A.D. Xenopol în spaţiul public

A.D. Xenopol în spaţiul public

  1. Spaţiul public românesc

            Despre spaţiul public discutăm în sensul conferit de J. Habermas: ,,Noi calificăm drept «publice» anumite manifestări atunci când spre deosebire de cercurile închise, ele le sunt tuturor accesibile, în acelaşi fel cum vorbim despre locuri publice sau despre case publice”

[1]

. Spaţiul public este acel spaţiu unde au loc manifestări accesibile tuturor. În accepţia autorului german, spaţiul public se constituie atunci când „interesul public” derivă indubitabil dintr-un „consens raţional” întemeiat pe „discuţii practice” între actori sociali. Sfera publică s-a format o dată cu constituirea societăţii  burgheze. Actorii sociali reflectă critic asupra statului şi asupra propriilor lor persoane şi expun teme de interes pentru public. Oricine poate interacţiona oricând cu oricine, discutând despre orice.

            Spaţiul public în România s-a edificat după Unirea din 1859 când chestiunea fundamentală pentru noul stat a fost crearea unui spaţiu naţional românesc, diferit faţă de spaţiul muntean sau spaţiul moldav. În primul rând, statul naţional român putea să funcţioneze în măsura în care îşi asuma un spaţiu public naţional. În al doilea rând, noul stat se înscrie în direcţia dezvoltării societăţii burgheze, el însuşi fiind consecinţa noului tip de formaţiune socială, cea capitalistă, victorioasă în arealul european. În aceste circumstanţe, capitalismul impune un nou spirit public, concretizat în exprimarea indivizilor şi a grupurilor în spaţiul public, în participarea lor la dezbaterea publică a problemelor de larg interes. Nu trebuie uitat rolul presei în extinderea spaţiului public. Spiritul public românesc datorează foarte mult presei din secolul al XIX-lea. Cu rare excepţii toţi mari intelectuali din perioada modernă au exercitat alături de profesia lor de baza şi activitatea jurnalistică.

            Spaţiul public românesc a fost construit de pleiada de excepţionale personalităţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care au realizat necesitatea edificării unor relaţii noi, moderne şi democratice între membrii unui grup ocupaţional, între grupurile sociale din societate. Acest  spaţiu a reunit toate activităţile: ştiinţifice, şcolare, culturale, politice, sociale.

            Prin opera şi activitatea sa Xenopol a fost o prezenţă cu autoritate în spaţiul public. El a impulsionat acţiunea de lărgire a spiritului public.  Xenopol s-a angajat într-un dialog public permanent pe cele mai variate subiecte, dând astfel expresie intelectualului de tip european. De fapt, Xenopol, aidoma tuturor gânditorilor români, creatori de şcoală şi ctitori ale unor discipline au excedat cadrul strâmt al universităţii. Xenopol este o personalitate fondatoare, fiindcă prin opera sa Istoria românilor în Dacia traiană a aşezat studiile istorice pe criterii ştiinţifice

            Stăruim pe câteva momente privind prezenţa lui Xenopol în spaţiul public şi contribuţia sa la crearea spaţiului public.

 

  1. Membru al Junimii.

 

      Ca ,,părticică din societatea Junimea” cum scrie I. Negruzzi

[2]

, iar în  Amintiri de la Junimea îl descrie ,,cel mai iubit şi mai alintat copil al Junimii”, Xenopol a exersat conduita civică şi spiritul de dezbatere publică în cadrul Junimii. Junimea, societate culturală constituită la Iaşi în 1863, a fost cadrul în care s-au dezbătut  public probleme culturale şi sociale din epoca de după 1860: ortografia şi limba, organizarea unor conferinţe prin care să răspândească în publicul larg cunoştinţe din varii domenii necesare în regenerarea spiritului public. Junimea a reprezentat un veritabil spaţiu public.

            Maiorescu îl descoperă pe Xenopol, elev fiind la Institutul Academic din Iaşi. Pentru că îl aprecia foarte mult şi investind încredre în el, deseori tânărul Xenopol intra în casa profesorului, Maiorescu îl propune pe Xenopol ca bursier al Junimii la Berlin pentru studiul istoriei şi al filosofiei

[3]

. Bursa era de 150 de galbeni pe an.

            În 1871, reîntors de la studii în străinătate cu două doctorate – în drept luat la Berlin şi în filosofie susţinut la Giessen, a fost acceptat  în societatea Junimea ,,o societate care cu nedreptul a fost numită societate de admirare mutuală, fiindcă societate în care membrii să se sfâşie mai mult unii pe alţii prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume”

[4]

, o observaţie ce merită a fi reţinută. Deviza societăţii a fost intră cine vrea şi rămâne cine poate. Experienţa trăită în cadrul societăţii ieşene îl face mai târziu să contrazică teza încetăţenită despre Junimea ca o confrerie. Junimea se distinge ca un loc public pentru toţi cei care voiau să participe la acţiunile ei, dar, cum bine constată istoricul, nimeni nu scăpa de critică, ceea ce exprima un semn de viaţă asociativă democratică, iar ,,împricinaţii” criticaţi nu puteau rămâne indiferenţi faţă de reacţiile celorlaţi junimişti. Însuşi istoricul era atent la critici mergând până la schimbarea propriului stil de redactare, renunţând la folosirea excesivă a neologismelor. La 29 octombrie 1871 Xenopol este desemnat secretar al Junimii, calitate în care a scris procesele verbale ale şedinţelor. Aici ţine conferinţe apreciate de junimişti.

            Ataşat iniţial Junimii, istoricul se vede la un moment înstrăinat de către societatea ieşeană. Forţa personalităţii sale stă în câştigarea poziţiei de istoric european printr-un efort personal. Mijloacele şi standardele de afirmare în spaţiu public le-a însuşit în Junimea şi de la membrii acesteia, înainte de toate de la Maiorescu. Departe gândul de a susţine ideea dependenţei totale a istoricului de Junimea, şi că fără stagiul în această societate el nu s-ar fi impus, dar nici nu poate fi negată influenţa Junimii în exprimarea conduitei sale civice.

            Deşi nu mai făcea parte din Junimea, drept recunoştinţă pentru sprijinul dat, Xenopol a dedicat prima sa lucrare de anvergură lui Maiorescu: Războaiele dintre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, apărută la Iaşi în 1880, lucrare nemenţionată de Maiorescu în articolul Literatura Română şi Străinătatea din ,,Convorbiri literare” 1882. Xenopol îi scrie lui Maiorescu şi acesta i-a justificat omiterea prin faptul că lucrarea lui nu s-ar fi încadrat în studiul său. T. Maiorescu nu mai avea aceeaşi opinie favorabilă despre tânărul său coleg ca atunci când obligat să absenteze din Iaşi pe perioada sesiunii parlamentare supune aprobării Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice suplinirea sa de către ,,junele erudit Alexandru Xenopol […], autorul mai multor scrieri importante”, cerere respinsă, pentru că suplinirea nu poate fi făcută decât de un profesor din Universitate

[5]

. Xenopol nu a purtat niciodată ranchiună profesorului său, încât nu se sfieşte să spună când era în plină glorie universitară şi academică:  ,,Eu sunt creaţia lui Titu Maiorescu ”, afirmaţie făcută cu ocazia sărbătoritii lui T. Maiorescu la Universitatea din Iaşi, prilejuită de retragerea lui Maiorescu din învăţământ, şi, semnificativ, acţiune a fost organizată de Xenopol.

