E fierbere mare în cartier. În faţa Blocului Fantomelor s-a ridicat peste noapte o scenă din lemn negeluit.  Se zice că vine un şmecher  de-a plecat cu ceva ani în urmă la produs în Germania, chiar din blocul în faţa căruia şi-a instalat scena. Acum e mare: om de afaceri. Nici nu se mai dă jos din Merţan. Are unul mare, negru, cu geamuri fumurii, lucrat ediţie specială pentru el. Şi, pentru că  tot a devenit un respectabil om de afaceri, Georgică Gogulică, altădată şuţ din mahalaua Katanga, s-a hotărât să-şi pună la adăpost averea şi să devină domn onorabil. Iar singura cale de-a-şi vedea visul cu ochii era să devină parlamentar. A făcut cercetări prin oamenii lui şi-a văzut că acolo sunt toţi foştii lui tovarăşi din tinereţe, ajunşi acum oameni cu greutate şi cu frâiele puterii în mâini. În plus, cât va fi acolo nimeni nu se va putea atinge de persoana lui. O să aibă imunitate la fel cu toţi tovarăşii lui de de altădată. I-a venit cam târziu ideea, dar s-a învârtit repede. A încropit un partid cu un nume care să dea bine şi la ţiganul de pe vatră şi la cel plecat la muncă prin toată Europa. L-a numit Partidul Rromilor Rromânia Europeană. Semnăturile i le-au strâns oamenii lui, într-o săptămână – a chemat la apel toţi boschetarii, fetele de pe centură, manglitorii, cerşetorii -într-un cuvânt pe toţi cei care trudeau pentru bunăstarea lui şi i-a pus să aducă fiecare câte 100 de semnături. De la neamuri, de la vii, de la morţi, de la cei prădaţi, de unde-or şti - şi toate în regulă, cu cod numeric personal, să nu iasă vorbe.

Pe maidanul în mijlocul căruia trona Blocul Fantomelor era deja adunat tot cartierul. Nu peste mult timp a apărut şi Merţanul cu geamuri fumurii, din care a coborât Gogulică, cu un mers agale, băţos, aşa cum văzuse el în filmele cu Al Capone. Câteva matahale îmbrăcate în negru, tunşi chilug şi cu ochelari de soare pe nas, deşi afară se cam înnorase, trepădau de colo până colo, plini de emoţii, să nu cumva să fi uitat ceva.

- Aici, Şefu!, strigă unul care făcuse probe la microfon mai înainte. Aici, e totul în regulă. Ştăţii profesionale, microfoane, să audă toţi amărăştenii. Gogulică s-a apropiat de microfon, l-a împins pe unul ce venea către el c-o hârtie pe care un biet profesoraş îi scrisese un discurs:

- Lasă, bă, că ştiu eu ce le trebuie la oameni. Doar aici m-am născut şi-am trăit. Cum să nu le ştiu eu toate necazurile? Şi, apropiindu-se de microfon, se adresă mulţimii, aflată în delir, după sticlele de vodkă care treceau din mână-n mână, golindu-se una după alta:

 - M-am gândit să candidez la Primaria Katangăi. Fraţilor, pe mine nu mă interesează izolarea termică a blocurilor, urlă Gogulică, arătând teatral către Blocul Fantomelor. Ce, al nostru nu-i frumos? Şi… nici străzile din cartier nu mă interesează! Noi am umblat dintotdeauna desculţi, aşa că ştim să ne păzim de gropi, pietre şi bolovani!

Fraţilor! Foamea este principala problemă a oamenilor şi, mai ales,  a ţiganilor care trăiesc în Katanga. Ceauşescu a murit ca un prost, că  rumânilor le era foame. Am plătit un consilier taman din America, fraţilor, care m-a învăţat cum să vă scap de foame.

Fraţilor, alegeţi-mă primar şi eu vă scap de sărăcie: promit să plantez lângă fiecare staţie de tramvai pomi fructiferi – pruni, meri, peri – pentru ca cetaţenii să aibă ce mânca. Pe maidanele din Katanga voi planta pepeni.

Cât despre mine, dacă o să câstig primăria, o să-mi mai cumpăr şi  un BMW!  Doamne ajută! Bafto delo, delo!”

Întreaga adunare porni să strige din toţi rărunchii: „Go-gu-li-că! Pri-mă -ri-că! Uraaa! Go-gu-li-că! Pri-mă-ri-că! Uraaa!”

Retraşi mai într-o parte a gloatei, Zabar şi Maronu stăteau ca pe ace. Era duminică şi toată lumea era plecată în weekend, taman la fix să pună la cale încă o combinaţie. Zilele trecute puseseră ochii  pe nişte material, iar prin buzunare le flutura vântul. Scuipând scârbit într-o parte, Maronu îl trase de mânecă pe Zabar:

- Hai, mâncaţi-aş, tu nu vezi că ăsta e nebun ? Să mănânce el şi cu mă-sa corcoduşe până i s-o strepezi dinţii, zise cu un soi de rînjet. Parcă-l şi vedea pe Gogulică ronţăind la corcoduşe verzi. Hai, că uite, martalogul ăla de Americanu’ trebuia să mă sune de jumate de oră. Nici nu termină bine de zis, că din buzunarul de la pantaloni se auzi un început de manea. Făcându-i din ochi lui Zabar, puse telefonul la ureche:

- Alo!, răspunse Maronu, trăgându-l pe Zabar mai aproape, să audă şi el ce zice Americanu.

- Alo! Ce faci domne’?

-Ce să fac, şefule? uite, te-am sunat mai devreme să vorbesc cu tine şi n-ai răspuns.

- Păi, nu, că eram pe stâlpi! Ha ha!

- Ce-aţi dat jos, frate? întrebă Maronu curios.

- Nişte cupru! veni răspunsul plin de emafază  al Americanului

- Bravo, şefule, mă bucur! Şi faţa Maronului se lăţi într-un rânjet.

- Da, n-am luat aşa mult, că am tăiat numai vreo şase din ăia...cum le zice, bă?...ăăă... şase stâlpi. Am luat vreo două sute şi ceva dă kile, c-am tăiat toate cablurile d-acolo dă la poduleţ! Am tăiat tot mă, dă nu mai merge nimic p-aci, nu mai mergea nici semafoare, nici trinuri, nimic, frate! Hă! Hă! Hă!, răsuna râsul gâlgâit al Americanului, mândru de isprava lui.

- Hă! Hă! Hă!  Se porni Maronu pe un râs gâjâit, de parcă era un motor înecat. Alături, figura tuciurie a lui Zabar radia de bucurie. Îi aştepta o pradă bogată. Când zări prin preajmă un gabor, îi trase un ghiont lui Maronu să scurteze discuţia. Maronu văzând şi el chipul năduşit al plutonierului Glajă, coborî glasul şi-i zise Americanului:

- Bă, Americanule. Ai şi tu mai multă grijă, dreacu! 

Americanu' ţinu să-l liniştească:

- Păi, normal că am! Da, să ştii că data viitoare nu mai merg cu ăştia. Bă, frate parcă-s căpiaţi…

- Da, de ce? întrebă Maronu ros de curiozitate

- Nu ie hotărâţi ce să facă mă, frate, mă!... deci... ei nu ie cum eram noi odată, cum eram eu cu Românu, şi cu ăia din Franţa. Ştiam ce aveam de făcut… Făceam combinaţia rapid, luam marfa şi plecam. Ei, ba să fure aia, ba dacă vede altceva pe drum... să fure altceva, ba să facă altceva… Nu ie hotărâţi, frate, deloc.Vrea să fure tot ce vede!!!...

- Hai, bă, nu mai fi cu inima cripsată aşa, că dacă eşti cu inima cripsată nu mai faci nimic. Lasă-i dreacu, să fure ei tot ce vrea să fure! Ie plăcerea lor!

- Da, mă, da nu ie hotărâţi şi, iete, ie câmpul plin de gabori. Grăbiţi-vă şi voi cu maşina aia că trebuie să mergem să luăm mălaiul.

Maronu, închise tacticos telefonul, scuipă într-o parte şi, după ce aruncă o privire plină de scârbă către scenă, îl trase pe Zabar după sine:

- Hai, frate, că noi avem afaceri serioase. Lasă puradeii, să halească micii lu’ Bosu.