Prin Iad

Prin Iad


 

- Maynheer Joen, am venit la dumneata ca la unul din cei mai... cum să spun?... promiţători tineri pictori ai cetăţii. Poate ne înţegem la o comandă.

Vizitatorul este înalt, destul de slab, cu aspect ascetic. Pletele şi barba, lungi, alb-coliliu, prezentînd inele care indicau că în tinereţe erau, mai mult decît probabil, au fost creţe. Ochii erau mari, largi şi adînci, de un albastru închis. Dacă ar fi avut ochii negri, l-ar fi luat drept un rabi evreu din cartierul evreiesc din apropiere.

- Greu să mai fiu luat drept tînăr, spuse Meşterul Joen. Am sărit peste patru decenii. Părintele meu şi unchii erau deja meşteri vestiţi la această vîrstă.

- Vei fi şi tu, nu ai teamă, îi zîmbi străinul. Mai ai timp!

- „Meşterul Jheronimus van Aken din 's-Hertogenbosch”, se maimuţări pictorul. Dacă nu mi s-ar recunoaşte calitatea de urmaş a lui Anthonius van Aken, n-aş avea ce pune pe masă!

- Să nu exagerăm, rîse cumva tăcut clientul. Nevasta e bogată, nu duceţi lipsă.

- Poate-ar trebui să plec din der Bosch, mormăi nehotărît pictorul. Să merg, să-mi caut un patron – poate la Antwerp, poate în Spania...

- Nu cred că vei pleca. Străinul privea atent spre panourile pictate sau doar pregătite, care zăceau pe lîngă perete. Va pleca Jheronimus, prietenul tău, muzicianul, va pleca Erasmus, călugărul cu care goleşti din cînd în cînd stacane cu bere, discutînd filosofie... dar nu tu. Se întoarse şi-l privi cu ochi strălucitori.

- Mda, poate n-o să plec... Dar oamenii pe aici nu iubesc ceea ce pictez eu. Iar cînd pictez ce le place lor, îmi vine să sparg panoul  cu ciocanul!

- Ei, ce zici, îmi pictezi şi mie ceva?

- Păi, de ce nu? Dacă plăteşti bine...

- Plătesc, bineînţeles. Eu plătesc întotdeauna! După faptă, şi răsplată – rîse din nou în felul lui tăcut.

Meşterul îşi scărpină sprînceana puţin căruntă, aspră, arcuită deasupra nasului puternic şi a ochilor migdalaţi, de un căprui aproape galben. „Hm, măcar de nu mi-ar cere să pictez o prostie pe placul ăstora...”, gîndi plin de speranţă.

- Ce-ai zice de un triptic? Văd că ai materiale – arătă cu mîna spre panourile din stejar bine geluite, tratate bine, şi borcanele cu ulei sicativat.

- Cît de mare?

- Să zicem, înalt de vreo şapte picioare. Panourile laterale cam de trei picioare şi-un sfert.

- Se poate, privi Jheronimus spre grămada de panouri pregătite. Avea cîteva de măsuri apropiate... Îl vrei pentru altar?

- Ah, nu. Cîndva, îl vor atîrna pe perete... Deci, vor fi cinci lucrări. Pe faţă să faci ceva care va ascunde ce va fi pictat pe triptic.

- Dacă e închis, sigur că îl va ascunde, mormăi pictorul.

- Nu doar să ascundă, dar să disimuleze. Nimeni să nu bănuiască ce e acolo, nici ca temă, nici ca şi colorit. Să zicem că faci ceva în grisaille... Poate Creaţia, ce zici – îi făcu semn din ochiul drept, şugubăţ.

- Îhîm... şi pe panourile interioare?

- Ce vrei tu. Hai să zicem, despre Rai, Iad şi, la mijloc, splendorile vieţii. Da – izbucni dintr-o dată în rîs zgomotos, Splendorile Vieţii, între Rai şi Iad. Paradisul terestru...

Mayheer Jheronimus îşi frecă obrazul uscăţiv, puţin ridat, cu palma aspră, Pe fălcile pătrăţoase, părul aspru începuse să se simtă sub palmă.

- Ai vreo dorinţă cum să arate? Vrei animale, oameni...

- Ce vrei tu, maestre. Am încredere în imaginaţia ta. De fapt, ştiu că va ieşi bine! De aceea am şi venit la tine. Altfel, mergeam la altul, nu?

Der Bosch idică din umeri în faţa logicii simpliste a vizitatorului.

- De fapt, am mai mers şi la alţii. De exemplu, acel italian florentin, Michel Ange... Şi el a pictat un Iad pe cinste... pe perete, însă. Este şi nu este ce am vrut eu. Mai sunt şi alţii... Cred totuşi că tu vei picta Iadul de dincolo şi de aici cel mai bine, deşi vei chinui această temă de mai multe ori, toată viaţa...

- Totuşi, nu înţeleg ce ai în minte...

- Mda, se mai întîmplă, zâmbi enigmatic clientul. Unora li se pare că mă înţeleg. Ba chiar se apucă să mă explice şi altora. De tot rîsul! Dar nu rîse, nici măcar nu zîmbi.

- Să facem atunci contractul, trecu meşterul la business. Cine este clientul?

- Hm... Să zicem că nu sunt eu. Eu fac numai comanda. Plata mea îţi va fi pe plac, te asigur. Ce-ai zice dacă, după această lucrare, vei începe să fii considerat cel mai mare pictor flamand timpuriu? Unul din cei mai mari pictori ai lumii... din toate timpurile? Eh? Cînd te gîndeşti că nici nu trebuie să cheltui bani pe materiale – ai tot ce-ţi trebuie în acest moment. Pentru viitoarele lucrări vor veni destui bani...

- Adică... încercă pictorul să înţeleagă, tu nu-mi plăteşti cu bani?

- Bani? Ce sunt banii? rîse de data asta zgomotos, străinul. Poţi cumpăra cu ei fericirea? Nu poţi, îşi răspunse singur. Eu îţi DAU fericirea! Fericirea creaţiei, înţelegerii, împlinirii. A faimei, a nemuririi chiar! Sau ai da toate astea pe cîţiva gologani? îl privi iscoditor.

- Şi banii îşi au folosul lor..., mormăi meşterul Jheronimus.

- Uite, facem un gesheft, cum spun evreii tăi. Pictezi Bucuriile pămîntene din Grădina Terestră şi pe urmă îmi spui dacă vrei să mai faci schimb. Eh? OK, dă-i bătaie! O să-ţi ia cîteva luni, poate char un an.

- Aş zice vreo doi-trei, se împotrivi maestrul.

- Nu...nu... Pictează aşa cum vrei. Nu-ţi bate capul cu tehnica ghildei! Dă-i bătaie, desenează, schiţează... Pictează exact aşa cum îţi place ţie! Ţi-am spus: eu ştiu că va fi bine! Mă întorc cînd va fi gata.

Mayheer Jheronimus din cetatea brabandă der Bosch gîndea deja la lucrare, aşa că nici nu observă cînd clientul părăsise încăperea. Da, asta era o comandă! Simţea deja cum îi furnică degetele... aşa cum i se întîmpla doar cînd făcea desene. În sfîrşit, avea să picteze! Le va arăta el celorlalţi din ghildă, care refuză să accepte felul lui de-a picta...

 

- Deci, e gata... spuse străinul, trăgînd un scaun şi aşezîndu-se alături de el. Privi spre panourile diptic puse pe un şevalet-stativ, în lumina care cădea pieziş pe fereastra largă, plasată destul de sus pe peretele nordic al încăperii.

- E ceea ce-ai vrut? întrebă der Bosch. Era parcă scurs de toată vlaga. Se simţea îmbătrînit, deşi părul nu părea să fi încărunţit în cele 14 luni de cînd lucra la triptic.

- Desigur. Ţi-am spus că va ieşi bine.

- Clientului tău, Engelbrecht van Nassau, o să-i placă?

- Engelbrecht? ridică bătrînul din sprînceană. Nu, el nu o să vadă acest triptic niciodată... Nu el e clientul. Lucrarea va ajunge pe la spanioli, dar nu asta e important. Am comandat-o pentru alţii. nici nu-ţi spun numele lor, că nu-i ştii şi-i vei uita...

- Şi de ce vrei să le faci acest dar? Sunt chiar atît de importanţi?

- Importanţi? Da, poţi spune şi asta. Nu mai importanţi decît alţii, dar destul de importanţi. Şi ei sunt fiii mei.

Meşterul îl privi tăcut, apoi zise:

- Vrei să le dai o lecţie, ai?

- O lecţie niciodată nu strică. Atunci cînd o-nveţi...

 - Da, atunci cînd o înveţi... De ce Iadul? De ce Plăcerile?

- De Rai nu mă întrebi? zîmbi străinul.

- Mi-am cam închipuit eu. Am pictat tripticul ca pe o carte, să-l citeşti de la stînga spre dreapta. Raiul, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Lumea, creată de Domnul pentru noi, să ne amintească ce-am pierdut. Şi la urmă Iadul – ca să ştim ce ne-aşteaptă...

- Da, am văzut... Raiul pierdut din cauza neascultării, Lumea pierdută din cauza necurăţeniei, Iadul... Ei da, Iadul cîştigat datorită neascultării şi necurăţeniei!

- Şi copiii tăi vor învăţa lecţia?

- Nu ştiu, depinde de ei. E greu... sunt căpoşi. Învaţă greu, uită repede...

Mayheer Jheronimus rîse scurt ca de o glumă, dar văzînd seriozitatea clientului, deveni şi el serios.

- Ce n-am încercat? se spovedi bătrînul. Uite, e ca în poveştile din vechime... poate ţi le-a spus şi ţie Erasmus, la o cană de bere. Ai auzit de Sisif?

- Am auzit. Asta a fost de mult, înainte de Hristos.

- Da, tare de mult... Ei, acest Sisif a fost pedepsit, după moarte, să împingă un bolovan pe o coastă de deal. Piatră mare, grea, chiar şi pentru puterea lui de uriaş. Şi rotundă, greu de prins în mîini. Îi scapă tot timpul la vale. Ştie că dacă o duce pînă-n vîrf, scapă de pedeapsă, aşa că nu se opreşte din munca lui, nici să răsufle. De eoni... Ei, pe aceşti copiii ai mei nu-i pot pedepsi cu asta! Închipuieşte-ţi: ei s-ar culca la umbra pietroiului, cu capul pe el!

- De ce? nu înţelese der Bosch.

- Că aşa sunt ei. Leneşi, nepăsători, descurcăreţi.... Ei, dacă te-ar prinde pe tine pe-acolo, te-ar face să împingi tu bolovanul la deal! Nici că le pasă că vor avea această pedeapsă eoni de eoni, ei nu duc piatra-n deal şi pace. Dacă îi bat cu biciul, mîrîie şi se fac că împing... Un pas, doi... Încet, un eon pasul, pînă se plictiseşte supraveghetorul sau adoarme lîngă ei.

Meşterul rîde, înveselit.

- Şi? Le convine să stea legaţi de piatră?

- Nu ţi-am spus? Nu le pasă. Îşi spun: o trece şi asta. Mai rău de atît ce se poate întîmpla? Fluieră şi cîntă... iar în Iad, de obicei, nu suferi de foame şi sete... Trai nineaco!

- Păi, poate li se dă foame...

- De acel Tantalus ai auzit, nu? Ei, ăla char se chinuie! Moare de sete, dar cînd se apleacă să bea din apă, ea seacă. Moare de foame, dar cînd întinde mîna după un fruct, crengile pomului se ridică la cer. Chinul zeilor! Îl priveşte pe pictor iscoditor.

- Ei, şi?

- Nu fiii mei! Se tolănesc direct în albia rîului şi aşteaptă să dea apa peste ei... Drept sub pom – aşteaptă să le cadă fructele coapte direct în gură! Zîmbi şi el, la rîsul voios al pictorului.

