ne-am adaptat lumii deşertului

traversându-l zilnic cu privirile-nceţoşate de praful înecăcios

ridicat în văzduh de copitele bietelor mârţoage

pe care ne-am dezobişnuit să le mai călărim

plesnind de atâta poftă de viaţă.

sperietori sfâşiate de vânturi fluturăm zdrenţele în mijlocul câmpului

arlechini obosiţi cu beţele acelea în loc de mâini

ridicate ameninţător către impasibila viaţă

ce trece pe lângă noi dându-ne cu tifla.

ne tot amăgim că noduroasele vreascuri

-simulacre de mâini

altădată loc de odihnă pentru cârdul de grauri-

ar putea să mlădie într-o mângâiere

blândă ca atingerea razei de soare strecurată prin dantela perdelei

în dimineţile somnolente de vară

când abia mijeam ochii şi-o apucam drept prin pârleazul

făcut în gardul din fundul grădinii

aplecat într-o parte ca o casă părăsită

pe care nicio mână nu se mai obosea să-l îndrepte

că tot venea anotimpul ploilor

şi scufunda pământul amestecând lumile.

un înger cu aripi pleoştite stă acum

pe hotarul atât de subţire dintre viaţă şi moarte

- îngerul de pază al fericirii noastre ambigue-

în care întotdeauna am crezut şi de fiecare dată ne-a dezamăgit

cuvintele lui magice s-au preschimbat în litere moarte

scrijelind auzul ca un căluş înfipt în gâtlejul copilăriei

uşa neclintită a timpului

rămâne mută în faţa bătăilor noastre zdrelindu-ne pumnii

într-o ultimă încercare de-a evada peste marginile vieţii.

în liniştea surdă a singurătăţii

doar vântul mai poartă cu sine ecoul unui glas cristalin...

 

Iaşi, 8 martie 2016