Nicolas de Staël (January 5, 1914 – March 16, 1955)

Nicolas de Staël (January 5, 1914 – March 16, 1955)

 

 Dacă un mare pictor poate fi recunoscut după calitatea griurilor sale, cele ale lui Nicolas de Staël sunt de o diversitate și de un rafinament rar întâlnit, mai ales, în contextul alăturării de culorile primare. Izbucnirile emoționale ce reies din dinamica formelor și a culorilor amintesc de salturile lui Nijinsky prin impresia de neșters pe care o lasă asupra privitorului. S-a născut la 5 ianuarie 1914 la Sankt Petersburg în familia guvernatorului fortăreței Sfinții Petre și Pavel, familie de baroni baltici cu ramuri în aristocrația din Prusia orientală și Finlanda. Mama lui, o frumoasă și cultivată rusoaică, moare de tânără și Nicolas, devenit orfan, ajunge într-un orfelinat din Belgia. Firea lui rebelă îl determină să fugă din orfelinat împreună cu unul din camarazii săi și se refugiază împreună chiar la locuința directorului instituției. Acesta îi adoptă pe amândoi și le oferă o educație desăvârșită: studii clasice, sporturi, cu precădere călărie, și belle arte. Prinzând gustul pentru desen, Nicolas continuă studiile la Academia Regală de Belle Arte sub conducerea profesorului Van Haelen. Călătorind prin Țările de Jos îi descoperă pe Rembrandt, Hals, Vermeer fapt care are o mare înrâurire asupra lui. Ajunge curând la Paris unde îndură mari lipsuri (ajunsese de locuia într-o cămăruță cu plafonul atât de jos că nu putea sta în picioare și dormea pe paie) și pentru a se întreține pictează decoruri. La Paris îi cunoaște pe Picasso, Soutine, Matisse. Face o serie de călătorii în Spania, Maroc, Italia, Algeria și în 1939 se angajează în Legiunea Străină obținând astfel naționalitatea franceză. Tot la Paris îl cunoaște pe Braque cu care devine bun prieten. Întâmplarea face că un prieten arhitect îi face rost de o cămăruță și un atelier. În aceeași casă locuia și un misit de tablouri american, care, deranjat fiind de soneria de la ușa lui Nicolas merge la el; așa se cunosc și-l pune în legătură cu câțiva negustori de tablouri din America. Cu timpul începe să devină celebru în Statele Unite și în Uruguay. New York-ul este orașul în care a cunoscut succesul mai mult decât în Paris.

Cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un artist plin de generozitate- acest rus cu o fire violentă și exagerată avea nepăsarea marelui senior atunci când venea vorba de cheltuielile pe care le făcea cu materialele pentru pictură. Ducea o viață în ritm de galop dezlănțuit lucru permis și de vitalitatea și forța lui fizică: era ”un Kalender”, ”un fiu de rege”, care se delănțuia cu frenezie pictând zile și nopți în șir, niciodată mulțumit de rezultatul muncii sale: ”Este întotdeauna imperfect și niciodată desăvârșit, ca și viața”, spunea el. În artă, ca și în alte activități, fiecare are iuțeala lui și Nicolas de Staël era o figură de tip renascentist la care rapiditatea execuției și ambiția de  a se înălța tot mai sus erau nelimitate. Plăcerea riscului făcea parte din caracterul lui, era omul imprevizibilului și al hazardului de aceea unul dintre contemporanii lui l-a comparat cu un cal pur sânge. Avea un fizic care atrăgea atenția, era foarte înalt, zvelt, aproape uscățiv și cu capul tremurând ușor asemeni unui cal nerăbdător să pornească în galop. Semăna cu un adolescent nepăsător la tot ceea ce-l înconjura, fericit și destins, dar cu o colosală luptă interioară, asemeni unui vulcan, aparent în adormire. Era artist până la ultima fibră și marea lui calitate era aceea de-a forța limitele - dintr-o singură trăsătură de penel voia să surprindă o lume întreagă. Pentru el nu existau limite, nu exista nicio fisură în ceea ce-și propunea să facă. A trecut prin viață ca un meteorit, s-a stins la numai 41 de ani și dacă calculăm câți ani s-a dedicat doar picturii, rămâne un timp foarte scurt. Însă opera lui este de o însemnătate mult mai mare decât s-ar putea crede și decât a avut parte să fie cunoscută.

La început, a fost într-un continuu zbucium și într-o continuă bătălie cu elementele cu care trebuia să materializeze focul interior: ”Îmi petrec nopțile frângând liniile”. Desenul lui era încărcat de contraste, culoarea dominantă fiind negrul pe care  erau aruncate pământuri străbătute de surde vibrații vulcanice. Cu timpul, acest haos începe să se organizeze, pictura devine mai clară, mai luminoasă, se stabilește ordinea. Fâșii mari de lumină străbat pânza, strălucesc și luminează, se impun privirii. Este lumina specifică tablourilor sale, lumină care evocă căldura solară din Țările Sudului pe unde a peregrinat. Când intrai în atelierul lui, mărturisesc contemporanii, rămâneai într-o contemplație mută văzând albastrul cerului și al mărilor. Erau adevărate spectacole de beatitudine care induceau privitorului serenitatea și bucuria de-a trăi. Pictura lui Nicolas de Staël este o pictură a senzațiilor tactile și motrice realizată din cuțit și din mistrie, mai mult decât din pensulă. Temele tratate nu contau foarte mult, important fiind echilibrul dintre inspirație și execuție. A fost un solitar în arta lui și de aceea e foarte greu să fie integrat într-o școală sau într-un curent. E greu de explicat și așa cum afirma Braque, adevărata artă este abia aceea care nu poate fi explicată, dar te cucerește, te bulversează, îți dă aripi să te înalți către lumină. Pasiunea cu care a trăit și a ars îl asemuiește pe Nicolas de Staël cu un vulcan clocotitor din care s-au revărsat culori de o bogăție și de o complexitate inegalabilă. În cele din urmă, pentru privitor contează lumina care apare în tablourile lui, se înalță și dispare sub orizont lăsând în suflet acea stare de inefabil. Și-a pus capăt vieții aruncându-se de la fereastra atelierului său din Antibes, întro-o noapte de martie 1955.

 

.m.s.

Cenaclu Literar: