Tombe la neige

Tombe la neige

Trebuie ştiut că în acea ţară democratică, în care cetăţenii se bucură de foarte multe libertăţi, este interzis să se lase zăpada în faţa casei. Lucrurile sunt simple: în cel mai scurt timp, tu, cetăţeanul, eşti obligat să cureţi zăpada de pe trotuarul din faţa casei, pe toată lungimea proprietăţii, inclusiv drumurile de acces pînă la intrare. Dacă nu o faci, trece Primăria şi le curăţă în locul tău. Pe bani, desigur: acolo nimic nu e free! Îţi face socoteala: atîtea ore, doi oameni, utilaje etc., atîta pe oră, te costă atîta. Îţi dă şi chitanţă. Dacă un trecător alunecă în faţa casei tale (pe zăpadă sau pe gheaţă necurăţată sau ne-acoperită cu sare/nisip), factura poate fi imensă! Te costă spitalizarea, medicaţia, onorariul medicului, al avocatului, daune fizice şi morale... Zici: Doamne fereşte! şi dai la lopată.

Desigur, pentru a nu avea probleme, e nevoie de o lopată (e bun şi un plug electric/mecanic), cîţiva saci de sare, scrapper (să spargi gheaţa) Tot atît de importante, pentru iarna canadiană, ca şi cauciucurile de iarnă, sunt antifonarea maşinii, reglajele ei de iarnă, haine groase şi călduroase, trusă de prim ajutor, alimente de rezervă (măcar pentru o săptămînă). După furtuna de gheaţă din Quebec, mulţi şi-au cumpărat şi un generator. Şi, bineînţeles, măcar o canistră de motorină. Nu trebuie să-ţi spună nimeni, nu trebuie să te anunţe nimeni că e „cod portocaliu” sau „roşu”. Vine iarna! În Canada, iarna, greşeşti o singură dată. Locuitorii au învăţat acest lucru încă de la sosirea lor în acea parte a lumii. Au murit zeci de mii de oameni. Acum mor doar cei inconştienţi sau chiar lipsiţi de minim noroc. Nimeni, nici un guvern nu îşi cere iertare pentru decesele înregistrate...

Ultimele două săptămîni ne-a adus nu doar un nou guvern, ci şi troiene cît casa şi geruri record. Reacţia a fost pe măsura aşteptărilor (mele): nu s-a schimbat mai nimic. Nici faţă de anul trecut, nici faţă de ultimii douăzeci de ani, probabil, nici faţă de ultimul secol. S-au adeverit din nou vorbele lui Băsescu (nu că ar fi fost scornite de el): „iarna nu-i ca vara”. Dacă era vară, erau inundaţii. Sau secetă. Aşa, avem zăpadă şi ger. Întotdeauna „ni se dă” cîte ceva, că aşteptăm sau nu. De obicei nu aşteptăm. De prea mult timp ni se tot strigă „lupul, bă!”, ni se fac prorociri apocaliptice – acum nu le mai credem. Cînd chiar se întîmplă, ne prind cu cioarecii-n vine, scărpinîndu-ne în scăfîrlie şi dînd vina pe alţii.

Aşa şi acum. Desigur, nu aveam cum preîntîmpina vremea cumplită – în multe locuri, cea mai catastrofală iarnă din ultimii 50 de ani. Toate statele Europei au dat de greu: au avut înzăpeziri, blocaje, morţi... Peste tot, autorităţile au făcut ce au putut, cu rezultate mai mult sau mai puţin pozitive. Deci, suntem şi noi „în rîndul lumii” Doar că, din nou, la noi totul a fost „catastrofal”. Dacă erai cu ochii pe antene şi aveai un pistol prin apropiere, nu îţi rămînea decît să-ţi zbori creierii. Dacă nu, să ieşi din casă, în ciuda gerului; nu, nu să dai la lopată, ci să strigi „Jos Băsescu!”.

Puteam „preîntîmpina”. Ştiu eu? Totul e posibil pe lumea asta, de ce nu şi asta? Poate, dacă nu furam para-zăpezile - şi asta nu în vară (că nu s-au instalat) ci de 22 de ani încoace. Nu am fi tăiat lizierele şi copacii care apărau şoselele. Nu furam peste vară, în toamnă şi pînă în ajunul ninsorilor motorina din utilaje – cum ştiu în mod sigur că s-a întîmplat. Nu dădeam banii judeţelor şi a primăriilor pe Audi şi alte limuzine, pe şpăgi electorale şi pe lucrări atribuite clientelei, ci am fi înnoit parcul de utilaje. Dacă primarii aveau de grijă să îşi pregătească cetăţenii pentru astfel de situaţii de calamitate. Dar mai ales, dacă aveau grijă cu cine încheiau contractele de deszăpezire, nu clientelei puturoase, cu utilaje „casate” (şi luate pe nimic) de pe timpul lui ceaşcă, pe care să-i plătească de cinci ori ca la poli.

Dar oamenii erau pregătiţi? Nici vorbă! Deşi locuitori ai satelor (mai ales), nu aveau în bătătură – dar ce zic eu „bătătură, nu aveau nici în tindă! – un sac de făină, de mălai, de fasole! Vinul se băuse din decembrie, porcul tăiat se împărţise la copiii de la oraş, animale prin curte nu prea mai existau şi chiar şi lemnele nu avuseseră grijă să le taie. Lopata, dacă o avusese vreodată, era aruncată pe undeva – sau de-a dreptul vîndută pe un ţoi de jinars. Cum zonele (acum) sinistrate nu sunt alimentate cu gaze naturale, este clar că depindeau numai de coceni şi, eventual, energie electrică. Cea care a căzut prima, din cauza viscolului. Şi uitaseră, dacă ştiuseră vreodată, ce trebuie să facă (şi, mai ales, să nu facă) în caz de iarnă grea. De mult prea multă vreme nu mai pierise nimeni din cauza iernii. Faptul că în fiecare iarnă se umplu spitalele cu oameni cu membre rupte sau cu extremităţi degerate dovedeşte doar inconştienţa unora.

Nu erau pregătiţi nici „moral”. Sunt învăţaţi să „li se dea”. Statul trebuie să aibă grijă de ei. Într-adevăr, mare parte din ei sunt oameni în vârstă, dar, repet, ţărani în primul rînd. Numai cu cîteva zile înainte de ninsori ascultam la radio o bătrînă dintr-un sat moldovenesc plîngîndu-se că „se scumpeşte pîinea”. Şi de la alţii ştiam că renunţaseră la „ajutoarele europene” (făină, mălai, ulei, zahăr, orez, biscuiţi etc.) pentru că „trebuia să mergem pînă la primărie”... Mai ales, nu erau pregătiţi de sacrificii proprii. Nu ştiau că zăpada topită e apă – aşteptau deszăpezirea fîntînii sau de-a dreptul deschiderea magazinului să îşi cumpere coke; că, în situaţie de limită, mobila din casă poate însemna lemn de foc şi că, tradiţional, în caz de astfel de situaţii, ţăranii îşi aduceau animalele în casă atît pentru căldură cît şi, în cel mai rău caz, de tăiere pentru hrană. Nu, sacrificiile trebuiau făcute de „alţii”, în primul rînd de Stat!

Dar Statul? Ce făcea Statul în acest timp? Păi, din ceea ce transmiteau tot timpul posturile de radio (cît de cît mai corecte), se lupta cu nămeţii. În primul rînd, să îi scoată pe inconştienţii care plecaseră la drum: în ciuda avertizărilor cu cod portocaliu, exact atunci aveau ei de făcut un drum! Doar aveau maşini, erau ale lor şi erau liberi să facă ce vroiau cu ele!. După o luptă de 24 de ore, au salvat pe marea majoritate – primind în schimb înjurături că de ce i-au lăsat „atîta timp” în zăpadă, că de ce le-au dat drumul pe drumuri... Pe urmă, autorităţile au muncit zi şi noapte să degajeze principalele căi de circulaţie: autostrăzile (atîtea cîte sunt), drumurile naţionale, în final, drumurile judeţene. Între timp, elicopterele SMURD şi ale Armatei salvau mii de oameni în situaţii limită.

Doar că asta nu a fost de-ajuns. Antenele şi Realitatea continuau transmisiunile „apocaliptice”, condamnînd „lipsa de implicare a Guvernului”. Mai ales că, între timp, apăruse un alt Guvern care trebuia făcut praf. (după ce s-a miştocărit copios pe „Boc dînd la lopată”...). Preşedinţii CJ lovite de calamitate, întîmplător (sau nu) exact ai Opoziţiei, dădeau vina pe Guvern şi Prefecţi – deşi era de datoria lor să se ocupe de drumurile judeţene. Tot ei cereau decla4area stării de urgenţă – nu de alta, dar voiau să cheltuie banii fără control, să dea contracte fără licitaşii... Lor li s-au alăturat primarii satelor înzăpezite (aşijderea) – deşi ei nu prea ridicaseră un deget ca să ajute cu ceva. Şi, fără îndoială, mulţi şefi de servicii, persoane de răspundere de la Drumuri, de la CFR, din Minister s-au dovedit incompetenţi.

În sfîrşit, noul premier a ieşit pe cîmp, profitînd de ziua de respiro. Între timp, unităţile de jandarmi şi militari fuseseră scoase la deszăpezit. Sat după sat, oamenii au fost salvaţi. În condiţiile date, faptul că au murit numai 79 de oameni poate fi considerat nu numai o mare realizare, ci de-a dreptul o minune! Desigur, vuvuzelele ţipă în continuare că „astfel de întîmplare nu e posibilă în „secolul 21!”. Ba e – la noi. E posibilă în Europa: în Polonia muriseră 97, în Ucraina 94, în Rusia 64, chiar şi în Italia fuseseră 46 de morţi. Vuvuzelele însă nu amintesc deloc de miile de oameni salvaţi, unii prin adevărate eforturi eroice.

Cînd în sfîrşit militarii şi jandarmii au ajuns în sate, ce au constatat? Că unele persoane decedate nu putuseră fi înmormîntate de zile bune. Că tinerii şi maturii din sate nu interveniseră să-şi croiască pîrtie măcar pînă la fîntînă şi grajduri. Că biserica nu se implicase, nici primarii şi consiliul local. Că, deşi drumurile fuseseră curăţate pînă la intrarea în sat, nimeni nu se gîndise să continue lucrul pe uliţa dintre case. Că, în timp ce ei erau epuizaţi de munca depusă şi îngheţaţi de orele pretrecute în ger, localnicii stăteau în casă, la căldură. Nimic diferit de situaţii asemănătoare văzute în timpul inundaţiilor, cînd autorităţile se chinuiau să salveze localităţi, case şi persoane – în timp ce localnicii  priveau, cu paharele de alcool în mînă, de pe terasele crîşmelor, deseori furînd uneltele şi sacii!

S-au plîns Premierului, şi acesta, care, probabil, e rupt de oarece vreme de realitatea românească, s-a dovedit mai puţin diplomat (deşi fost ministru de externe), spunînd vreo două public. De atunci, sunt deja cîteva zile, vuvuzelele au subiect de înjurături. Populisme cît cuprinde despre datoria Statului de a se îngriji de fiecare cetăţean în parte. De datoria Armatei de a interveni în astfel de situaţii. Respectivii jurnalişti, dincolo de discursul populist, de pe jilţurile aflate la adăpost de frig şi zăpadă, uită că în noile condiţii, militarii sunt angajaţi ai statului cu nimic diferiţi de funcţionari, de profesori şi medici, care, iată!, nu sunt trimişi în cîmp la deszăpezire! Că a trecut vremea cînd ei, ca şi jandarmii, erau masă de „voluntari” la dispoziţia autorităţilor. Că trebuie să intervină doar în situaţii limită, doar pentru a ajuta populaţia civilă, nu  pentru a munci în locul acesteia. Şi că atunci merită mulţumiri, nu înjurături!

Aşa că Primul Ministru şi-a asigurat o bilă neagră la doar o zi de la asumarea cabinetului. Desigur, dacă nu era asta, ar fi fost alta: vuvuzelele erau cu ochii pe el. Era deja înjurat că e „scula lui Băsescu”, că e „securist”, că e „spion MOSAD” (şi al altor multe agenţii), că e prea tînăr şi fără experienţă, că nu e un „adevărat” tehnocart, că a fost „informator” (încă de elev) şi politruc (încă din liceu) – practic, pentru că a fost numit de Putere şi nu de Opoziţie şi va încerca să blocheze anticipatele... Cei cu ochii beliţi pe vuvuzele vor continua să-l înjure, cu atît mai multă furie cu cît el repetă îndemnul lui Băsescu de a se mai pune mîna pe muncă. Probabil nu ştiu că acest îndemn nu l-a dat Băsescu în premieră. A făcut-o MS Regele Carol I, pe cînd era încă voievod (principe), înainte de a-şi da demisia (din fericire pentru Ţară, respinsă), care a afirmat că în România este „prea puţin munci şi prea mult pi...da mo-ti”...

Au murit, totuşi, aproape 80 de oameni. Nu a avut dreptate Toader, să spună că (mai) toţi se îmbătaseră. De fapt, nu ştim. Deşi a trecut atîta timp, nu există o situaţie clară a cauzelor deceselor. Se ştie însă că marea majoritate au decedat în afara localităţilor şi chiar judeţelor calamitate. Că majoritatea au pierit pe stradă, nu în casă. Vorbesc de cei îngheţaţi – alţii or fi murit de inimă, de ficat, atac cerebral sau mai ştiu eu ce boală. Probabil, dacă nu ar fi fost înzăpezirile, mare parte din ei ar fi fost salvaţi. Sau nu. Oricum, concluzia la care s-au grăbit să sară „analiştii” este tendenţioasă din start. Nici Ungureanu nu a zis că toţi românii sunt leneşi, nici Toader că toţi românii sunt beţivi, ci pur şi simplu că mulţi din cei ce trebuiau să fie harnici nu au fost şi mulţi din cei ce trebuiau să stea la adăpost, sobri, nu au fost. Atăt. Iar dacă e să generalizăm, întreb şi eu: oare Antonescu nu vorbeşte despre „portocalii” că sunt hoţi – toţi, fără excepţie – deci, jumătate din populaţia României? Iar cînd spune că pe Boc l-a filmat SPP-ul, nu acuză o întreagă categorie profesională?

Cenaclu Literar: