Poveste

Poveste

Nimic nu este întâmplător. În viață, în călătoriile noastre, ne intersectăm cu persoane care ne pot marca existența, mai ales,  atunci când constatăm că folosim un cod comun în schimbul de mesaje. Comunicarea este ușoară și benefică și ne poate deschide noi perspective asupra vieții. Important este să ne putem orienta către esența acestor persoane, nu către ceea ce lasă să se întrevadă în afara lor. În același timp, e foarte important să călătorim cu cât mai puțin bagaj (mă refer la idei preconcepute, la reguli prestabilite) și să avem deschidere către a deprinde ceva chiar și de acolo de unde ni se pare în marea noastră ”iluminare” că  nu prea avem ce învăța. Trebuie doar să ne urmăm inima, să acceptăm că e posibil să ne înșelăm, dar și că putem să ajungem la acea abilitate de-a găsi adevărurile din spatele tăcerilor. Gândind la asta, mi-am amintit de o poveste:

A fost odată un bărbat care a plecat în căutarea unui maestru care a găsit secretul adevărului suprem. Mai înainte, se pregătise cu o sută de maeștri, vizitase tot atâția iluminați, citise mii de cărți, călătorise prin zeci de locuri încărcate de istorie, dar... degeaba. După ce trecea momentul fascinației, întotdeauna rămânea dezamăgit și deziluzionat. Într-una din zile, a auzit că undeva, în inima deșertului, se află un bătrân despre care se afirmau trei lucruri: că aflase secretul ultim, că nu mai accepta discipoli și că era greu să-l faci să se răzgândească.

O provocare mai mare ca aceasta nu putea să existe! Nici măcar nu știa unde să-l caute, cum să ajungă la el, dar o presimțire ciudată îi spunea că acela era maestrul pe care-l căuta de-o viață. A lăsat totul deoparte și-a plecat în deșert. Numai sufletul lui știa prin ce mari lipsuri și ce mari piedici întâmpinase. Nu de puține ori se simțea obosit, abătut, fără niciun chef de viață și dorea, pur și simplu, să abandoneze. Dar viermele dorinței îl scormonea și îndată îi venea ideea că era absurd să renunțe, că era pe-aproape de țintă și ar fi fost mare păcat de toate chinurile lui de până atunci. Așa că...a perseverat și nu zadarnică i-a fost tenacitateaa cu care și-a urmat calea și visul. A ajuns, în cele din urmă, la peștera unde se afla bătrânul. Văzuse mulți maeștri la viața lui și falși și adevărați, dar în preajma niciunuia n-a simțit atât de puternic așa cum a simțit în apropierea bătrânului. Era clar că avea ceva special, că deținea secretul. Impactul era de nedescris. Maestrul ședea la umbra unui copac și în jurul lui energia era atât de puternică, încât bărbatul s-a simțit inundat de aceasta. Era copleșit. Ca beat, a căzut la picioarele bătrânului, l-a privit în ochi unde a văzut o profunzime pe care n-o mai văzuse vreodată și i-a zis:

-Am venit după secretul ultim. Mi-l poți spune?

-E mult ce îmi ceri. Ce ai să-mi dai la schimb?

-Nu am nimic în afară de dorința mea de a-l ști, am lăsat totul în urmă pentru a ajunge aici...voi face tot ce îmi ceri...te rog...

Bătrânul a rămas tăcut, cu privirea pierdută în deșert, iar nou-venitul n-a îndrăznit să mai spună nimic și-a rămas alături tăcut timp de mai bine de o oră. În cele din urmă, bătrânul i-a spus:

-Îți voi oferi aceeași șansă pe care mi-a dat-o propriul meu maestru. Timp de trei ani va trebui să rămâi în tăcere în slujba mea, fără a rosti niciun cuvânt. Dacă reușești, poate, îți voi spune secretul pe care mi l-a dezvăluit maestrul meu, pentru că secretul pentru a fi astfel, trebuie păstrat secret. Dacă ești capabil să rămâi în tăcere în timpul acestor trei ani înseamnă că poți păstra ceva înăuntrul tău.  Zis și făcut. Omul a aceptat învoiala și s-a supus vreme de trei ani numai pentru a-și îndeplini visul. Greu. Foarte greu. Neînchipuit de greu să  trăiești în mijlocul deșertului și să nu scoți o vorbă. Întinderea de nisip, bătrânul și tăcerea. Tăcerea nisipului, tăcerea bătrânului și timpul care părea că a încremenit. La sfârșitul celor trei ani părea că trecuseră mult mai mulți. Învățăcelul s-a dus la maestru și i-a zis:

-Maestre, au trecut deja cei trei ani. Vrei să-mi spui secretul? Bătrânul l-a privit îndelung și i-a răspuns:

-Așa cum mi-a spus și mie maestrul meu, în primul rând, trebuie să mă convingi că înțelegi adevărata valoare a unui secret. Este nevoie de o promisiune absolută și de o loialitate ieșită din comun pentru a onora acest secret atât de valoros.

-Înțeleg. Îți jur, a răspuns bărbatul. Promit în fața lui Dumnezeu, din toată inima, că nu voi dezvălui secretul nimănui. Crede-mă!

Bătrânul a început să râdă și i-a spus:

-E bine. Te cred. Și continua să râdă în hohote, până când discipolul l-a întrebat din nou:

-Și secretul? Când ai să-mi spui secretul?

-Niciodată...a răspuns maestrul

- Dar nu înțeleg...ai spus că-mi dezvălui secretul așa cum a făcut maestrul tău cu tine....

-Da. Și  exact asta am să fac. La fel cum a făcut el cu mine. Dar gândește-te: dacă tu poți păstra un secret toată viața, de ce crezi că eu n-aș fi capabil s-o fac? Nu îți pot dezvălui secretul: în primul rând, pentru că am promis să n-o fac, iar în al doilea rând, pentru că maestrul meu era loial jurământului și nu mi l-a spus niciodată. Atunci, când după trei ani de tăcere eram fericit ca și tine că sosise momentul, maestrul meu mi-a răspuns exact la fel cum ți-am răspuns eu ție.

Discipolul a plecat capul, apoi,  l-a ridicat tot numai un zâmbet și cu o privire plină de înțelegere și de iubire.  Nu regreta pentru nimic în lume  călătoria lui și sacrificiul celor trei ani. Întâlnirea lor nu fusese în zadar: lumina  aceea secretă pe care o surprinsese în interiorul bătrânului nu l-a  mai părăsit niciodată.

 

Cenaclu Literar: