Învăţămîntul României e la răscruce. Nu numai pentru că are loc o restauraţie: prin venirea Abramburicii ca Ministru e de presupus că încercarea lui Funeriu de a reforma Învăţămîntul e stopată definitiv (cel puţin pe perioada cît PSD-USL va fi la putere), dar mai ales datorită apariţiei în spaţiul public al cazurilor de plagiat.

Printre altele, Funeriu începuse războiul cu falsurile în Educaţie. Îl începuse pe toate planurile: la nivel de şcoală, prin promovarea corectitudinii în notare, la nivel de liceu, prin supravegherea examenelor, la nivel universitar, prin înfiinţarea Comisiilor de Etică. Primii care au reacţionat împotriva măsurilor au fost cei din spaţiul universitar, academic: au ţipat că li se atinge indepedenţa universitară. Au urmat sindicatele: profesorii trebuiau să muncească mai mult pentru a obţine rezultate similare. Şi apoi întreg sistemul: scădea „ratingul” şcolilor, al universităţilor prin scăderea mediilor elevilor şi studenţilor. Şi, mai ales, era marea masă de cadre din educaţie care se temeau de o re-evaluare a meritelor lor, de la pregătirea pedagogică pînă la cea atestată de diplome.

Rezistenţa la reformă venea şi din partea părinţilor. Conduşi de vechiul principiu „ai carte, ai parte”, deveniseră mai mult doritori ca progeniturile lor să aibă „carte” pentru a avea „parte”. Asta se materializa nu atît prin pregătire – pentru că în România pila bate pregătirea – ci mai ales prin diplome. Dacă în anii 70-80 părinţii erau dispuşi să plătească meditatori pentru a se asigura că odraslele lor aveau note mari şi şanse sporite să intre la vreo facultate, după 90 au constatat că aceleaşi rezultate se pot obţine dînd şpaga, dar mult mai ieftin. A început să o dea încă din şcoala primară, de la prima clasă. Şi cum învăţătorii şi profesorii aveau avantaje (salarii, sporuri, încadrare) în funcţie de notele obţinute de elevi, mediile au tot crescut pînă în situaţia ca în şcolile româneşti să nu mai existe medii sub 8!

A urmat în mod aproape firesc eliminarea examenelor de admitere. Nivelul elevilor scăzuse în ultimii ani ai anilor 90 într-atît, în ciuda mediilor mari, încît aproape că nu s-ar fi găsit studenţi pentru facultăţile româneşti. Elevii debusolaţi, lipsiţi de dorinţă de a se educa – dar şi de a munci – găseau un „moment de respiro” în a urma o facultate materializată cu o diplomă. Dar mai apăruse o categorie: angajaţii bugetari care aveau nevoie de diplome pentru a-şi păstra posturile în care ajunseseră fără merite. Asta a dus nu numai la apariţia universităţilor „private” de tot felul şi peste tot, dar şi la introducerea categoriei de „studenţi cu plată” la universităţile de stat. Iar aici există o singură regulă: studentul trebuie ţinut cu orice preţ şi clientul mulţumit (cu o diplomă), indiferent de rezultatele în învăţătură. Asta duce inevitabil la necesitatea ca studenţii, viitorii absolvenţi, să cumpere diplome, proiecte, teze – sau să le plagieze. Pentru că nivelul lor ca specialişti era (şi este) la nivelul genunchiului broaştei.

Să nu se înţeleagă că absolut toţi se încadrează în această imagine. Nu, mai există, pe ici pe colo, mult mai rar, şi elită. Însuşi sistemul democratic se împotriveşte elitei, este un sistem „de masă” care duce spre mediocritate. Dar, întodeauna există excepţiile: cei care au un grad sporit de responsabilitate, de moralitate, sau pur şi simplu pasiune pentru un anumit domeniu. Întotdeauna va fi un elev care să vrea să scrie poezii, un tînăr pasionat să rezolve probleme de matematică, un fizician sau sportiv de calitate. Ei, în ciuda presiunii sistemului, au continuat să înveţe, să se pregătească, să cîştige olimpiade şi premii. Apăruse şi un avataj deloc de neglijat: posibilitatea de a continua studiile în străinătate. Deşi neiubiţi de colegi şi instructori, ei deveneau flamurile în dosul cărpra aceştia îşi ascundeau mediocritatea.

Şi profesorii. Cred că primul derapaj a avut loc imediat după 90. Aici vorbesc din poveşti, nu eram în ţară. Se pare că în acei ani mediocrii cu tupeu au reuşit să se caţere pe scara „devenirii”. Profesori de două lulele, care sub comunişti trebuiseră să facă naveta, acum ajungeau la oraş din cu totul alte motive decît competenţa: boală, familie, vechime, pile... Mulţi, după cursuri rapide de masterat, s-au fofilat în corpul academic, devenind asistenţi, lectori, apoi, prin doctoratele tot mai facil de urmat, profesori universitari. Buni şi la „private” – numărul imens de universităţi particulare avea nevoie de profesori. Şi îi luau de unde îi găseau, aşa cum erau. Mai ales politicieni. Nivelul şcolilor şi universităţilor (niciuna deasupra poziţiei 600 în lume!) s-a reflectat imediat, dar şi de-a lungul timpului.

Aici mai era un fenomen pervers. În mod normal, universitatea se auto-reglează singură. Şi ea urmează legile economiei de piaţă. Numărul de absolvenţi trebuie să se reflecte în numărul de specialişti ceruţi. Este vestit cazul inginerilor constructori din Germania (de vest). Imediat după WWII, din cauza distrugerilor şi a reconstrucţiei, s-a resimţit cererea de ingineri în construcţii. S-au înmulţit cursurile, numărul de studenţi, de absolvenţi. Mai toţi tinerii se duceau spre această industrie – pînă prin anii 60. Atunci, cererea a scăzut, astfel că posibilitatea unui absolvent de a găsi de lucru a devenit destul de mică. Şi au dispărut cursurile. Spre sfîrşitul anilor 70, altă drăcie: nu mai erau ingineri! Imigranţii (inclusiv ilegali) găseau rapid de lucru. Şi atunci a început iar să crească numărul de cursuri. Ceva asemănător s-a întîmplat în USA, în industria spaţială, în funcţie de susţinerea (sau nu) a programelor NASA.

În Nord America (şi, probabil, în Europa), cel mai mic număr de şomeri se găseşte în rîndul absolvenţilor de universitate. Cînd eram în Canada, în rîndul inginerilor era de sub 3% - deşi la nivel naţional şomajul sărise peste 7.5%. Asta pentru că acolo ratingul universităţilor se face în funcţie de numărul de absolvenţi angajaţi la absolvire. Deci, nu ca în România, după numărul de studenţi. Cu cît o facultate dă specialişti mai buni, apreciaţi de industrie, angajaţi (deseori direct de pe bancile facultăţii, cu atît tinerii vor să se înscrie la acele facultăţi. Acolo e foarte important să ai un loc de muncă la absolvire: învăţămîntul universitar nu e gratuit! Absolventul are de plătit împrumutul la bancă – şi asta nu se poate face fără un loc de muncă bine plătit. Nu în România, unde studentul stă gratuit 4 ani, sau 6, în universitate. La noi, probabil peste 60% din absolvenţi sunt şomeri!

În România, chiar şi acest criteriu este pervertit. Deseori, „privatele” au mai mulţi angajaţi la absolvire decît universităţile de prim rang. Asta pentru că ele oferă cursuri „la distanţă” şi diplome pe bani mai ales angajaţilor. Ei nu se duc studenţi să înveţe ceva, ci pentru că au nevoie de o diplomă la dosar. Nimeni nu întreabă vreo universitate românească, vreo facultate, care e numărul de absolvenţi angajaţi imadiat după absolvire în domeniul studiat. Asta şi pentru că nivelul scăzut de creştere economică rezultă în cerere scăzută de specialişti. Ani de-a rîndul, un absolvent ajungea, cel mai adesea, în munci necalificate, dar pompos numite, ca „reprezentant”, „consilier” – în fapt, vînzător de telefoane, de ţoale prin buticuri sau chiar de băuturi prin baruri. Dacă nu-şi lua lumea în cap.

Şi ajungem iarăşi la profesori. Scăderea standardelor a dus, în timp, la scăderea dramatică a bunilor profesori, cu experienţă, cunoştinţe şi tact pedagogic. Mai precis, de competenţă pedagogică. O dată că absolvenţii trebuiau să se mulţumească cu un post la ţară, în cazul unei navete obositoare (şi, deseori, nedecontate) şi apoi, mai ales, din cauza nivelului mizerabil de salarizare. Aşa că în învăţămînt nu se ajungea din pasiune, ci din necesitate. Dacă nu te puteai „învîrti” altfel, era bun şi un post de profesor. Pînă cînd te puteai „descurca” altfel. Aceşti profesori de ocazie, cei mai mulţi, au dus învăţămîntul românesc, în timp, în genunchi. Note mari fără pregătire, ca să nu îşi creeze probleme, corupţie ca să „completeze” cîştigul, dezinteres la clasă – de unde, elevi complet nemotivaţi, chiulăi, violenţi, slab pregătiţi. Părinţii lor, cel mai des şi ei dezinteresaţi, deseori plecaţi la muncă în străinătate, ştiind că „rezolvă” treaba cu o şpagă.. Şi astfel de elevi au fost cei care au ajuns în licee, apoi în facultăţi, apoi prin cursuri de masterate...Vreun „isteţ” avea grijă să intre în politică, lucru care îi deschidea „orizonturile” – inclusiv spre un doctorat şi, eventual, un post de profesor universitar. Şi cercul se închide.

Şi aici ajungem la MANGlitorii de la care am plecat. Ei sunt aceşti profesori, îndeosebi. Pracatica „copiuţei” este făcută încă de la extemporalele claselor de gimnaziu - pentru că nimeni nu mai răspunde la oral. La teste şi, ulterior, la Bac, se copia pe rupte. Un elev care nu copiază este un idiot – asta vă va spune orice elev român. Pentru un student, a-şi face o lucrare (şi, ulterior, un proiect) folosind Copy+Paste, deci, plagiind de pe internet, este un lucru cît se poate de normal. Profesorii ştiu – dar închid ochii (cei mai mulţi). Tot un obicei a devenit cumpărarea de proiecte de licenţă, lucrări de masterat sau teze de doctorat. O fetiţă din vecini, doctorandă, face bani frumoşi scriind astfel de lucrări pentru colegi (şi nu numai). Culmea, inspiraţia i-a venit în momentul în care a fost „rugată” de un profesor să scrie o lucrare pentru o cunoştinţă a lui. Din spusele ei, nici nu va face altceva în viaţă: îşi va păstra un umil post de asistent într-o universitate ieşeană, continuînd să scrie lucrări pentru alţii.

Tot de la ea am aflat cum e cu plagiatul. Foarte sinceră, mi-a mărtuirisit că asta vine din lipsa de timp. Are atît de multe comenzi încît practic nu are timp să cerceteze ca să scrie o lucrare „adevărată”. Aşa că are o lucrare „de bază” pe care împănează masiv cu „citate” (în funcţie de temă), sigură că nimeni nu o va citi. Sau va închide ochii. Nu pentru ea, ci pentru client. Care va fi ori pila cuiva, ori va fi dat şpaga. Tot ea m-a lămurit cum e cu „plagiatul” lui Ponta. A zis că, după părerea ei, Premierul a căzut în propria capcană. „Doar nu crezi că Ponta a plagiat. El nu avea timp nici măcar de chestia asta. A dat bani cuiva, vreun client al lui Năstase, şi ăla i-a scris teza. Dacă îl pui pe Ponta să prezinte lucrarea, se face de rîs. Nici nu cred că e în stare să recunoască dacă un anumit paragraf îi aparţine sau aparţine altui autor.” Da, cred că aşa este. Nici nu te poţi aştepta la altceva de la un tînăr politiciasn care a ocolit întreaga viaţă studiul academic, a intrat de timpuriu în Marea Politică, în anii doctorandului era preşedinte al Tineretului Social Democrat, adjunct îndrumătorului lui de teză, ministru, împărţit între activitatea de partid, guvernare şi (probabil) curtea viitoarei soţii. Aşa cum alţi şi alţi politicieni sunt împărţiţi între Parlament, vreun business (sau mai multe), familie, „analize” în direct pe canalele TV şi activitatea propriului partid. La care se adaugă, deseori, „studii doctorale” sau postul de profesor universitar la stat sau „private”...

De ce zic totuşi că suntem într-un moment de răscruce? Pentru că, iarăşi, Preşedintele Băsescu a încălcat cutuma. Să fim bine înţeleşi, chestia cu plagiatul şi copiatul rampant este un „secret al lui Polichinelle”: toată lumea îl ştie, dar nimeni nu vorbeşte. Băsescu mai întîi l-a adus pe Funeriu din afara sistemului, un tip cu temeinice studii doctorale în afara ţării, plecat încă de pe băncile liceului (după ce cîştigase cîteva olimpiade internaţionale), deci, aflat departe de sistemul românesc. Acesta probabil s-a îngrozit de ce a găsit. S-a apucat să reformeze învăţămîntul românesc – dar şi-a ridicat în cap întreg sistemul. A înfiinţat Consilii de Etică, a introdus camere de supraveghere la examene... Atunci s-a spart băşica – s-a văzut care este adevărata faţă a învăţămîntului! Şi sistemul a reacţionat. Căderea Guvernului PDL a avut, printre altele, şi acest motiv: universităţile nu îşi puteau permite un al doilea an fără studenţi.

Şi acum a plesnit chestia cu plagiatul. Cazul Corina Dumitrescu a trecut ca un glonţ pe la urechea celor implicaţi. Fusese acuzată de plagiat – dar dosarul fusese pitit cu grijă de mai mulţi ani. A bufnit cazul Mang. Ăsta nu a mai putut fi ascuns – mai ales datorită presei. Şi apoi, cireaşa pe tort: Ponta, Primul Ministru al României. De data asta, cazul a explodat în presa internaţională, să nu fie din nou pitit în ţară. Acum, cei din sistem mişună ca nişte furnici stîrnite, încercînd să micşoreze daunele.

Aparent, plagiatul este doar o chestie „de presă”. De „scandal”, zic cei interesaţi, bagaletizînd. Politic – ţipă politicienii implicaţi. „Poporul” efectiv nu înţelege nimic din toată chestia asta – decît că „Chiorul” dă în „ai noştri”. Nici nu îl interesează – pe el îl interesează salariul, pensia, pîine mai ieftină (sau gratis...) Şi nici nu pricepe: ce a furat Ponta? O găină? Cearşaful de pe sfoară? Dar Băsescu nu a furat Flota? Acest „popor” needucat este în stare, în caz că ar fi chemat la un Referendum, să dea o lege că în România plagiatul este permis. Sau, chiar de laudă...

Ceilalţi nu sunt nici ei interesaţi. În Parlament nu se spune nici pîs: chiar şi Opoziţia tace. Ştiu ei de ce: în caz de verificări, jumătate din ei ar rămâne fără titluri! Legile date de ei sunt confuze, practic în România nu poţi pedepsi plagiatul decît civil – în caz că vreun autor te dă în judecată. Deşi universităţile afirmă că ar demite orice profesor prins cu plagiatul, în fapt nu se cunoasşte niciun astfel de caz. Mai nou, deşi plagiatul soţiei lui Mang, profesoară la o universitate de Stat (la Oradea), este dovedit, nu este demisă pentru că... Senatul Universităţii „nu are competenţă”. Acelaşi răspuns a dat şi Facultatea de Drept din Bucureşti, în cazul Ponta...

Şi toată lumea cere „părerea experţilor” Într-adevăr, în străinătate sunt astfel de experţi – dar nimeni nu îi cheamă. Consiliul de Etică al Ministerului a fost schimbat peste noapte, la fel Consiliul de Echivalare a Diplomelor Universitare. Profesorii refuză să se pronunţe. Asta, pentru „poporul” de care vorbeam mai sus, ar părea OK – dar cei din sistem ştiu că e o aberaţie. Orice profesor universitar sau pre-universitar, orice student, dar pînă şi orice elev la nivel de gimnaziu poate recunoaşte două lucrări copiate! E suficient să le pui alături şi să le compari.  Ştim că elevii sunt depunctaţi, daţi afară din examene din cauza copierii – au fost duşi vreodată în faţa unei Comisii de Etică? Au fost invitaţi „experţi” să îşi dea cu părerea, s-au judecat în Tribunal să se vadă cît de vinovaţi sunt? E pur şi simplu praf în ochi – făcut cu bună ştiinţă de toţi: politicieni, cadre didactice, persoane interesate. Pentru că, dacă s-ar sparge buba, ar fi cumplit! Părerea mea este că cel mult 20-30% din deţinătorii de titluri şi le-au obţinut prin propria cercetare.

Bun, şi ce facem? Păi, probabil nimic. Pop a avut grijă să pregătească drumul Abramburicăi. Cea care în toamnă propunea să se permită intrarea absolvenţţilor de liceu la universitate fără diplomă de Bac este cea care va conduce Restaurarea în Învăţămînt. Totul va continua exact la fel ca în ultimul deceniu. Scandalul cu plagiatul se va stinge, nimeni nu va mai vorbi despre funie în casa spînzuratului. Nimeni nu-şi va da demisia. Comisiile de „Etică” vor declara acuzaţiile de plagiat neadevărate – prin aceasta dînd, practic, undă verde la plagiat şi copiat. Ce brumă de ascendent moral mai aveau profesorii va dispărea: elevii şi studenţii vor contesta pedepsirea copiuţei şi plagiatului. Dacă poziţia universităţilor româneşti nu era în Top 600, acum nu va fi nici măcar în top 1000. Orice universitate străină va strîmba din nas la vederea unui titlu academic venit din România. Şi doar tinerii studioşi care îşi vor vedea de treabă, plecînd să studieze dincolo de hotare, vor reuşi cu adevărat în cariera lor. Ceilaţi... dar, cui îi pasă?

Sigur, dacă am fi fost în Germania sau Ungaria, aş fi avut mai mult optimism. Acolo, politicieni de seamă (un Preşedinte de stat, un Ministru) au demisionat prinşi cu frauda numită „plagiat”. Asta din cauza demonstraţiilor, protestelor – inclusiv a cadrelor academice. Dacă eram Germania, sau măcar Ungaria, m-aş fi aşteptat la proteste masive din partea profesorilor universitari, a profesorilor în general, a celor care şi-au căpătat un titlu de master sau doctor prin muncă grea, pe merit. M-aş fi aşteptat să-l văd pe dl Marga, profesor universitar erudit, fost Rector al UBB, a doua în ţară, dîndu-şi demisia. Pe Abramburica, Rectorul Universităţii Tehnice Bucureşti, refuzînd să intre în guvernul Plagiatorului. Luînd poziţie. M-aş fi aşteptat... Dar suntem în România, nu în Germania, nici măcar în Ungaria. Poate o să-mi supăr prietenii – dar din acest moment, toţi cei care au un doctorat au devenit FOARTE MICI în ochii mei! Şi-mi amintesc şi cum o scăldau acum cîţiva ani în cazul Sorin Antohi, cînd respectivul îşi atribuise un titlu doctoral pe care nu-l avea...

Tot ce pot să spun este că sunt bucuros că fata mea şi-a luat licenţa (două!) şi masterul pe merit (ba chiar plătindu-şi studiile scriind proiecte pentru colegi- loaze), că acum ea este în Franţa unde, dacă va urma un curs doctoral, îl va face pe merit, şi că nu va trebui să-şi dea copiii în sistemul românesc. În rest, scîrba este atît de mare încît nu cred că-mi va trece în puţinii ani pe care îi mai am de trăit.

Iaşi 29 iunie