- Şi foamea?

- Ei, cînd le e foame, cîntă! Sau dorm. Ştiu că nu vor muri din asta... Mai e ăla, cu stînca deasupra capului. Ăluia îi e teamă! Nu fiilor mei. Lor li se frînge. Îmi spun: ce-ai să faci? Ne mai omori o dată?

- Dar Iadul, aşa cum ni-l închipuim noi? Cu foc, pucioasă, smoală, diavoli...

- Fac glume despre el. Cică, e doar o sperietoare. Campanie, ca să-i facă să aleagă Raiul... Au făcut şi poveşti – că acolo se bea, se fumează, curve, chiolhanuri... Se maimuţăreşte: „Mahorcă iesti? Vodki iesti? Guleai iesti?...”

- Şi atunci, ce faci?

Vizitatorul ridică un deget. Cele două panouri se dădură la o parte, dezvăluind tripticul în toată splendoarea lui. Culori puternice, pure, străluceau în lumina blândă a soarelui. În stînga, Dumnezeu prezentînd-o pe Eva, nou creată, lui Adam, în clipa trezirii lui. Animalele, lacul, cerul, copacii, rimau cu elemente asemănătoare din panoul central, sugerînd că Pămîntul este o reflecţie imperfectă a Edenului. Printre detaliile naturale, bărbaţi şi femei, goi, se bucurau de „plăcerile” vieţii – mai ales carnale. Aflaţi într-un fel de limbo al existenţei, între Eden şi Iad, fără să regrete primul, fără să se teamă de-al doilea... Ultimul panou, în culori închise, într-o lumină rece, înfricoşătoare: o scenă ce se desfăşoară în faţa unei cetăţi aprinse, simbol al războiului. Peste tot, pe cele trei panouri, animale stranii, inspirate din viaţa naturală – sau izvorînd din imaginaţia debordantă a pictorului. Cei doi priviră în tăcere lucrarea.

- Crezi că le va ajuta? întrebă Mayheer Jheronimus.

- Nu ştiu, şopti clientul. Vine prea repede... sau poate, prea tîrziu... Altor fii le-am dat mai mult... sau mai puţin. Nu reuşesc prea des, uneori, deloc, dar de cele mai multe ori le pasă. Vor mai mult. Deseori, plătesc preţul. Nu ei. Vor totul de la alţii, pe degeaba, întrebarea lor este, cel mai adesea: „dar mie ce-mi iese?” Da, nici măcar o familie unită nu formează...

- Îmi pare rău, bătrîne, spuse trist dintr-o dată, pictorul. Aici nu te pot ajuta. Nu ştiu decît să pictez. Voi picta. Voi picta atătea iaduri pînă cînd copiii tăi vor învăţa lecţia!

- Ştiu, Mayheer Bosch. Ştiu... Mai ştiu că ne vom ţine amîndoi partea de gesheft agreată. Cît vrei să-ţi plătesc?

- Lasă... La ce sunt buni banii? Bărbatul zîmbi şi îndrăzni şi el să-i facă semn cu ochiul, şmechereşte.

- OK, zise bătrînul, ridicîndu-se în picioare. Nu are rost să-l dau cadou fiilor mei despre care ţi-am vorbit. Iadul lor este chiar aici, între Rai şi Iad, plin de plăcerile vieţii! Pedeapsa lor este neîmplinirea. Darul: uitarea. Dar gustul dulce al speranţei nu-l vor cunoaşte niciodată! Tabloul tău este aproape perfect. Lasă-mă să-l termin.

Întise degetul spre triptic. Jheronimus se apropie de panou şi privi cu atenţie. Dumnezeul pictat de el, în Eden, îşi schimbase înfăţişarea. Nu mult, doar subtil. Acum semăna foarte mult cu vizitatorul lui – doar, parcă, mai tînăr. Se întoarse uimit... dar încăperea era goală.

 

(Din vol. Nick Sava, Proză scurtă, Editura Pim, Iaşi, 2015)

Cenaclu Literar: