Ciorba de post

Ciorba de post

  Ciorba de post

Ajunse Păcală în drumurile sale într-un sat. Se lăsa seara pe când el intra în sat, venind pe uliţa colbuită. Şi în întâmpinarea lui se ivi un ţăran.

- Sara bună, creştine, îi dădu Păcală bineţe, cuviincios.

- Sara bună şi la tine, drumeţule, precum ţi-e şi inima.

- Mă prinse neagra pe drum, i se plânse Păcală. Ştii matale o casă unde aş putea mâna peste noapte? Că e păcat să dorm pe câmp ca dobitoacele, chiar în margine de sat...

- Cum nu, flăcăule?! Chiar la mine - de mă aştepţi oleacă. Am de mers până-n deal, să pun câinii de pază. Sunt nişte procleţi de mistreţi care şi-au făcut obiceiul să iasă la rupt din popuşoi prin ţarinele oamenilor. Dar dacă ţi-oi fi obosit, du-te de bate în oricare uşă unde-i vedea lumină, căci gospodarii din satul nost sunt omenoşi, nu te-or lăsa în drum ca păgânii, Doamne iartă-mă!

- Du-te om bun sănătos şi fă-ţi treaba în pace. Că m-oi duce eu la alt creştin - uite, chiar la casa de colo. Văd că are lumină în geamuri.

- Apăi, se codi ţăranul, aia e chiar casa lelii Safta. Nu te-o lăsa ea în uliţă - numa tare-i ea cărpănoasă, nu împarte bucuroasă nimica cu nimeni. Eu zic să-ţi caţi altă gazdă - or să mă aştepţi să mă pogor din deal. Nu suntem noi oameni avuţi, dar un boţ de mămăligă l-om împărţi bucuroşi cu tine.

Dar Păcală îşi făcuse deja planul.

- Nu-ţi fă griji dinspre partea mea, om bun. Oi merge la lelea Safta - ce să mai scol pe alţii?

- Cum vrei, numa să nu zici că nu ţi-am spus. D'apăi, noapte bună, creştine, că eu am de mers, zise ţăranul şi o luă spre deal.

- Noapte bună şi la dumneata, om bun, zise şi Păcală, pornind spre căsuţa din apropiere. Întră în curte şi bătu la uşă, aşteptând cuviincios.

Se crapă uşa într-un târziu şi se iţeşte un ochi iscoditor, sub o broboadă neagră.

- Seara bună, tătăişă, zise Păcală vesel.

- Bună, bună, răspunse baba cam nedumerită.

- Apoi, ia uite ce mi s-a-ntâmplat, păcatele mele. Mă prinse noaptea pe drum! Şi, văzând lumină la matale, ţi-am bătut în uşă să te rog creştineşte de adăpost peste noapte.

- Aha. Deschise bătrâna uşa o ţârucă. Eşti singur?

- Singur, mătuşă. Eu şi traiţa, îi zâmbi Păcală.

- Bine, se hotărî baba, dându-se la o parte şi deschizând uşa. Numai să ştii, m-ai prins în zi de post Nu am pregătit nimic de mâncare...

- Nu-i nimic, mătuşă. E bun şi postul, îşi are rostul lui.

Intră Păcală în odaie şi se aşeză pe laiţă, privind în jur. Curat, toate lucrurile la locul lor, pereţii văruiţi în alb, pe ei lepideuri şi farfurii smălţuite...

- Post negru?, întrebă Păcală aşa, într-o doară.

- Ha?, se făcu baba că nu aude.

- Zic, ai ţinut post negru? Nici măcar nişte magiun nu ai mâncat? Vreun blid de zupă de legume?

- Apăi, feciorule, am adunat păcate multe la zilele mele. Bine e să mai spăl din ele, înfrânându-mă de la poftele trupului. Nici ţie nu ţi-ar strica să posteşti când şi când - bătu ea şaua să priceapă iapa.

- Postesc, postesc, mătuşă. Uite, chiar în ziua de astăzi! Căci plecai dis-de-dimineaţă cu inima goală şi mă luai cu drumul de uitai de mâncare. Iară acuma, dacă tot am ajuns în seară nemâncat, oi posti.

- Bine faci, ficior, bine faci. Ţi-o ajuta bunul Dumnezeu pentru credinţa ta.

- Să-mi ajute, mătuşă, că mai bine flămând şi cu Dumnezeu alături, decât îmbuibat şi fără de Dumnezeu. Uite, nici nu mă ating de slana de-o am în traiţă! Numa, fiind pe drum, n-aş vrea să cad di'mpicioarele. Poate nişte zupă mi-o da oarece putere...

- Da, ficior, matale eşti pe drum. Un blid de zupă ţi-ar prinde bine - numa eu nu am făcut nici o zupă, păcatele mele. Numai mâine oi pune oala la foc.

- Nici un bai, tătăişă. Uite, dă-mi oala şi puţină apă, şi-oi face eu o zupă de post, minteni!

- Din apă chioară?, se miră baba.

- Aaa, nu. Din secure - îşi scoase el securea de la brâu.

- Taci, bre omule, că n-am auzit de aşa ceva şi mi-s femeie bătrână!

- N-ai mâncat zupă de secure?!, zise Păcală, pocnindu-şi palmele a mare uimire. Atunci se zice că matale nu şti ce-i zupă bună! Călugării greci de la Sfântul Munte numai zupă de secure mâncă în posturile lor - de unde crezi matale că stau altfel sfinţi şi în putere printre păgâni?

- Mare minune! Uite oala colea, îţi aduc şi un urcior cu apă de la fântână.

Turnă Păcală apa în oală şi o puse la foc. Când dădu în clocot, puse cu grijă securea în apă şi o lăsă să fiarbă. Între timp, povestea de una-alta cu baba.

- O fi gata?, îl întrebă aceasta la o vreme. Nu mai putea de nerăbdare să guste şi ea din zupă...

Gustă Păcală din supă cu o lingură din lemn de io dăduse baba, suflând să nu se ardă la limbă.

- Aproape gata. Mmmm... a început să prindă gust! Ar fi mai bună - taman ca a călugăraşilor - dacă am arunca şi ceva legumă...

- Ce-ţi trebuie?, se hotărî baba, dornică să mănânce supă de post ca la Sfântul Munte.

- Păi, de ai nişte morcov, păstârnac, o căpăţână de ţelină... Şi-o ceapă, strigă după baba care se repezise în culer.

Le tăie frumos Păcală şi le aruncă în oală, tot gustând din când în când.

- Bună, bună, îşi freca el bucuros mâinile. Minteni e gata. Nişte cartofi i-ar întări gustul, dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere...

- Am eu nişte cartofi, se repezi iarăşi baba spre culer. Doamne, chiar aşa e, iese un miros din oală!

- Vreo doi, trei, strigă Păcală în urma ei.

- Buuun, zise Păcală după o vreme. Numai s-o dregem, şi e gata. Dacă am avea oarece smântână şi un ou, am drege-o ca la mănăstire. Aşa, o să arunc brişca în zupă...

- Aduc eu ce trebuie, se repezi iarăşi baba. „Ca la mănăstire o vreau!", îşi zise ea hotărâtă.

Drese Păcală supa. Puse şi nişte sare „să ridice gustul bun al securii", ba şi nişte verdeţuri uscate, de le ţinea baba într-un cui lângă sobă. „Să-i dea oarece mirosnă, că securea mi-i cam nouă..."

Mai gustă Păcală o dată din supă, apoi scoase cuminte securea din oală şi o şterse frumos pe un ştergar, punând-o din nou la brâu.

- Pentru data viitoare, îi făcu vesel cu ochiul babei. Ia adu fuga două blide, să mâncăm din zupă. Dacă ar avea ceva afumătură, ar fi ca în Rai zupa asta, dar cum e zi de post...

- A trecut miezul nopţii, se bucură baba, aducând un picior afumat de porc. Mai e mult până-i gata?

- Doar oleacă, răspunse Păcală tocând afumătura cu securea, să fiarbă mai degrabă.

În sfârşit, se aşezară la masă. Mâncă baba două blide pline ochi, lingând la urmă şi blidul, să nu piardă nimic. Mâncă şi Păcală, mai încet, gospodăreşte - dar tot goliră oala între ei doi.

- De-acum o să mânc doar zupă dintr-asta, de secure, se jură baba. Am eu o secure mai veche, o fi dând gust mai bun...

- Aşa, aşa, mătuşă, îi zise Păcală pus deja în aşternuturi şi pe jumătate adormit. Numai nu uita să-i pui legume şi verdeţuri. Şi s-o dregi la urmă. Iar de-i pui ciolan, să-l pui de la început, c-o ieşi mai bună! Zupă ca la noi, la români... Securea nu trebuie să o mai pui, rugineşte nevoilor...