O carte ca oricare

O carte ca oricare

Îl privea cu coada ochiului, în timp ce lucra la o casetă, apăsând şi răsucind butoanele mixerului de la MultiAudio. Înregistrase, unplugged, o formaţie, cu un minim de aparatură şi, acum,  îi făcea ultimele retuşuri. Eva îşi sprijinise bărbia de cartea pe care o citea de câteva zile şi asculta ritmurile de blues, cu gândul la felul ciudat în care ajunsese în posesia ei. Revedea imaginea cu Gil, intrând pe uşă, cu un zâmbet până la urechi, spânzurat pe faţă, întinzându-i acel volum ca pe o adevărată ofrandă.  L-a privit cu neîncredere şi a luatdarul din mâna lui  fără tragere de inimă. Îl ştia că nu-i plăcea să citească şi că în ultima vreme făcea gestul ca pe un ritual de câte ori considera el că-I înşelase aşteptările. 

 

 Se cunoscuseră adolescenţi fiind, viaţa ducându-l pe fiecare pe propriul drum.

După mai bine de 10 ani s-au regăsit. Se revăzuseră întâmplător, apoi, o vreme se căutaseră fără să ştie, de fapt, ce-i  mai atrăgea unul faţă de celălalt. Dispăruse acel frison pe care-l simţiseră la primele întâlniri. Cel puţin pentru Eva. Rămăsese doar sentimentul de bucurie cu care revezi o veche cunoştinţă. Se întâlneau, tot mai des, în ultima vreme, însă fără prea mult entuziasm. Acum, se redescopereau găsindu-şi prea puţine lucruri în comun...

 

Ea, despărţită de ani buni de primul soţ, cu imaginea deformată a femeii ce-şi doreşte ca bărbatul de alături să trăiască aceleaşi pasiuni, cu aceeaşi intensitate. 

El, trecut  proaspăt printr-un divorţ la care niciodată nu se aşteptase, prea sigur fiind pe virilitatea lui de macho, dorit de toate femeile.

 

Nu-l mai iubea, cu siguranţă. Avea, totuşi farmecul lui. Îi admira mâinile foarte pricepute atunci când se îndeletnicea cu ceva anume. Avea mâini de bijutier. Nu-i plăcea să facă prea multe lucruri, dar acele puţine câte le făcea, se străduia să le facă perfect. Şi, poate că mult mai puternică era amintirea acelor vremuri, când, lipsiţi de griji, băteau aleile parcurilor, discutând vrute şi nevrute.

 

El n-o găsea deloc atrăgătoare ca femeie. Slăbise prea mult,(”se jigărise”, cum îi zicea el, glumind) chipul i se alungise, aproape că nu mai avea forme. Doar pletele lungi, întunecate, îi mai aminteau de iubita de altădată… După atâţia ani, dobândise şi acel zâmbet ironic, din colţul buzelor care, pur şi simplu, îl descuraja.Tăcerile ei îndelungate îl puneau în încurcătură: niciodată nu ştia ce gândeşte şi prea multe „porcării” din cărţi îi umblau prin cap... De când se ştia nu-i plăcuseră femeile care l-ar fi putut pune în dificultate. Şi în prezenţa ei simţea acest complex de inferioritate care-l făcea să nu simtă nicio atracţie fizică pentru ea. Doar o simplă amiciţie.

 

Fosta lui nevastă fusese femeia la care visase dintotdeauna...  Micuţă, delicată, cu chip de ingenuă, privindu-l continuu c-o admiraţie nedisimulată. Avea un singur cusur. Nu răspundea cu entuziasm la fanteziile lui sexuale, lucru care-l determinase s-o înşele în mod regulat. Răbdase ea cât răbdase, până la urmă, după nenumărate certuri cu părinţii, care nu-l suferiseră din prima clipă, a decis să divorţeze, chit că rămânea să crească singură cei doi copii.

 

Divorţul îl pocnise în moalele capului, oprindu-l o vreme din aventurile lui, pentru ca apoi să se arunce cu frenezie în relaţii una după alta. Avea câte trei-patru femei pe zi, culcându-se cu toate, într-un soi de furie, cu sentimentul că se răzbuna pe ingrata de nevastă-sa. Considera că orice femeie aflată în preajma sa îi datora veşnică recunoştinţă, el fiind piesă unică în décor. Totodată, avea grijă să-i ajungă la urechi toate aceste aventuri ale lui, fiind sigur că încă-l mai iubea şi suferea, să-l ştie cu alte femei.

 

Două lucruri dispreţuia Gil pe lumea asta: femeile şi şcoala. Şi, parcă, spre a-i face în ciudă, amândouă îl urmăriseră toată viaţa.

Pe Eva o regăsea prea serioasă pentru gusturile lui, însă faptul că era o bună ascultătoare îl făcea să-i caute tot mai des compania. Într-un final îi propusese, într-o doară,  să se mute împreună: „poate iese ceva până la urmă.” Eva i-a aruncat un zâmbet fugar şi i-a spus sec: “Nu încă!”

Singurul lucru care-i unea era pasiunea pentru muzică, aceeaşi pasiune care înlesnise prima lor întâlnire. Undeva, în adâncul sufletului Gil o detesta pe Eva: cândva, făcuse ceea ce nicio femeie până la ea şi nici după, nu îndrăznise: îi respinsese ferm, fără niciun dubiu, avansurile sexuale. O găsea vinovată până şi de eşecul lui în căsnicie reproşându-i „iubirea neîmplinită”, deşi nici el nu credea în ceea ce spunea.

Adina, fosta lui nevastă, îi cedase din prima seară şi, în câteva luni, burta începuse să-i crească, spre disperarea lui; nici prin cap nu-i trecuse c-o să-i toarne un copil atât de repede. Întâi băiatul, apoi fata şi n-a avut încotro, a trebuit să se însoare cu acte în regulă.

 

„Lasă, îi spusese Eva, nu te mai văita atât; ai doi copii frumoşi care-ţi seamănă leit.”

 

Copiii erau punctul lui slab. Erau mărturia vie a virilităţii lui. Semnul lăsat de el pe pământ, el, un ratat de profesie care nu dusese nimic la bun sfârşit. Boem înnăscut, era convins că unica lui menire era să fie un mare şi neînţeles muzician.

 

Însă lucrul care-o intriga pe Eva cel mai mult era faptul că nu-i plăcea să citească. Îi dispreţuia pe cei care se înconjurau de cărţi „stricându-şi” ochiii şi mintea, aşa cum făcea Eva. Pentru el nu exista vreo carte pe lumea asta care să-i spună ceva, în plus, faţă de ce ştia. Îi spunea Evei, plin de sine, că n-are nevoie să citească: el ştia toate acele lucruri, apriori. “I le pusese Dumnezeu în cap, la naştere.” Din acelaşi motiv abandonase şi şcoala, după finalul primelor opt clase şi, povestea plin de obidă, ce ruşine înghiţise atunci, când, fostul socru, profesor fiind, îl obligase „să termine măcar liceul la seral” că-l face de râs printre colegi. Despre cei care mergeau la facultate afirma că-s „imbecili”, din moment ce, aveau nevoie de atâta şcoală...

 

Eva îi privea cu atenţie mâinile îndemânatice, gândind  că ea avusese dintotdeauna „două mâini stângi”. Cu ochii întredeschişi, Gil asculta cu atenţie muzica ce curgea uşor în căşti. În câteva minute caseta s-a terminat şi-a rămas cu privirile pierdute în gol... În ultima vreme tot mai des cădea în astfel de reverii pe care Eva le simţea străine de persoana ei. Ştia că orice-ai face pe lumea asta nu poţi stăpâni gândurile celuilalt. Surprins, Gil, minţea de fiecare dată. Minţea senin, cu neruşinare, convins că adevărul e doar acela pe care-l  spunea el. Toate faptele lui aveau o justificare, indiferent ce-ar fi făcut, neavând niciun fel de mustrări de conştiinţă.

 

Prima dată îl prinsese cu minciuna atunci când, sunase la ea, căutând-o pe-o anume Lili. Când şi-a dat seama de gafă, a zis că, de fapt, Lili era bărbat. Eva nu-şi bătuse capul prea mult. Nici nu înţelegea de ce-i oferea de fiecare dată o minciună consolatoare, atâta timp cât nu-şi făcuseră niciun fel de planuri împreună. Era, pur şi simplu, pentru imaginea personală, să nu scadă în propriii ochi, gândise Eva despre el.

 

 Mincinos, afemeiat, snob, incult, însă plin de farmec în conversaţiile pe care le purta cu femeile: aşa era Gil! -fin psiholog al "neamului muieresc, dornic în orice clipă să-i audă urechile dulcegării ieftine". Avea succes chiar şi atunci când nu şi-o dorea: afişa o faţă de milog aflat în extaz şi victima îi cădea rapid în plasă, grăbită să-i consoleze orice suferinţă. Libidoul se cupla cu instinctul matern creînd victime sigure.

 

Apoi, se făcuse nevăzut tocmai  în seara în care procurase bilete la o piesă de teatru. Să-i facă “hatârul” ei. Pentru el, teatrul era precum cartea - "pierdere de timp". Actorii nu făceau nimic special, nimic din ce n-ar fi putut el însuşi să facă. A fost momentul în care Eva i-a propus să-şi vadă fiecare de viaţa lui, însă Gil a bolmojit nişte minciuni cu un prieten aflat la anaghie care l-a luat cu el acasă, şi s-au luat cu vorba...poveşti.

Îl asculta mirată, cu câtă seninătate o minte, fără să se poată supăra pe el oricât de ticălos ar fi fost. Gil îi aflase călcâiul lui Ahile şi, de fiecare dată, când călca strâmb, îi bătea la uşă cu un braţ de cărţi. Eva nici nu-i mai asculta justificările. Îl lăsa să-şi facă numărul de escroc sentimental.

 

Într-unul din acele momente, când ea răsfoia cu lăcomie filele fiecărei cărţi în parte, îi observase o fugară sclipire de admiraţie în priviri. Astfel, între Eva şi Gil se crease o legătură la fel de ciudată ca între doi  cartofori, fiecare măcinat de propria patimă.

 

Ca orice canalie, Gil avea şi partea lui frumoasă, nu era definitiv pierdut. Sau aşa era în imaginaţia ei.

Până ce a apărut pe uşă cu acea cărţulie mică, cu coperte albastru închis, cu scris auriu...

 

După o absenţă de câteva zile, în uşa apartamentului stătea rezemat alt om: tras la faţă, palid, gânditor şi cu privirea tristă. Ceva se întâmplase cu el. Ceva serios care-i bulversase viaţa. Când Eva l-a privit lung, întrebător, Gil a început să povestească cu voce scăzută: „Am fost la ea. Întotdeauna am iubit-o. A fost marea mea iubire. Recunosc, am sperat s-o găsesc singură şi, aşa cum totdeauna am visat, să rămânem împreună. Dar... şi o lacrimă, lucru nemaivăzut, a sclipit în privirile nepăsătorului, insensibilului, muieraticului Gil.

-Nimic din ce-am iubit odinioară n-am mai regăsit, a continuat el cu voce stinsă. Nici urmă de ingenuitate! de delicateţe, de feminitate...Am găsit pur şi simplu o femeie materialistă care, în cele câteva ore în care ne-am întâlnit, nu mi-a vorbit decât despre bani: cum se fac banii uşor, ce merge să vinzi să faci bani, cum poţi economisi banii...banii...banii...

Mi s-a făcut ruşine de mine. De anii în care n-am încetat s-o iubesc. De faptul c-am avut imbecilitatea să mă duc s-o caut şi să spulber cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată. Am fost rănit în adâncul fiinţei mele! Tocmai eu, care am avut şi pot să am orice femeie îmi doresc, să iubesc atâţia ani o umbră!? Îmi este ruşine de mor!

Până şi pe Adina am ales-o pentru că-i semăna. Aveau aceeaşi privire furişă, acelaşi nas cârn...

 

De furie, m-am răzbunat! I-am vorbit despre tine, cum n-am vorbit despre o femeie niciodată. Ca despre un înger! Şi ea m-a privit cu milă. Milă nu de mine, ci de tine. A spus cu mare regret: „Săraca, fată...”Şi după ce-am terminat de povestit mi-a dat cartea asta să ţi-o aduc. „ Aşa cum o descrii tu, sigur o să-i placă. Eu n-am putut s-o citesc. E-o mare porcărie! Nu...nu te enerva...e-o carte bună, după spusele unora. Dar nu pentru mine...Mie nu-mi plac parabolele. Eu nu mai am încredere nici în mama.”

 

Şi Gil i-a întins Evei cartea spunându-i: „Te rog s-o citeşti şi să-mi povesteşti şi mie...Any m-a convins că nu te merit! Mi-am găsit o cameră cu chirie în oraşul X. De la-ntâi plec. Rămânem prieteni, dacă vrei...”

Cenaclu Literar: