre cei mai mulţi miniştri se poate spune că nu au adus nimic nou în politica guvernului, nici o reformă (dorită, necesară) în domeniile conduse de ei - şi asta în cel mai bun caz. Nerealizările din Învăţământ, Sănătate, Justiţie, Transporturi, Politică Externă, sunt de notorietate. Cazurile de fraudă, de pomeni la clienţi (dar şi cele electorale), chiar dacă se datorează în mare măsură alianţei cu PSD, cad în sarcina echipei liberale. Acolo unde se putea face mult, s-a făcut aproape tot atât de puţin ca şi în timpul guvernărilor pesediste. Dacă alegătorii le-au uitat pe acelea, liberalii plătesc la alegerile acestea.

3. Încă mai rea a fost lipsa unei ideologii bine definite. O ideologie democratică, de factură socialistă, stă greu alături de una liberală, în cel mai bun caz democratică. Liberalii pot fi consideraţi, totuşi, de centru dreapta, deşi sunt numeroase cazuri (nu numai în România) când ea alunecă spre populism, ba chiar e perceput un partid de stânga. În mod corect, un partid "democrat-liberal" ar trebui să se situeze între social-democraţi şi liberali. Ori, la noi s-a ajuns la situaţia aberantă în care liberalii erau mai apropiaţi de ideologia socialistă decât PD-L-ul! PD-L ajunsese să fie văzut de susţinătorii stângii drept "extremişti" de dreapta... În realitate, toate trei partide (PSD, PNL, PD-L) au dovedit, în diferite împrejurări şi cu un grad diferit de intensitate, că provin din ideologia de centru stânga, populistă.

4. Acceptarea traseiştilor. În ciuda propriilor interese, PNL, dar mai ales PD-L, au acceptat traseiştii de la alte partide. Deşi Băsescu îi avertizase împotriva acestui fenomen, în timp în rândurile lor au apărut figuri de-o notorietate de-a dreptul dubioasă, venind din PSD, PRM, PC... Şi cum să se împotrivească, dacă cei mai mulţi PD-Lişti erau ei înşişi traseişti? Efectul direct a fost faptul că o mare masă de susţinători s-au îndepărtat scârbiţi. Chiar dacă Mitică Dragomir nu a mai devenit candidatul PD-L, faptul că conducerea partidului s-a arătat dispusă să o accepte, a făcut tot atât rău ca şi

5. alianţele cu stânga. Oricâte declaraţii sforăitoare va face Tăriceanu, alianţa cu PSD a fost o făcătură încheiată doar pentru a menţine Guvernul lui la putere. Cu orice preţ - iar preţul a fost pe măsură. Probabil Tăriceanu avea de împlinit obligaţii faţă de susţinătorii financiari şi clienţii politici - pentru că de un plan de dezvoltare economică nu prea putea fi vorba. Dar compromisul făcut cu PSD a dus la debarcarea ministrului Macovei - fapt care a blocat definitiv reforma în Justiţie -, la tentativa eşuată de a-l debarca pe Băsescu, la tot felul de legi care apărau interesele parlamentarilor (şi magnaţilor), la tot felul de măsuri populiste care au lăsat proiecte nefinanţate (cazul notoriu al şoselelor şi şcolilor), lipsa unei politici clare de reformă în agricultură, educaţie, sănătate, servicii publice... La această alianţă nefirească, dar reală, au fost alianţe la fel de nefireşti, dar de conjunctură (şi cel mai ades neadevărate), ca cea dintre PD-L şi PRM, respectiv PNG (bazate pe zvonistica pornită, probabil, chiar din tabăra liberală). Asta i-a făcut pe toţi cei care nu pot accepta nici un fel de alianţă cu PSD/PRM să îşi piardă încrederea în partid - deci, să prefere să nu voteze.

6. "Partidul lui Băsescu". Băsescu a fost un preşedinte de departe mai bun decât Iliescu şi Constantinescu, în condiţiile în care preşedintele Romaniei este virtual lipsit de aproape orice putere politică-administrativă. În ciuda acestui lucru, el este mai acerb contestat decât ceilalţi doi. Este acuzat, fără a exista dovezi şi pornindu-se de la situaţii conjuncturale, de intenţia de a "instaura o dictatură". Lucrul care i se impută cel mai des este "cearta dintre palate", faptul că Ţara a fost lipsită de un climat de "linişte". În realitate, el are două vini capitale (în ochii magnaţilor, baronilor, clienţilor politici, dar şi ai foştilor comunişti; deci, ai mai tuturor politicienilor, indiferent de orientare, partid, ideologie): a declarat război corupţiei şi fenomenului de clientelaj politic şi a condamnat comunismul. Acest sentiment de ură s-a răsfrânt asupra partidului care a refuzat să voteze împotriva destituirii Preşedintelui, PD-L, legat, într-adevăr, din punct de vedere ideologic de Băsescu (care îi şi fusese preşedinte pe când se numea PD). Aşa că nu numai PSD, ci mai ales PNL numesc în batjocură PD-L, în ciuda evidentei independeţe faţă de Preşedinte, "lacheu", "preş" al lui Băsescu, partid pentru care Băsescu gândeşte... Aceste acuze fac ca o eventuală alianţă a celor două partide în faţa ciumei roşii să fie destul de improbabilă, dar şi ca mulţi votanţi potenţiali să prefere să stea acasă. Deci, pierderea este pentru ambele partide - iar câştigul doar al PSD-lui.

Ar mai fi câteva, dar cade în sarcina celor care vor o reformă să le nominalizeze. Este interesant să analizăm mai curând ce este de făcut.

1. Să se accepte situaţia de partid de opoziţie. Ajuns la putere, nu va găsi răgazul să înceapă o reformă. Criza nu o va permite. Mai mult, se va confrunta direct cu măsurile populiste votate în preajma alegerilor. Asta va duce şi la debarcarea tuturor oportuniştilor apăruţi în ultima vreme în partid.

2. Să accepte plecarea traseiştilor. Locul lor va fi luat de oameni tineri care vor să se dedice unei reforme.

3. Atât cei ce rămân, cât mai ales noii membri, să aducă declaraţii de la CNSAS (şi alte instituţii) care să dovedească probitatea lor morală. Deşi nu există o lege a lustraţiei, să fie primul partid românesc care să o susţină în programul lui şi să o aplice în interior! Va limita numărul membrilor - dar va reda încrederea în partid.

4. Să încerce să atragă pe cei "scârbiţi". Mai ales, pe specialiştii care preferă acum să stea deoparte. Ei vor fi viitoarele persoane competente. Cu cât vor fi mai mulţi, cu atât nu va fi nevoie să apeleze la alianţe discutabile. Vor reuşi însă să atragă alţi independenţi competenţi, când va veni vremea să formeze un Guvern.

5. Să îşi definească foarte precis ideologia. O ideologie de "centru stânga" va atrage susţinerea unui număr limitat de destituiţi - care de altfel vor prefera să voteze cu PSD. O ideologie de "centru dreapta" are mai multe şanse să îi atragă pe cei scârbiţi de mulţimea de partide din această zonă. Partidul care ar fi putut face această reformă a fost PNŢ-CD. Doar că el a păcătuit atât prin ideologie (nedefinită clar) cât şi prin titulatură (pornind de la o idee ante-belică ce nu mai spunea mult alegătorilor anilor 2000). În plus, i-a atras mai ales pe bătrânii simpatinzanţi - dar mai puţin pe tineri. Şi nu în ultimul rând, s-a umplut de oportunişti. A avut de pierdut Ciorbea, unul din cei mai capabili prim-miniştri români post-revoluţionari - mai ales pentru că a acceptat să se înconjoare cu acele figuri triste...

6. Să nu se lase corupţi - nici de puterea politică, nici de cea financiară. Neavând "pete la dosar", nu vor putea fi şantajaţi - dar unii vor putea fi cumpăraţi. Ar trebui să fie fermi, să destituie imediat, indiferent de poziţia ocupată şi de meritele dovedite, persoanele corupte.

7. Să nu accepte alianţe cu partide din afara spectrului ideologiei politice, chiar dacă asta i-ar duce la Guvernare. Să creadă că munca şi credinţa în misiunea lor vor da roade, mai curând s-au mai târziu.

8. Să creadă în electoratul român. Există un mare număr de susţinători ai "scârbei" politice. S-ar putea chiar face un partid al acestora, care va număra nu mai puţin de 50-60% din populaţiei. Partidele sunt obişnuite să îi numere doar pe cei ce merg la vot, de unde politica populistă. Dar nu îi numără pe cei ce nu se duc, din scârbă, deziluzionaţi de ofertă. Dacă li se redă încrederea, mare parte din ei, poate chiar majoritatea, vor fi prezenţi la urnă.

9. Să se adapteze noilor condiţii. Vechii politruci sunt obişnuiţi să aibă sedii, maşini, expunere TV. Nu fac nimic aproape patru ani şi apar doar în preajma alegerilor, când cheltuie sume infinit mai amri decât ar fi cheltuit activând cei patru ani staţi degeaba. Acum "şedinţele" se pot purta pe net: website-uri, bloguri, liste de discuţii. Un spaţiu infim, chiar o cameră, poate fi "sediu". Ieşirea în mijlocul viitorilor alegători încă din prima zi - nu în ultima lună! - îi va face cunoscuţi pe viitorii candidaţi. Nu vor mai fi percepuţi, ca Elena Udrea, drept oportunişti. Dacă ea ar fi stat în mijlocul celor din Drumul Taberei în ultimii doi ani, ar fi fost privită cu ochi mult mai binevoitori. Probabil legea se va impotrivi (vechile partide au interesul să o facă), dar prin faptul că nu vor apărea sub sigla partidului, ci doar ca persoane private (şi prin asta să aibă în vedere tocmai alegerile uninominale!), vor profita de lunga cunoaştere şi apreciere din partea locuitorilor.

10. Să aplice cu consecvenţă principiul responsabilităţii. Responsabilitate faţă de afirmaţii (inclusiv promisiuni), faţă de lucrul bine făcut, faţă de obligaţiile civice şi morale, faţă de legile României (chiar cele prost întocmite - care trebuiesc modificate, abrogate... când va fi cazul), faţă de oamenii care le acordă încrederea, faţă de principiile etice şi morale, faţă de demersurile democraţiei, faţă de credinţele, drepturile, opiniile oamenilor - chiar şi atunci când le sunt contrare. Mai ales să arate intransigenţă faptelor ilegale, ilicite, imorale, indiferent de cine sunt produse. Să se împotrivească extremismului de orice gen, venind din orice parte, să susţină valorile morale universale.

Se va putea face o astfel de reformă? Nu e uşor. E mai uşor să dăm din gură (şi din degete pe forumuri), decât să ne implicăm în aşa ceva. Cel mai adesea întrebăm: dar nouă ce ne iese? Nu mult. Doar o speranţă fragilă privind viitorul ţării. Unde noi şi familia noastră am putea trăi mai bine. Am putea scăpa de scârba care ne gâtuie tot la patru ani, am putea regăsi speranţa de a ne implica din nou în viaţa cetăţii. Dar dacă nu vom găsi puterea de a o face? Atunci, probabil, scârba ne va sta în gât ceas de ceas de-a lungul tuturor acelor patru ani şi, după alegeri, alţi patru şi alţi patru... Atât timp cât alţii vor decide, în locul nostru, cât va dura tranziţia spre o societate normală.