            În 1878 Xenopol părăseşte Junimea şi se înscrie la liberalii moderaţi conduşi de M. Kogălniceanu. Xenopol s-a dovedit a fi independent în acţiunile sale, şi aici avem explicaţia colaborării la ,,Steaua României”, organul Liberalilor moderaţi, în 1879,  partid al cărui membru era din 1878. Acest partid se formase în Iaşi, după cum afirmă istoricul, sub presiunea reformei Constituţiei din 1878 de la care se cerea, după tratatul din Berlin, împământenirea în masă a evreilor. Cum liderii Junimii Carp, Pogor, Maiorescu au acceptat condiţiile impuse de Congresul de la Berlin un grup, între care Vasile Conta, Grigori Buicliu şi Xenopol a părăsit partidul Junimii politice, rămânând numai în societatea literară. Transferarea  ,,Convorbirilor literare” (1881) la Bucureşti l-a afectat profund pe istoricul ieşean.

            Fire independentă, Xenopol nu s-a împăcat cu disciplina rigidă a Partidului Naţional Liberal, şi la 26 octombrie 1902 anunţă trecerea la conservatori. Peste 6 ani va trece la Partidul conservator-democrat înfiinţat de carismaticul Take Ionescu.

 

  1. Argumente şi acţiune pentru o imagine reală asupra românilor.

 

            Xenopol aduce istoria în spaţiul public. Orice intervenţie porneşte de la date sau evenimente istorice. El a intuit că istoria nu mai poate rămâne între zidurile universităţii. O anumită influenţă a militantismului istoricilor francezi este vizibilă în conduita profesorului ieşean, şi cum bine s-a spus ,,Xenopol e un combativ din necesitate”

[6]

.

            Incă din tinereţe Xenopol nu a optat pentru studiul de cabinet de unde să iradieze ideile, ci a coborât în Agora unde a s-a implicat, a dezbătut, a combătut, a impus un spaţiu public. Iată în scrisoarea din 1 aprilie 1868 către Iacob Negruzzi scrie: ,,eu nu studiez filosofia” pentru că ,,tendinţa naturală a spiritului meu a fost totdeauna studiile istorice”

[7]

.

      Pornind de la un articol din ,,Neue Freie Presse” care denigra românii sistematic Xenopol afirmă imperativul implicării în contracararea acestor poziţii, în scrisoarea către Iacob Negruzzi din 5 februarie 1869:  ,,atunci nu cred că trebuie să tăcem, e de datoria oricăruia care poate s-o facă, să se opună torentului de calomnii şi de miserii ce se povestesc în lume asupra noastră”

[8]

. Inamicii ţării o denigrează ,,făcând cunoscut publicului numai infamiile şi crimele ce se petrec la noi şi prezentând fapte singuratice ca expresiunea stărei ţărei întregi”

[9]

. El s-a decis, invitat de nemţi, să combată acest sistem de deformare a adevărului despre români prin publicarea unei schiţe a istoriei românilor ,,bazate strict pe isvoare cât se poate de cunoscute, pentru a nu fi acuzat de parţialitate”. Tânărul bursier junimist menţionează rolul presei ca mijloc de apărare oriunde în lume: ,,Numai noi, fiindcă ziarele noastre sunt scrise în o limbă care nu e pricepută în Europa, trebuie să lăsăm să spună fiecare ceea ce îi place asupra noastră, fără ca vreo dată să-i răspundă cineva vreun cuvânt”

[10]

. De aceea, îl invită pe I. Negruzzi să răspundă ,,acestor articole defăimătoare”. Corupţia, imoralitatea, pentru care unele ziare germane acuză pe români, sunt cam la fel la toate popoarele, dar ,,din câteva exemple grozave adunate de ici şi cole, nu se poate stigmatiza un popor întreg”

[11]

. Ca student în Germania face publicitate ,,Convorbirilor literare”, şi convinge pe românii cărora li s-a format convingerea că revista este ,,o foae antinaţională”, citindu-le articole, sau invitându-i să studieze Einiges Philosophisches in gemeinfassslicher Form de  Maiorescu

[12]

.

      La vârsta tinereţii aflăm expusă concepţia lui despre prezenţa intelectualului în spaţiul public. La temerea lui Negruzzi că junimiştii intră în politică, el îi scrie în 5 iunie 1870 că este oportun ca toţi cei care ,,au o dorinţă de bine, să aibă mijloace de a-l realiza”. Dacă oamenii pregătiţi stau de o parte, atunci oricine poate să acceadă la putere. Dificultăţile ţării sunt cauzate şi de neimplicarea celor pregătiţi în treburile obşteşti. Îi atrage atenţia lui Negruzzi că Junimea ar face bine acceptând să facă activitate politică: ,,Orişicât  ar progresa o naţiune în inteligenţa ei, se poate întâmpla ca răul în starea lui reală practică să nu se micşoreze deloc, ba din contra să ieie proporţiuni tot mai urieşe. Binele practic, acel pe care-l aşteaptă marea majoritate a oamenilor, cere o acţiune nemijlocită...”

[13]

. Binele indirect făcut pentru ridicarea spiritului, aşa cum proceda Junimea, poate avea efect ,,foarte târziu”. Concluzia lui este că  ,,O mişcare literară ştiinţifică devine fără folos în o stare de lucruri, unde realul este rău, unde nedreptatea predomneşte, unde fiecare nu mai gândeşte decât la interesele sale şi la zilnica lui mulţămire”

[14]

.

      Pentru istoric importantă rămâne nu atât depistarea răului cât găsirea mijloacelor de a-l înlătura. În scrisoarea din 2 iulie 1870 îl îndeamnă pe Iacob Negruzzi: ,,însă nu căta numai să vezi răul, căci acesta e nemăsurat, ci vezi de nu e cu putinţă a-l îndrepta”

[15]

. Spre deosebire de Maiorescu, concentrat doar pe combaterea răului, Xenopol cere acţiune. Discutând articolul Învăţământul primar ameninţat al lui Titu Maiorescu  publicat în ,,Convorbiri literare”, nr. 4 din 1870, Xenopol exprimă un punct de vedere diferit de viziunea iluministă a autorului: ,,baza învăţământului primar este să dezvolţi în ţăran conştiinţa sa de om mai întâi, apoi de om  ce face parte dintr-un popor anumit, de drepturile şi datoriile legate de aceste însuşiri”

[16]

. Ţăranilor trebuie să li se ofere mijloace de aplicare a ştiinţei şi nu o instruire strict ştiinţifică: ,,ştiinţa nu e treaba maselor; ele se folosesc numai de rezultatele ei practice”.

      Xenopol face diferenţa între oamenii buni pesimişti şi oamenii buni optimişti, primii au lucrat puţin pentru binele omenirii, pe când ceilalţi au contribuit decisiv la progresul omenirii. Elementele bune refuză implicarea socială ,,pentru că simt că sunt în număr mic. Dar nu face numărul puterea, ci organizarea”

[17]

. Elementele bune se organizează mai greu , fiecare vrea să realizeze binele ,,în felul său şi nu se împacă cu planurile celuilalt”. Deşi bursier al Junimii nu ezită să afirme că în Junimea predomină ,,spiritul nepăsător şi pesimist”

[18]

. Pentru viitorul istoric viaţa privată şi cea publică sunt inseparabile, după cum îi scria lui Iacob Negruzzi în 5 februarie 1871: ,,Ştii că eu nu pre sunt de principiul sepărărei vieţei private de cea politică”

[19]

(Ibidem, 101).

      Aceste idei exprimate în tinereţe le găsim afirmate sau aplicate mai târziu în prodigioasa activitate didactică, ştiinţifică şi publică.

 

  1. Cuvântarea la serbarea de la Putna

 

            Cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii de la Putna Junimea Română Academică a organizat o mare manifestare în perioada 14-16 august 1871.

            O cronologie a evenimentelor este peremptorie

[20]

. În 20 iunie 1871 Comitetul central al Junimii Române Academice de la Viena lansează un concurs pentru pentru cea mai bună cuvântare ce urma să se ţină la mormântul lui Ştefan cel Mare. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiţii: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la ,,rolul istoric naţional al lui Ştefan cel Mare” şi la momentul 1470, “să nu facă aluziuni intenţionate la împrejurările politice de azi”. Comisia de lectură din care făceau parte Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor l-a desemnat pe Xenopol câştigător.

            În 25 iulie 1871 A.D. Xenopol îi scrie lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea cuvântării sale festive în broşură şi că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge ,,la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ştefan cel Mare”

[21]

. Cuvântarea a fost tipărită în mii de exemplare de Tipografia Societăţii Junimea.

            În 14 august 1871 a început serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile ţării. Au participat Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Mihail Kogălniceanu, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Epaminonda Bucevschi ş. a. A.D. Xenopol venise la Putna direct din Germania, la întoarcerea de la studii.

În 15 august 1871 el a vorbit în faţa unei mulţimi alcătuită din participanţi veniţi din toate teritoriile locuite de români despre semnificaţia acţiunii şi operei marelui voievod şi despre actualitatea lor pentru unitatea românilor: ,,Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile şi simţirile noastre înapoi, şi totuşi, de vom privi bine în sufletul nostru, vom videa cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fiece faptă a lui Ştefan cel Mare e cu atâta mai măreaţă, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simţim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viaţă ce pot să ne întărească în propăşirea pe calea dreptului şi a adevărului care susţin şi înalţă pe popoare. În astă împreunare a amintirei trecutului cu năzuinţele şi speranţele în viitor, figura lui Ştefan cel Mare încetează de a fi  eroul unei părţi a ţărilor locuite de români, şi devine  un centru pentru toţi de acelaşi neam

[22]

(Xenopol, 1967, 204-205).

            Această manifestare omagială a pus în relief strategiile folosite de români în crearea spaţiului public românesc în zone aflate sub stăpânire străină, cum era şi Bucovina. Paternitatea ideii Serbării de la Putna  a aparţinut lui Eminescu, după mărturia lui  Teodor V. Stefanelli din Amintiri despre Eminescu (Bucureşti 1914): ,,Eminescu mi-a spus-o singur că el a «clocit» această idee şi când l-am întrebat, de ce retace aceasta şi nu o spune ca să o ştie toţi, nu numai cunoscuţii săi cei mai de aproape, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să ştie guvernul austriac că Românii din România, adecă supuşi străini au propus aranjarea acestei serbări, dar el (Eminescu) a sugerat ideea în mai multe părţi, aşa ca să nu se mai ştie, de la cine anume vine. [...] Şi în adevăr în toate discuţiile şi actele privitoare la serbare nu se menţionează cine a fost acela care a venit cu ideea. În scrisoarea sa adresată lui D. Brătianu, Eminescu rămâne consecvent, numai ca să nu sufere serbarea. De altfel şi modestia prea cunoscută a lui Eminescu ne explică dece nu-şi asumă el ideea serbării

[23]

În iulie 1904 rosteşte o conferinţă la festivităţile organizate cu ocazia împlinirii a patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare

[24]

.  

 

  1. Antreprenor cultural

 

            Xenopol a fost un autentic antreprenor cultural, cu un comportament activ şi novator adaptat societăţii bazată pe concurenţă, risc şi initiaţivă privată.

            A fost profesor la Universitatea din Iaşi, rector (1898-1901), decan al Facultăţii de litere şi filosofie Iaşi din 6 octombrie 1907. A fost procuror şi a profesat avocatura. Este ales în parlament de mai multe ori, este acuzat de corupţia alegătorilor şi este condamnat dar hotărârea va fi casată şi calomniatorul penalizat

[25]

. A ţinut sute de conferinţe sau intervenţii publice pe subiecte dintre cele mai diverse

[26]

;  a avut 45 de intervenţii, rapoarte şi alocuţiuni la Academie

[27]

.

            Istoricul se înscrie orice acţiune de susţinere a dreoturilor românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, şi amintim participarea la mitingul de protest împotriva persecuţiilor românilor din Transilvania ţinut la Iaşi, prilejuit de procesul memorandiştilor, ocazie cu care ţine un discurs, în 23 martie 1894

[28]

.  

            Preocupat de sănătatea populaţiei se implică în orice acţiune de combatere a alcoolismului, şi drept recunoaştere în 14 martie 1897 este ales preşedinte al Ligii antialcoolice

[29]

.  Lansează un apel către membrii Ligii şi redactează statutele acesteia. În Introducere, la Carte contra beţiei, Xenopol scrie: ,,Fugiţi oameni buni, de beţie, ca de ciumă ! […] Mai bine decât un păhăruţ de rachiu dimineaţa, cercaţi să beţi un pahar de lapte cald cu o bucată de pâine să vedeţi ce bine are să vă întărească…”. Recomandă ,,câte un pahar de vin, rod lăsat de Dumnezeu pentru desfătarea noastră, dar rachiul respingeţi-l din toate puterile, căci el este otravă,  el este moarte !”

[30]

. Cartea cuprinde două articole semnate de Ion Găvănescu şi A.C. Cuza, secretar general al Ligii Române în contra alcoolismului. Restul articolelor semnalează efectele negative ale beţiei, sunt ironizate conduite bahice, prezentări despre alcool ca duşman al omului.

            Xenopol s-a implicat puternic şi dezinteresat în viaţa publică a oraşului său natal,  fiind foarte ataşat de Iaşi, unde şi-a desfăşurat întreaga activitate didactică. Deşi a avut de multe ori posibilitatea să se transfere la Universitatea din Bucureşti, a preferat să rămână în vechea capitală a Moldovei, dând astfel strălucire alături de alţi corifei, Universităţii ieşene. Motivul a fost înclinarea sa spre gândirea teoretică.

            A participat la multe întruniri în care se discuta despre problemele oraşului Iaşi generate de statutul de oraş provincial. De pildă, în 16 noiembrie 1897 ia parte la mitingul pentru apărarea intereselor oraşului Iaşi. Scrie un memoriu, către Senat, în apărarea Facultăţii de medicină din Iaşi, ameninţată cu desfiinţarea. Istoricul a fost desemnat în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Iaşi.

            Istoricul a fost acaparat de ideea susţinerii oricărei acţiuni de ridicare de monumente pentru marile figuri ale istoriei naţionale. A făcut diligenţele pentru ridicarea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, la cărei inaugurare participă în 5 iunie 1883

[31]

.

            O îndelungată perioadă de timp s-a luptat pentru monumentul dedicat lui Al. I.. Cuza. Nu intrăm în toate detaliile legate de ridicarea statuii lui Cuza, dar vrem să subliniem efortul lui de a duce la sfârşit această acţiune de larg interes public. El s-a luptat, cum singur spune, cu Dimitrie Sturza, şeful liberalilor ,,cel mai mare duşman al lui Cuza Vodă”, pentru care o asemenea întreprindere nu ar fi fost bine primită de opinia publică. În aceste condiţii, Carol I îl sfătuise pe Grigore Ghica Deleni, iniţiatorul acţiunii, să recurgă numai la subscriere privată. Să amintim că iniţiatorul a trimis o scrisoare lui Xenopol căruia i-a comunicat că după citirea lucrării lui  Domnia lui Cuza Vodă a hotărât să acţioneze pentru ridicarea unei statui întâiului domnitor al României. Scrisoarea a fost publicată în Arhiva 1904

             Pentru a aduna fonduri s-a apelat la diverse mijloace, de pildă Xenopol a ţinut conferinţe cu plată. După 6 ani s-au adunat 70.000 de lei

[32]

. Istoricul a fost ajutat în această istovitoare şi ingrată acţiune publică de soţia sa, care a spulberat legenda după care regele Carol I s-ar opune sărbătoririi lui Cuza. Dimpotrivă, monarhul a donat suma de 20.000 lei pentru ridicarea monumentului

[33]

.

            De altfel în Studii economice argumentează necesitatea spiritului întreprinzător şi experimentează el însuşi cu ,,o cultură de viermi la Socola, lângă Iaşi, care cultură, deşi a reuşit pe deplin, nu a găsit imitatori, după cum sperasem… ”

[34]

. Iniţiază şi conduce Societatea de cultivarea viermilor de mătase, activitate din care spera să scoată un profit.

            Profesorul ieşean a iniţiat mai multe societăţi

[35]

. Încă din liceu a înfiinţat o societate studioasă, fiind preşedinte. În şedinţa din 22 aprilie 1866 a prezentat lucrarea asupra importanţei şi utilităţii istoriei

[36]

. La Berlin înfiinţează o societate literară şi ştiinţifică română

[37]

.  La Iaşi înfiinţează o societate istorică din care făceau parte Al. Lambrior, V. Tassu, I. Gr. Cernescu.

In conferinţa ţinută la Iaşi, la 17 februarie 1891 Xenopol a vorbit despre ,,importanţa asociaţiunilor în dezvoltarea culturii”

[38]

.

 

  1. Misiunea socială a universităţii

 

Înainte de orice, istoricul argumentează continuu pentru întărirea sferei publice naţionale. Nu se mulţumeşte doar cu susţinerea acestei idei în scrieri, o afirmă şi în discursurile publice, aşa cum o face de pildă în 1898 la preluarea mandatului de rector al Universităţii din Iaşi. Plecând de la ideea despre cultura română ca o cultură naţională, Xenopol delimitează între popoarele mari care pot să cuprindă în cugetările lor omenirea abstractă şi popoarele mici obligate să aibă o cultură specifică şi de aceea ,,noi trebuie ca în toate lucrările noastre, să reflectăm fără încetare la poporul nostru… [...]  Cultura popoarelor mari poate fi şi cosmopolită ; a noastră ca popor mic  [...] trebuie să fie înainte de toate naţională”

[39]

. Din acest unghi susţine că şi omul de ştiinţă exactă este un patriot.

Mai mult, universităţile trebuie să formeze şi cetăţeni: ,,Universităţile vor fi educatoarele patriotismului”

[40]

, la care poate contribui orice profesor: ,,căci omul nu este numai individ egoist, ci şi fiinţă socială altruistă”.

Pentru Xenopol, un autentic spirit public există numai dacă toţi membrii unei societăţi se implică în viaţa socială, altfel pasivismul este un adevărat pericol : ,,Nepăsarea maselor adânci ale poporului, pentru soarta organismului în care sunt cuprinse, constituie cea mai mare primejdie, şi clasele conducătoare sunt datoare să facă toate jertfele, spre a deştepta în poporul de jos interesul şi iubirea pentru soarta întregului ”

[41]

. In acest sens, exprimă ideea că studenţii trebuie să aplice cunoştinţele ,,întru ridicarea maselor şi apărarea neamului”

[42]

.

           

  1. Preşedinte al Congresului pentru proprietatea literară

 

            Un exemplu de gestionare a spaţiului public de către istoric este implicarea sa în organizarea Congresului pentru proprietatea literară şi artistică în 1906, eveniment ce a făcut subiectul comunicării ţinute la Academia Română în şedinţa din 23 septembrie 1906.

M. Gr. Holban, directorul ,,Revistei Idealiste” a solicitat forului internaţional al proprietăţii literare organizarea Congresului pentru proprietatea literară şi artistică la Bucureşti fără a avea acordul Ministerului Instrucţiei Publice, accept justificat de faptul că Bucureştiul nu era pregătit pentru organizarea unui congres internaţional. Exista temerea ,,că nu ne vom putea înfăţişa înaintea învăţaţilor străini cu lucrări asupra materiei”

[43]

. Exista totuşi o Societate de Artă şi Literatură Română, care se ocupa şi de chestiunea proprietăţii literare.

            În plus, perioada de desfăşurare a lucrărilor Congresului coincidea, în mod fericit, cu Expoziţia naţională prilejuită de 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, o manifestare naţională a tuturor românilor.

            Întrucât iniţiatorii Congresului erau indisponibili, organizarea a căzut în sarcina lui Xenopol, el fiind desemnat preşedintele Congresului. Printre preşedinţii de onoare ai manifestării de la Bucureşti s-au numărat Take Ionescu, Auguste Rodin, Richard Strauss, Camille Flammarion.

            În ziua de 8 septembrie 1906 s-a deschis Congresul. Au participat 50 de francezi, 9 din Germania, 5 din Elveţia, 5 din Belgia, 4 din Italia, 2 din Austria

[44]

. A fost prezent Henri Morel, director al Biroului internaţional al proprietăţii literare din Berna. Pentru a marca şi evenimentul legat de aniversarea celor 40 de ani de domnie ai lui Carol I, reprezentantul municipalităţii din Roma  a adus un faximil al Lupoaicei de pe Capitoliu. Chiar dacă participanţii proveneau în majoritate din Franţa, - un semn al preţuirii de care se bucura istoricul nostru în această ţară -, putem spune că întrunirea din capitala ţării a trezit interes pentru mai multe ţări europene, ceea ce demonstrează prestigiul Regatului României.

            In discursul său, Xenopol pledează pentru protecţia proprietăţii: ,,păstrându-se forma proprietăţii individuale, care nu-i deloc vinovată de prea marea neegalitate a părţilor ce fiecare îşi ia din sânul mamei noastre comune”

[45]

.

            Un loc distinct în expozeul său îl ocupă consideraţiile despre dreptul de proprietate intelectuală, întrucât acesta ,,cuprinde unul din cele mai bune argumente împotriva doctrinelor socialiste, a căror primejdie nu stă în îndeplinirea lor, care e cu tolul peste putinţă, ci în turburările  ce ar aduce orice încercare de a le introduce în practică”

[46]

, replică indiscutabilă dată ideilor socialiste despre caracterul ilicit al proprietăţii. Istoricul îşi afirmă şi în forumul internaţional concepţia evoluţionistă despre societate, şi implicit despre proprietate.

            Nu-i scapă faptul că în cuvântările străinilor s-a accentuat însemnătatea poporului român în mişcarea culturală europeană.

            Referindu-se la dezbaterile din Congres, autorul aminteşte cu acest prilej Guvernul român a declarat că va adopta convenţia de la Berna asupra drepturilor de proprietate intelectuală. Se remarcă o situaţie ciudată. Deşi exista o lege apărătoare a proprietăţii votată în 1862 sub domnia lui Cuza, nici străinii nici românii nu au recurs la ea, continuându-se astfel încălcarea drepturilor de autor. Tocmai de aceea Xenopol cere ,,să înceteze odată jaful şi abuzul ce se făcea la noi cu proprietatea literară a străinilor. Franţa, mai ales este prădată şi despoiată în chipul cel mai larg de autorii noştri şi mai ales de cei dramatici, pe cât şi de ziarele noastre”

[47]

. Este clar că o asemenea afirmaţie a fost aprobată fără rezerve de numeroasa delegaţie franceză. Nu avem informaţii, dar putem crede că Xenopol a stăruit pentru ţinerea Congresului la Bucureşti şi ca urmare a presiunii intelectualilor francezi văduviţi de dreptul de proprietate intelectuală.

            Congresul a numit o Comisie din care făcea parte şi Xenopol, alături de Ollănescu, ca reprezentanţi ai Academiei, care să elaboreze un proiect de lege pentru aderarea României la convenţia internaţională de la Berna, 16. Punându-se stavilă furtului intelectual ,,se va da un avânt propriei literaturi”

[48]

.

 

  1. Relaţiile lui Xenopol în spaţiul public

 

            Spaţiul public a cunoscut relaţia dintre doi mari istorici: Xenopol şi Iorga, dintre magistru şi student., relaţie sinuoasă şi plină de neprevăzut datorată, se înţelege de la sine,  vulcanicului N. Iorga. Aceste raporturi nu s-au petrecut atât în spaţiul privat cât în cel public. Şi nu se putea altfel, dată fiind anvergura celor doi, ambii istorici, şi actori principali ai scenei publice, şi pentru că Iorga reacţiona la orice act al fostului profesor şi-l amenda prompt şi fără menajamente. Spaţiul public a cunoscut un spirit senin, înţelegător, chiar iertător, şi acela era întruchipat de Xenopol, asociat cu spiritul direct, sagace, mereu demonstrativ şi critic al fostului său elev. Iorga întruchipa impetuozitatea tinerilor, doritori de afirmare în spaţiul public, şi se ştie, un tânăr nu se sfieşte să atace protectorul, şi o face din nevoia de desprindere de dependenţa faţă de magistru, pentru a fi perceput de opinia publică drept  om liber, independent. O recunoaşte însuşi Iorga: ,,Era şi vina tinerilor, desigur, căci eram cu toţii prea grăbiţi pentru a ne face reclamă şi a ne agonisi bogăţie în locul unor bătrîni care nu mîntuiseră nici una, nici alta, şi erau pe departe de a fi sătui”

[49]

.

            Profesorul ieşean l-a descoperit pe tânărul Iorga, a intuit genialitatea lui, şi a făcut orice pentru susţinerea acestuia. Astfel, Xenopol se luptă cu autorităţile universitare ca studentul Iorga să dea cât mai multe examene pentru a scurta perioada de studii universitare. Mai mult, Xenopol organizează un banchet pentru Iorga, - fapt inedit în viaţa academică autohtonă -, la care au participat toţi profesorii în frunte cu rectorul Universităţii ideşene, Neculai Culianu. Să recunoaştem, aici tehnica lui Maiorescu de depistare şi susţinere a tinerilor dotaţi, numai că Xenopol a avut şansa descoperirii unui geniu, cu care, apoi, a avut relaţii destul de contorsionate, din cauza conduitei studentului său.

            Convins de calităţile şi cunoştinţele lui Iorga, Xenopol îşi asumă rolul de mentor acţionând în sprijinirea lui, şi nu ezită să-i solicite lui Th.Rosetti, ministru al cultelor şi instrucţiunii primirea în audienţă a lui Iorga pentru a primi bursa de studii în

străinătate.

            Xenopol a acţionat pentru aducerea lui Iorga ca profesor la Universitatea din Iaşi, dar nu a reuşit.

            Pe măsură ce steaua lui Iorga urcă tot mai sus, nu pregetă a-l amenda pe fostul său profesor, mergând până la a-i pune la îndoială calitatea de istoric, atitudine ce nu are cu siguranţa în vedere o motivaţie personală cât evoluţia ştiinţelor istorice în spaţiul universitar românesc. O nouă direcţie în istorigrafie se impunea prin D. Onciul, I. Bogdan şi N. Iorga, direcţie ce se detaşa, în unele privinţe de enciclopdismul xenopolian. Nu trecem cu uşurinţă peste ,,umorile” lui Iorga în relaţiile cu Xenopol, însă la acestea se cuvine a fi adăugată concepţia noii generaţii de istorici, care inevitabil intra în conflict cu istoria profesată de autorul Istoriei românilor.

            Este adevărat că Ioga declanşează acţiunea de negare a bătrânilor istorici şi

în Opinii sincere afirmă tranşant: ,,Hasdeu inventează, Xenopol ignoră, Tocilescu nu înţelege decît prea puţin”. Afectat, istoricul ieşean nu a luat atitudine public, fiindu-i binecunoscut comportamentul oponentului său, dar va continua să-i susţină lucrările.

            În schimb, Iorga merge până acolo încât la scrisoarea lui Karl Lamprecht din 20 decembrie 1899, în care îi cerea o opinie asupra opţiunii istoricului german pentru A.D.Xenopol ce urma să elaboreze o istorie a românilor pentru o editură germană, îi comunică limpede: ,,Pregătire istorică nu  are: cunoaşte toate aproximativ şi nu în profunzime”. Iar despre Istoria românilor în Dacia Traiană nu are nici un cuvânt de apreciere: ,,pot să vă asigur că noi nu o putem folosi niciodată, ea fiind mai mult o carte de popularizare”

[50]

. Ba chiar propune o prelucrare a cărţii lui I.Ch.Engel, Geschichte der Moldau und der Walachei (Halle, 1804). Iată, în viziunea tânărului istoric, lucrările celui care l-a sprijinit în cariera sa erau sub nivelul unei lucrări de la inceputul secolului al XIX-lea. Cum s-a spus

[51]

, din această o compromitere ocultă a lui Xenopol, Iorga obţine un profit, prin pătrunderea în spaţiul public european, în care Xenopol era prezent de un deceniu. K. Lamprecht îi încredinţează lui N.Iorga proiectul gândit iniţial pentru Xenopol. În  1905, Iorga publică Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmenseiner Staatsbildungen, şi editează cinci tomuri din Geschichte des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt (1908-1913).

            Iată cum se poate uzurpa un spaţiu public prin neadevăr. De fapt, Iorga a continuat să-i minimalizeze opera lui Xenopol. Istoricul ieşean a dat replica, târziu este adevărat, vorbind de ,,nămolul de detalii şi digresii”

[52]

din lucrările mai tânărului său coleg.

            Spuneam că Iorga dădea curs prin alegaţiile sale, noului spirit al istoricilor români, care nu se dădeau în lături de la folosirea orcărui mijloc de a se impune în spaţiul public, inclusiv de ademenirea cu favoruri a unor colaboratori ai lui Xenopol. Aşa a fost cazul lui D.A.Teodoru, care în “buletinele istorice” tipărite împreună cu Xenopol în ,,Revue historique” din Paris a vorbit pentru întîia despre existenţa în România a unei noi şcoli istorice. D.Onciul îi promitea obţinerea unor poziţii sociale dacă va renunţa la colaborarea cu Xenopol în întocmirea buletinelor şi să accentueze rolul noii şcoli critice de la Bucureşti

[53]

. Surprinzătoare atitudinea istoricului bucovinean, pentru că el ştia foarte bine prestigiul de care se bucura Xenopol şi era greu de crezut că redacţia periodicului parizian ar fi renunţat cu uşurinţă la colaborarea unui autor ce a publicat o carte de răsunet Principes fondamentaux de l’histoire (1899). De unde se vede că noua şcoală critică întâmpina dificultăţi reale în câştigarea spaţiului public dacă apela la manevre ce nu aveau nimic cu competiţia ştiinţifică.

            În discursul de recepţie Istoriografia română şi problemele ei actuale (1905), ţinut la Academia Română, I. Bogdan nu aminteşte deloc contribuţia celui ce era deja un istoric recunoscut în spaţiul european. A.D. Xenopol nu a mai putut de această dată să rămână impasbil şi cu toată toleranţa lui cere nepublicarea textului lui Bogdan în ,,Analele Academiei Române”.

            Semnificativ, pentru această dispută, rămâne cuvântul lui T. Maiorescu în cadrul şedinţelor Academiei Române. Ilustrul cărturar sesizează beneficiul ce s-ar obţine din divergenţa de opinii şi de idei în spaţiul public. El a intuit că Academia Română trebuie să fie o instituţie publică dinamică şi a surprins foarte bine noul cadru al confruntărilor academice:,,De ce se plînge d-l Xenopol? Că discursul d-lui Bogdan şi răspunsul d-lui Sturdza au ignorat meritele d-sale şi ale d-lui Tocilescu? Dar tocmai în discursul său de astăzi d-l Xenopol a găsit prilejul de a-şi restabili aceste merite în măsura pe care o crede indicată. Este evident că în aprecierea sa, d-l Xenopol se deosebeşte de d-l Bogdan; dar ce dovedeşte aceasta? Dovedeşte un fapt de notorietate publică şi anume că în mişcarea actuală a istoriografiei române se arată două direcţii deosebite, cea veche a d-lor Hasdeu, Xenopol, Tocilescu - pentru a nu mai pomeni de Urechia -, cea nouă şi în multe privinţi contrară, a d-lor Iorga şi Bogdan”; [...]. Să ne felicităm totdeauna cînd vedem lupte de idei [...]. Progresul nu se poate face fără schimbare şi antagonism: unele elemente se înlătură, altele se introduc”

[54]

.

            Trebuie spus că Iorga, deşi nu l-a menajat pe tolerantul său profesor, nu a adoptat tehnica uitării, dimpotrivă, a exprimat, tot public, afecţiunea faţă de venerabilul istoric. De pildă, cu ocazia sărbătoririi Unirii la Iaşi, 24 ianuarie 1909 Iorga a revenit la respectul cuvenit pentru profesorul lui: ,,o scenă duioasă s-a produs în aula universităţii de acolo: în prezenţa tuturor profesorilor universitari şi a studenţilor, d-l Iorga a cerut iertare d-lui A.D. Xenopol, apoi ambii s-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi”

[55]

. Reluarea relaţiilor dintre Xenopol şi Iorga dădea sens unui sentiment profund de preţuire reciprocă. Xenopol a elaborat Raportul pentru alegerea lui Iorga ca membru activ la Academia Română, fiind şi autorul Răspunsului la discursul de recepţie al noului academician.

De altfel, Iorga invită pe Xenopol să susţină conferinţe, asigură reeditarea vol.VI din Istoria românilor şi a ţinut gratuit cursurile lui Xenopol la Universitatea ieşeană, în 1915/1916, cînd acesta era indisponibil din cauza unei incurabile boli.

 

  1. Istoricul român în spaţiul public european

 

            Istoricul se dovedeşte a fi un exeget modern prin asumarea sarcinii sisifice de a scrie o istorie a românilor, deşi nu avea la dispoziţie toate arhivele şi toate documentele. El nu s-a lăsat copleşit de misiunea excepţională ce o avea de a elabora primul tratat de istoria românilor, aşa cum afirmă în Precuvântare la Istoria românilor în Dacia Traiană : ,,dacă ar fi să aşteptăm ca tot materialul istoric al unui popor să fie descoperit, n-am mai ajunge niciodată să expunem cursul vieţii sale; căci descoperirile se fac neîncetat; cunoştinţele se întind şi se adîncesc, mărind fără încetare orizontul istoriei. [...] Fiecare timp oglindeşte, în lucrările istorice ce le înfăţişează, cunoştinţa de atunci a poporului asupra trecutului său. Fiecare timp este deci în drept să aibă istoria lui”. În acest fel, istoricul dădea curs şi unui interes crescând al opiniei publice pentru cunoaşterea istoriei românilor. Aşa cum s-a spus

[56]

, interesul marelui public pentru această operă a făcut ca o ediţie populară, în 12 volume, să apară doar după cîţiva ani, în 1896, iar în perioada interbelică o alta, ,,revăzută de autor, îngrijită şi ţinută la curent de I.Vlădescu”, să vadă lumina tiparului în 14 tomuri (1925-1930).

            Xenopol este singurul om de ştiinţă român de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea cu o reală notorietate ştiinţifică europeană şi cu referinţe critice străine. Este adevărat, Xenopol a înţeles foarte bine rolul publicităţii, al circulaţiei ideilor într-o limbă europeană. Cărţile sale de filosofia şi teoria istoriei le-a publicat în limba franceză, şi amintim Les principes fondamentaux de l’histoire (1899), reluată într-o a doua ediţie, revăzută şi întregită, în 1908, sub titlul La théorie de l’histoire, ca şi multe studii, fie publicate în reviste din ţări europene, fie sunt comunicări prezentate la manifestări ştiinţifice internaţionale. De altfel, istoricul se distinge de alţi intelectuali ai timpului prin prezenţa constantă la reuniuni ştiinţifice internaţionale, fiind deci un actor principal al spaţiului public ştiinţific european.

            Publicarea lucrării Principes fondamentaux de l’histoire a fost foarte bine primită, şi pe seama ei autorul a purtat polemici cu Paul Lacombe şi H. Rickert. O altă lucrare Théorie de l’histoire, 1908, reuneşte studii publicate în prealabil în reviste europene.

            Lucrările sale s-au bucurat de interesul din partea unor istorici şi filosofi binecunoscuţi, şi amintim pe G. Monod, Ch. Seignobos, B. Croce, H. Rickert, P. Lacombe, E. Seillière. Nu mai puţin semnificativă este traducerea cărţii Teoria de la historia în limba spaniolă întreprinsă de Domingo Vaca în 1911, carte comentată de Francesco Elias de Tejada,  Rodrigue de Nozera, Francesco Saverio Varano, Francesco de Ayala. Ortega y Gasset pare a fi fost influenţat de ideile lui Xenopol

[57]

. Nu a trecut neobservată publicarea unui compendiu în limba franceză (2 vol.) din Istoria românilor din Dacia Traiană (şase volume, 1888-1893) Să amintim prefaţa la ediţia în limba franceză a lui Alfred Rambaud, unul din bunii cunoscători ai ideilor xenopoliene.

             Începând din 1881 şi până la 1908 a publicat buletine istorice în care a expus principalele orientări şi rezultate ale istoricilor noştri

[58]

            Profesorul ieşean a ţinut un ciclu de conferinţe la Collège de France (în număr de opt) şi reunite în volumul  Les Roumains. Histoire, état matériel et intellectuel, 1908. Ziarele franceze publicau articole despre programul şi conţinutul prelegerilor lui Xenopol la Collège de France

[59]

. În schimb, presa din ţară a făcut aprecieri nedrepte şi l-a obligat pe Xenopol să dea explicaţii şi să excerpteze din presa străină aprecierile asupra prelegerilor sale, trăind astfel sentimentul penibili generat de decalajul dintre respectul ce l-a avut din partea comunităţii ştiinţifice internaţionale şi minimalizarea şi chiar hărţuirea după cum am văzut în propria ţară.

            Ca o recunoaştere a prestigiului său ştiinţific este ales ca membru asociat al Institutului Franţei. La 3 martie 1901 Académie des sciences morales et politiques îl alege membru corespondent. Xenopol a devenit membru de onoare al Societăţii de Arheologie din Bruxelles, a fost ales membru al Institutului Internaţional de Sociologie (1903) şi, respectiv, membru titular al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris (1914), vicepreşedinte al Societăţii de Sociologie din Paris (1916).

            Un aspect mai puţin cunoscut este interesul lui Benito Mussolini pentru concepţia istorică şi filosofică a savantului român. În articolul L’evoluzione sociale e le sue leggi publicat în ,,Il Popolo ” din Trento viitorul conducător al Italiei discută ideile lui Xenopol din studiul acestuia publicat de ,,Rivista Italiana di Sociologia” din Roma, menţionând legea privind evoluţia istorică

[60]

.

            În fine, este de amintit că Regele Carol I l-a trimis pe Xenopol ca ambasador cultural în 1913 la Berlin, Londra şi Paris să pledeze pentru pacificarea Balcanilor, în a susţine dreptul României asupra cadrilaterului dobrogean şi a justifica intervenţia armatei române împotriva Bulgariei

[61]

.

           

  1. Evaluarea critică a operei

 

            Xenopol a avut audienţă la critica timpului, însă nu pe măsura vastei sale opere şi a problematicii studiate. Pentru tema privind spaţiul public ne oprim asupra câtorva atitudini critice.

            Lucrările istoricului aveau ecou în presa timpului, dar nu atât marile sinteze cât articole ce abordau teme de stringentă actualitate. Ne referim doar la studiul Politique de races publicat în anul 1903, care a beneficiat de o publicitate extraordinară. Lucrarea a fost reprodusă integral în ,,Revue roumaine” şi parţial în ,,Revista idealistă”. Xenopol a prezentat-o în şedinţa publică de la Academia Română din 21 martie 1903, pentru ca ulterior să fie subiectul unei conferinţe la Universitatea Bucureşti (Cf. ,,Epoca”, 23 martie 1903,   p. 3). În ziarul ,,Conservatorul”, 2/15 noiembrie 1903 se aminteşte de pledoaria lui Xenopol pentru unitatea rasei latine. O amplă prezentare a scrierii lui Xenopol face Ilie Ghibănescu în ,,Evenimentul” din 11 octombrie 1904. În ziarul ,,La Roumanie” din 30 octombrie/12 noiembrie şi 31 octombrie/13 noiembrie 1904, sub semnătura lui J. B., este analizat articolul lui Xenopol, reproşându-i-se lipsa de consistenţă a conceptului de rasă

[62]

.

Au existat acuze foarte grave faţă de scrierile lui Xenopol, şi menţionăm pe aceea la Teoria lui Rösler a lui N. Densuşianu publicată în revista ,,Ţara nouă”, nr. 2 şi 3 din 1885, asupra căreia am stăruit în altă parte

[63]

Reţinem reproşul adus de Densuşianu privind interesul pentru surse secundare şi nu pentru izvoarele fundamentale asupra  informaţiilor despre români, dar şi acuza de plagiat, fragmente din lucrarea lui sunt puse pe coloană şi confruntate cu fragmente din autori străini. În plus, exegetul transilvan îl etichetează drept partizanul ruşilor.

În răspunsul din ziarul ,,Românul” Xenopol a ţinut să remarce preocuparea recenzentului pentru detalii numai pentru a convinge cititorul că el ar profana puritatea naţiunii române. Xenopol recunoştea o particularitate a cercetării istorice: ,,în nenorocita noastră ştiinţă nu este ca în matematică adevăr absolut”

[64]

, idee ce o regăsim în teoria sa asupra seriilor istorice.

În numerele din 9, 10 şi 12 martie ziarul ,,Românul” republică cea mai mare parte din exegeza lui Densuşianu despre cartea lui Xenopol cu următoarea NOTĂ: ,,Am publicat răspunsul dlui A. D. Xenopol - care vedem cu părere de rău că s-a servit de expresiuni ce nu intră în cadrul ziarului nostru - la critica făcută de dl. Densuşianu scrierei sale, «Teoria lui Roesler”. Credem că este de datoria noastră a reproduce şi partea din scrierea dl. Densuşianu privitoare la dl Xenopol”  (,,Românul” 9 martie 1885)..

Întrucât istoricul nu mai făcea parte din Junimea, Iacob Negruzzi şi T. Maiorescu i-au propus lui D. Onciul să recenzeze Teoria lui Rösler, aşteptându-se ca acesta să formuleze o critică foarte aspră asupra cărţii. Nu este lipsit de interes faptul că Xenopol şi-a exprimat dorinţa ca Onciul să-i prezinte cartea: ,,Preţuiesc foarte mult lucrările d-tale istorice. Te rog să binevoieşti a face o dare de seamă asupra cărţii mele «Teoria lui Rösler” pe care ţi-o trimit”

[65]

. Începând cu numărul din 1 aprilie 1885, revista ,,Convorbiri literare” a publicat lunga analiză în cinci numere. Într-adevăr, studiul este destul de sever criticul găsindu-i ,,multe lipse”.

 După apariţia exegezei lui Onciul despre cartea sa, Xenopol nu a reacţionat. Dimpotrivă, l-a susţinut să câştige catedra de istorie de la Universitatea Bucureşti, în pofida criticii lui Onciul care a depăşit ,,marginile obiectivităţii, mă ataca chiar personal”. Şi adaugă: ,,Cu toate că mă atacase personal în articolul lui, dar scrierea lui era bună” (Xenopol, 1933 , 398), recomandându-l comisiei pentru a-l numi ca profesor, eludând legea care prevedea prezenţa candidatului la concurs, Onciul nefiind în Iaşi, în ziua concursului deoarece îi era teamă de represiunea din partea statului austriac. O dovadă de generozitate, ca şi de recunoaştere a prestigiului de istoric al lui Onciul.

Cu tot sprijinul dat de colegul său de la Iaşi, Onciul în lecţia de deschidere a cursului în anul 1897 la Universitatea din Bucureşti nici măcar nu aminteşte în treacăt de marea sa sinteză: ,,Până acuma, domnilor, nu avem o istorie a românilor şi omul care trebuie să o scrie nu s-a născut încă”, cuvinte consemnate de Xenopol în Istoria ideilor mele, urmate de comentariul său: ,,Cu toate acestea în 1897, apăruse Istoria cea mare a românilor scrisă de mine”

[66]

.

Tolerantul profesor nu a mai răbdat un asemenea afront şi s-a opus ca Onciul să fie ales membru al Academiei Române: ,,Sunt însă contra lui Onciul, fiindcă Domnia sa mi se pare că, de când e profesor, a publicat numai două conferinţe şi acele trase de păr istoric într-un chip îngrozitor. Contra  D-sale am fost şi voi fi, căci tot eu l-am făcut profesor şi pe d-sa la concursul în absenţă pe care l-a dat la Universitatea din Iaşi. Atunci  l-am recomandat pe baza criticii Teoriei lui Rösler. Tot pe baza acelei lucrări nu cred că se poate ajunge membru la Academie”

[67]

. În pofida acestei opuneri, D. Onciul a devenit membru al Academiei la 11 aprilie 1905, fiind felicitat printr-o telegramă de T. Maiorescu, susţinător constant al istoricului bucovinean. A intervenit, fără îndoială, în acest contencios, şi intoleranţa dintre mentorul ,,Junimii” şi Xenopol, după anul 1895.              În jurul Istoriei românilor propusă la premiul ,,Năsturel” au avut loc dispute la Academia Română între B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, D.A. Sturdza, I. Kalinderu

[68]

.

            Marele savant este obligat să recunoască atacurile faţă de opera şi activitatea sa : ,,Nu-mi pot închipui ca răutatea oamenilor să meargă atât de departe cum a mers tocmai cu mine care n'am căutat decât să fac binele şi obştesc şi individual”

[69]

.

Cel mai mult a fost afectat de primirea ce i s-a făcut în ţară lucrării Les principes fondamenteaux de l'histoire, Paris 1899, care, în schimb, în străinătate s-a bucurat de o exegeză bogată - 35 de articole după spusele istoricului -, fiind acceptate ideile sale introduse de el ,,în cugetarea europeană ”. Singura analiză românească aparţine lui I.S. Floru care a publicat în ,,Convorbiri literare”

[70]

, o critică ,,văpsită cu o nuanţă personală ce avea aerul de a-mi da lecţie, din înălţimea mărimei criticului”

[71]

.

 

 

            După acest periplu al activităţii în spaţiul public al marelui istoric putem spune că a fost prezent în orice moment şi în orice loc unde a exprimat atitudinea sa civică, a  construit instituţii, a condus instituţii, a sprijinit tineri, a reprezentat cultura română, însă energia sa nu s-a dovedit inepuizabilă şi toate această zbatere pentru binele public l-au doborât până la urmă, după cum însuşi recunoaşte spre sfârşitul vieţii: ,,Mi-am zdruncinat viaţa, abuzând de puterile mele. La începutul acestei îngrozitoare catastrofe, văzând cum corupţia îşi întinde fibrele peste întreaga noastră ţară, am vrut s-o combat, facând toate eforturile. Am ţinut 20 de conferinţe în diferite centre judeţene. La sfârşitul uneia din conferinţele acestea am căzut greu bolnav, pierzând stăpânirea asupra mişcării picioarelor şi a mănei stângi”

[72]

.

 

 

 

 

 




[1]

Habermas Jürgen, 1962 [2005] Sfera publică şi transformarea ei structurală, traducere şi notă biobibliografică de Janina Ianoşi, Editura Comunicare. Ro, Bucureşti, p. 52.

 

[2]

Torouţiu I.E., 1932, Studii şi documente literare, vol. III, Institutul de Arte grafice, ,,Bucovina”, Bucureşti, p. 364.

[3]

Bodin D., 1937, A.D. Xenopol şi ,,Junimea”, extras din ,,Convorbiri literare” LXX             (1937), număr jubiliar, Bucureşti, p. 3.

[4]

Xenopol A.D., 1933, Istoria ideilor mele, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare,                 vol. IV, Institutul de Arte grafice ,,Bucovina”, Bucureşti, p. 388.

 

[5]

Zub Al.,  1973, A.D. Xenopol, Biobliografie, Editura Enciclopedică Română, Editura Militară, Bucureşti, p. 33.

[6]

Zub Al.,  1983, Biruiat-au gândul, Editura Junimea, Iaşi, p. 232.

[7]

Alexandru Xenopol cătră Iacob Negruzzi. Scrisori din anii 1868-1871, în Torouţiu I.E., 1932, Studii şi documente literare, vol. II, Institutul de Arte grafice, ,,Bucovina”, Bucureşti, p. 9.

[8]

Ibidem,  p. 28.

[9]

Ibidem, p. 29.

[10]

Ibidem.

[11]

Ibidem.

[12]

Ibidem, p. 99.

[13]

Ibidem, p. 80.

[14]

Ibidem, pp. 80-81.

[15]

Ibidem, p. 84.

[16]

Ibidem, p. 77.

[17]

Ibidem, p. 96.

[18]

Ibidem.

[19]

Ibidem, p. 101.

[20]

Vezi Zub Al.,  1973, A.D. Xenopol, Biobliografie, ed.cit.

[21]

cf. I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, Institutul de Arte grafice ,,Bucovina”, Bucureşti, p. 283.

[22]

Xenopol A.D., 1871 [1967], Cuvântare festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui Ştefan cel Mare în 15 (27) august 1871, în Xenopol A.D., Scrieri sociale şi filosofice, ediţie, studiu introductiv, comentarii şi note de N. Gogoneaţă şi Z. Ornea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, pp. 204-205.

[23]

apud Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, ed.cit., p. 420.

[24]

Zub Al.,  1973, A.D. Xenopol, Biobliografie, ed.cit., p. 48.

[25]

Istoricul nu a fost scutit de acuze, unele foarte grave, adunate în Memoriul Săghinescu-Xenopol adresat oficial Onor. Ministru de Culte şi Instrucţiune. Iată ce se poate reţine din cuprinsul acestei cărţi:

  • Falsuri grave, insulte, neştiinţă şi ră credinţă în operile istorice ale d-lui A.D. Xenopol: Teoria lui Rösler, Istoria Românilor, Domnia lui Cuza Vodă, Principiile fundamentale ale istoriei
  • Nelegiuiri şi criminalităţi fel de fel sub masca economiei politice naţionale române
  • Atitudine anarhică : instrument profanator şcoalei române şi religiei creştine.
  • Asasin de stradă : atentate la viaţa, repetarea crimei prin lovire, fapte săvârşite de d. A.D. Xenopol în calitatea sa de avocat, istoric, literat, profesor, membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Franceze de ştiinţă morale şi politice din Paris (Dr. In drept şi filosofie de la Universitatea din Berlin).

Sunt reunite toate cronicile negative la cărţile lui Xenopol în încercarea de a dovedi că istoricul este alogen.

 

[26]

Zub Al.,  1973, A.D. Xenopol, Biobliografie, ed.cit., pp. 254-272.

[27]

Ibidem, pp. 300-304.

[28]

Ibidem, p. 41.

[29]

Ibidem, p. 43.

[30]

Xenopol A.D., 1900, Introducere la Carte contra beţiei,  culegere întocmită de Gh. Thiron şi Christu Negoescu, Bucureşti, p. 4.

[31]

Zub Al.,  1973, A.D. Xenopol, Biobliografie, ed.cit., p. 36.

[32]

Xenopol A.D., Istoria ideilor mele, ed.cit., p. 411.

[33]

Ibidem.

[34]

Apud  Zub Al.,  1973, A.D. Xenopol, Biobliografie, ed.cit., p. 35.

[35]

Zub Al.,  1976, Junimea. Implicaţii istoriografice, Editura Junimea, Iaşi, p. 48.

[36]

Xenopol A.D., Istoria ideilor mele, ed.cit., p. 377.

[37]

Zub Al., op.cit.p. 49.

[38]

apud Bodin D., op.cit., p. 31.

[39]

Xenopol A.D., 1898, Cuvântarea inaugurală a Rectoratului (Extras din Arhiva), Iaşi, p. 4.

[40]

Ibidem, p. 9.

[41]

Ibidem, p. 11.

[42]

Ibidem, p. 12.

[43]

Xenopol A.D., 1906, Congresul pentru proprietatea literară şi artistică, Bucureşti, pp. 1-2.

[44]

Ibidem, p. 6.

[45]

Ibidem, p. 9

[46]

Ibidem

 

[47]

Ibidem, p. 15.

[48]

Ibidem, p. 16.

[49]

Apud Nastasă Lucian, 1999, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX)

 

[50]

Ibidem.

[51]

Ibidem.

[52]

Ibidem.

[53]

Ibidem.

[54]

Analele Academiei Române”. Dezbateri, s.II, t.XXVII, 1905, p.233-234, apud Nastasă Lucian, op.cit.

[55]

apud Nastasă Lucian,  op.cit.

[56]

apud Nastasă Lucian,  op.cit.

[57]

Ibidem.

[58]

Constantin Al., A.D. Xenopol peste hotare. Note biobliografice, în A.D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa (coord. Al. Zub şi L. Boicu), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 431.

[59]

Ibidem, p. 433.

[60]

Marcu Alexandru,  Xenopol discutat de Mussolini, extras din Studii italiene VII, Bucureşti, 1940, pp. 5-7.

[61]

Cf.  I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, ed.cit., p. LXXVI.

[62]

Schifirneţ Constantin (2001), Geneza modernă a ideii naţionale. Psihologie etnică şi identitate naţională, Editura Albatros, Bucureşti, p. 33.

 

[63]

Ibidem, pp. 202-205.

[64]

Xenopol A.D., 1885, Răspuns la notele critice asupra ,,Teoriei lui Rösler", ,,Românul", 6, 7 şi 8 martie.

[65]

Cf. Torouţiu I.E., Introducere la Studii şi documente literare, vol. VII, Institutul de arte grafice ,,Bucovina", Bucureşti, 1933, p. LV.

[66]

Xenopol A.D., Istoria ideilor mele, ed.cit., p. 399.

[67]

A. D. Xenopol către Nicolae Iorga, 1905, în Torouţiu I. E., Studii şi documente literare, vol. VII, ed. cit., p. 34.

[68]

Zub Al.,  1973, A.D. Xenopol. Biobliografie, ed.cit., p. 40.

[69]

Xenopol A.D., Istoria ideilor mele, ed.cit., p. 398.

[70]

Floru Ion S., 1904-1905, ,,Principiile fundamentale ale istoriei”, Convorbiri literare, anul               38, nr. 11, noiembrie. 1904, pp. 1021-1044; anul 39, nr. 2, februarie 1905, pp. 122-146; nr. 3, martie 1905, pp. 236-257; nr. 4, aprilie 1905, pp. 374-392.

[71]

Xenopol A.D., Istoria ideilor mele, ed.cit., p. 407.

[72]

A.D. Xenopol către E. Boutroux, în Torouţiu I.E.,  1936, Studii şi documente literare, vol. VII, Institutul de arte grafice ,,Bucovina", Bucureşti, p.  48

 

 

 

 

 

Constantin Schifirneţ