Adeb

Adeb

Veronica Niculescu s-a născut în 1968 la Piteşti. Este de profesie jurnalist şi locuieşte în Sibiu. A publicat povestiri şi proză scurtă în câteva reviste literare din România. Unele dintre acestea au fost premiate în toamna anului 2003 la diferite concursuri literare organizate în ţară.

Primul volum de proză scurtă este gata şi în curând va vedea lumina tiparului.

Veronica Niculescu  este o prozatoare rafinată care ştie să îşi gradeze emoţiile în scris şi care reuşeşte să-şi menţină cititorul interesat.

Siguranţa literei, ştiinţa scriiturii ei este cuceritoare.

 

 

 

 

“Era însoţitorul meu nelipsit şi ritmul lui şchiopătând – şchiopăta de la o fractură lipită greşit – făcea parte din zgomotul paşilor mei.”
Konrad Lorenz – “Devotament şi moarte”

1

Ţin minte ca azi ziua în care m-au luat. Soarele de toamnă răzbătea prin perdeaua aurie şi umplea camera de la bloc, transformând-o într-o baie de lumină călduţă. Ne lăfăiam în ea fără nici cea mai mică grijă. Eram toţi patru lângă mama, pe mine tocmai mă scărpina în creştet când au intrat. Dintotdeauna am fost mai energic şi mai curios şi se pare că exact asta i-a făcut să mă aleagă. Mama a rămas cu mâna suspendată în aer, privindu-mă cum fug înspre ei. Am încetinit numai când am ajuns foarte aproape. Mi-am lipit capul de pantalonii lui, dar ceva mi-a spus că ea e mai importantă. Avea cizmuliţe scurte şi nu ştiu cum am reuşit, din primul minut, să îi rup ciorapii. Nu s-a supărat şi atunci am bănuit că sunt în siguranţă. După ce m-a cântărit bine din priviri şi chiar m-a scărpinat exact acolo unde mă mânca, a înaintat în cameră şi mi-a studiat fraţii. Pe fiecare, pe rând, cu mare atenţie. Niciunul nu părea prea interesat de vizită. Cel puţin, nu aşa ca mine. Din colţul ei, mama o privea tristă pe femeia venită de departe, iar unghiul format de sprâncenele maronii îi întuneca privirea. Însă nu ne-a chemat lângă ea. M-am trezit luat pe sus. În hol erau gazdele noastre. Spuneau că sunt sănătos, de o săptămână mănânc tot ce îmi iese în cale şi că, într-adevăr, sunt cel mai nebunatic. Femeia râdea şi mă strângea în braţe. Era bine, hainele curate miroseau frumos, iar respiraţia răcoroasă îmi adia pe la urechi ca un vânticel de primăvară. Mâinile fine ştiau perfect cum să mă alinte. Mi-am proptit nasul în palma ei şi faţa mi s-a umplut de căldura care îmi ieşea din nări şi mi se întorcea în obraji, încărcată de parfumul străin. Ceva din privirea mamei m-a făcut să-mi fie frică, însă nu mă puteam mişca din strânsoarea plăcută. Bărbatul a lăsat patruzeci de mii de lei pe masa din sufragerie şi a bătut palma cu gazdele, care i-au dat actele fără prea multe explicaţii. Femeia a întrebat tot felul de lucruri despre mine. Nu puteam să ascult. Mama venise în hol şi mă privea nespus de tristă. Nu spunea nimic, doar se uita la mine cu ochii ei albaştri şi mari, frământându-şi mâinile. Fraţii se jucau cu mingea pe patul din dormitor, fără să bage de seamă ce se întâmplă. În secunda când mi-am dat seama că femeia se întoarce şi iese pe uşă purtându-mă-n braţe, am mai apucat să văd numai urechea mamei. Golul luminos a fost acoperit de umărul femeii, iar uşa s-a închis imediat în urma noastră. Am auzit-o foarte clar, deşi înăbuşit, pe mama strigându-mă. I-am răspuns, am ţipat cât am putut, de mi s-au crăpat colţurile gurii; dar uşa a rămas închisă, tot mai în urmă. Pe scara blocului era un întuneric înfricoşător, cum nu mai văzusem. Am avut senzaţia că am părăsit lumea luminoasă în care mă născusem, pentru a ajunge definitiv într-o alta, cu nenumărate scări care coborau în bezna tot mai adâncă. La ieşirea din bloc, m-au izbit soarele şi mirosul puternic al ierbii. Salutul naturii nu mi s-a părut însă deloc prietenos. Eram, pentru prima oară în viaţă, de-a dreptul îngrozit.

*

Cu maşina nu mai fusesem niciodată. Mirosea a benzină, iar braţele femeii nu mai erau nici pe departe aşa confortabile şi plăcute. M-am zbătut şi chiar am muşcat-o de un deget, iar ea m-a făcut porc mic, dar m-a lăsat să stau cum voiam. M-am cuibărit pe canapea, rezemat de uşă. Bărbatul conducea şi nu părea nici mulţumit, dar nici deranjat de prezenţa mea. Mă privea din când în când în oglinda de sus; uitătura lui avea ceva care mă intimida. Poate şi pentru că avea păr pe faţă, iar eu nu mai văzusem până atunci un om cu barbă. De câte ori îl surprindeam că mă priveşte, îmi îndreptam spatele, ca să par mai mare, dar cu cât mă întindeam mai mult, cu atât mă simţeam mai pitic. Peste o vreme, femeia a întins braţul spre mine şi, după ce m-a mângâiat pe ceafă grijulie, şi-a lăsat palma pe spatele meu, mişcându-şi degetele numai când şi când. Maşina a mers mult, nu ştiu exact cât, pentru că la un moment dat am adormit. M-am trezit când soarele bătea foarte tare prin geamul lateral. Din cauza razelor aproape orizontale, părul femeii părea o flacără uriaşă, arămie, ceea ce m-a speriat peste poate, şi am început să plâng cât m-au ţinut puterile. Am strigat-o pe mama, dar desigur că nu mi-a răspuns şi nu mi-a dat nici un semn. Epuizat, am adormit din nou, iar în vis simţeam degetele subţiri ale femeii cu păr roşu mângâindu-mă uşurel. Mă încălzisem şi tare aş fi avut poftă de o gură de aer proaspăt. Mi-era dor, un dor infinit şi dureros, să stau pe balcon cu fraţii mei, sub privirea senină a mamei. I-am visat ochii imenşi, albaştri, şi, ca şi cum m-aş fi scufundat cu totul în ei, am plutit ca într-un dulce lichid amniotic până ce s-a făcut linişte. Motorul se oprise. Ajunsesem la noua casă, despre care nu ştiam absolut nimic.

*

În holul lung erau trei uşi şi asta m-a derutat puţin, pentru că dincolo, unde mă născusem, din hol mergeai ori în bucătărie, ori în cameră. Femeia şi bărbatul păreau că au uitat de mine odată intraţi în casă, aşa că am pornit singur în explorare, în timp ce ei despachetau bagaje şi vorbeau dintr-o dată extrem de mult, fâţâindu-se de colo colo. În dreapta era o cameră destul de mică, cu puţină mobilă. Foarte interesantă mi s-a părut o plantă uriaşă, plasată lângă geam. Frunzele din vârf atingeau tavanul, iar din trunchiul gros atârnau nişte fire zemoase. M-am suit până în vârf cu uşurinţă şi am privit afară, prin gaura dintr-o frunză, ca printr-un ochean. Sub fereastră era o platformă pe care zăceau o mulţime de jucării. O minge de tenis, un pantof verde, un pămătuf de praf din acela cu multe culori, un maimuţoi de cauciuc albastru, toate cam decolorate, dar încă bune de jucat. Încântat de descoperire, m-am dat jos repede din copăcel, ca să văd ce e şi prin celelalte camere. Am continuat cu bucătăria, pentru că mi se cam făcuse foame. Încăperea semăna cu cea de acasă, aşa că am dat colţul bufetului masiv, sperând să descopăr masa pusă. Dar nu era absolut nimic. Femeia şi bărbatul se foiau în continuare prin sufragerie, păreau să fi uitat de mine. Ceva din mirosul bucătăriei – nu de mâncare, ci mirosul încăperii în sine - mi-a amintit de casă şi din nou mi s-a făcut atât de dor, încât m-am pomenit înecându-mă în plâns. Nu era un dor obişnuit, aşa cum ţi se face când mama pleacă până afară, dar ştii că se va întoarce mai devreme sau mai târziu. Era un dor teribil, de nedescris, dureros până la insuportabil, şi nu mai ştiam decât că îmi trebuia atunci, pe loc, ca mama să fie lângă mine, să îi simt căldura corpului şi mirosul inconfundabil, să mă strecor la subraţul ei parfumat. Probabil s-a auzit din sufragerie cum plângeam, pentru că femeia a venit fugind şi m-a luat în braţe, alintându-mă şi spunând cuvinte dulci, mai dulci decât îmi auziseră vreodată urechile, ce-i drept. Era bine, dar nu era bine, pentru că îmi trebuia neapărat mama şi nu mai vedeam decât rombul maroniu şi trist format de sprâncenele ei îngândurate. Şi urechea zărită pe fugă, în ultima clipă. Urechea, al cărei miros şi gust, atât de binecunoscute, aveau să mă însoţească toată viaţa, ca un ciudat rezumat al acelei fiinţe mari, calde şi necondiţionat bune. Femeia mi-a dat un castron cu lapte şi o porţie de mâncare, dar mă durea totul în mine şi nu am putut să mă ating de nimic. M-a mângâiat o vreme, după care bărbatul i-a zis să mă lase în pace, că mă acomodez eu, şi a luat-o dincolo, cu el. Cred că am aţipit câteva minute. Când m-am trezit eram mult mai liniştit, aşa că am gustat din laptele care se răcise şi m-am dus să văd sufrageria. Am traversat iar holul, iar când m-am ivit în pragul uşii mi-au zâmbit cu subânţeles şi au aplaudat, ca la intrarea pe scenă a unui actor mult aşteptat. Nu am apucat să îmi savurez succesul, pentru că, emoţionat, am făcut pe mine chiar în clipa aceea, în lumina reflectoarelor privirilor lor. Băltoaca de pe covoraşul de la intrare, ea singură, n-ar fi fost poate mare scofală, dar cu siguranţă mai grav a fost că, speriat la culme de omul cu barbă care văzuse ce păţisem şi începuse să strige arătându-mă cu degetul, am fugit unde am văzut cu ochii, lăsând prin toată sufrageria amprente mirositoare, mustind de pipi. Din fericire, în afară de faptul că am fost făcut porc ordinar, nu am luat-o pe cocoaşă. Cam asta a fost tot în prima zi.[pagebreak]

2

Ni l-am dorit foarte mult. Sau, mai bine zis, eu mi l-am dorit foarte mult pe Adeb. Când l-am luat din Bucureşti, mirosea tot a lapte, era atât de gingaş şi, chiar dacă nu strălucea de curăţenie, avea ceva pur, extraordinar de curat, care te făcea să-ţi doreşti să îl strângi tot timpul în braţe. Desigur că a trebuit să mă cam abţin, ca să nu se sperie, să nu îl sufoc, să îl las pe el să vină la mine, să mă cunoască, să mă aleagă cumva sau să îi las sentimentul că mă alege, în cele din urmă, chiar dacă noi luaserăm deja decizia. Fireşte că acum văd momentul adopţiei ca pe unul fericit, însă privirea mamei lui în clipele când l-am scos din casă mă va urmări toată viaţa. Ştiu că pot părea exagerată şi probabil prietenii cărora le-aş mărturisi asta ar spune să sunt nebună şi mi-ar ura şedere plăcută în lumea mea imaginară şi deviantă. Dar toată fiinţa ei avea ceva nespus de trist. Interesant cum şi nespus şi trist îşi capătă aici sensuri mai potrivite decât în orice alt context. Nu a spus nimic, stătea doar şi se uita, cu nişte ochi imenşi, albaştri – era să zic senini, dar desigur că ar fi total neadevărat - parcă nici nu clipea, ca să nu piardă nimic din acele imagini finale. Şi fiecare secundă o durea, cu siguranţă, chiar dacă în cameră mai zburdau încă ceilalţi trei copii. Iar ea stătea şi privea în hol, auto-pedepsită, atentă să nu piardă nici o secundă de durere. Şi dacă tristeţea ar putea fi desenată, ea ar fi alcătuită din liniile pe care le luase trupul ei mărunţit de naşteri. Ar avea forma spatelui ei uşor cocoşat, ar avea mâinile adunate cuminte în faţă, frământându-se una pe alta abia sesizabil, chipul ei ar avea culoarea aceea pământie şi pieptul i s-ar mişca sacadat, ca un metronom măsurând clipe grele, curgând definitiv. Cu toate acestea, ţin minte ziua aceea ca pe una extrem de fericită, plină de soare şi lumină verde. Iulian m-a însoţit la Bucureşti, iar simpla lui prezenţă alături de mine, într-o zi obişnuită, de lucru, într-o acţiune atât de personală, avea darul să mă umple de o bucurie trepidantă. Autostrada părea că mă duce pe un drum care lăsa tot mai în urmă singurătatea mea deja legendară, de parcă toate problemele mele – recunoscute sau nu – ar fi rămas înscrise undeva, pe vreo plăcuţă prăfuită a unei comune de care treceam şi de care nu aveam să mai aud vreodată. Mâinile lui albe păreau că mânuiesc, odată cu volanul, chiar viitorul meu, al nostru. Într-atât mă făcea să sper simplul fapt că bărbatul pe care îl iubeam alesese să fie alături de mine în ziua aceea. În plus, fusesem angajată de curând ca redactor la cel mai puternic ziar din oraş, deci mi se părea că aveam chiar toate motivele să cred că viaţa mea va lua o cotitură favorabilă. Aş minţi dacă aş spune că l-am îndrăgit pe Adeb de la început. Aş minţi cumplit, pentru că nimic nu a fost aşa cum îmi imaginasem eu. În zilele de dinaintea drumului, priveam la redacţie un calendar aflat întâmplător pe peretele din faţa biroului şi, cu ochii la mutriţa aceea mică, îmi imaginam că trebuie să fie cald şi moale trupşorul mititel, tocmai bun de ţinut la piept în serile lungi. Credeam că simpla prezenţă a lui în casă îmi va alina toată durerea şi va alunga orice problemă, în frunte cu singurătatea, şi nu bănuiam nici pe departe, în egoismul meu de celibatară, că mica fiinţă va avea propriile dorinţi şi necesităţi şi nu numai că nu o voi putea folosi ca doctorie pentru mine, ci mă voi învârti eu însămi după ea, tot mai mult, ca o floare a soarelui însetată. Adeb avea să mă facă, într-adevăr, să mă învârt după el minut cu minut, zi de zi, iar în mai puţin de un an aveam să consimt – cu zâmbetul pe buze – să devin sclava lui pe viaţă. Din prima zi am înţeles că va dura mult până îi voi simţi căldura trupşorului în braţe aşa cum îmi imaginasem privind calendarul. Ţin minte că în primele ore ale lui acasă i-am făcut o fotografie, o am şi acum, iar în momentul în care am apăsat pe butonul aparatului mi-am zis, cu intenţia de a ţine bine minte asta, că arată ca un înger şi, de fapt, e un adevărat diavol. Escaladase pomişorul din dormitor, iar la coborâre îi rupsese două frunze. Nu a vrut să mănânce, ţipa într-una şi degeaba încercam să îl iau în braţe, că mă muşca speriat. Abia apucam să îi simt trupul costeliv între degete, că fugea unde apuca. În plus, era plin de purici, aşa că a trebuit să mă izolez în prima noapte şi să îl alung când tot încerca să mi se strecoare în pat. A doua zi am găsit o mizerie cruntă, vărsase din mâncare pe jos, îşi făcuse nevoile pe hol şi vomitase, ca să pună capac la toate. În ciuda dezastrului, avea în continuare o figură angelică. Şi nu era nici o contradicţie aici – îmi place să cred că am înţeles-o de atunci, deşi, sincer, nu îmi amintesc să o fi făcut-o.

*

Adeb stă pe geam şi priveşte peste blocuri, la cerul albastru al serii, ca acuarelele mele din copilărie, la crengile bradului în care croncăne zeci de ciori certăreţe. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei, nu se plictiseşte deloc cu el însuşi. Cufundat în tăcere, fără să ţină cont că la câţiva metri mai încolo stau eu, ţăcănind la tastatura computerului şi scărpinându-mă în creştet, pare să nu ducă lipsă de nimic. Imaginea lui conturată pe petecul de cer are ceva infinit de frumos, ceva de necuprins în cuvinte. Animalele au o demnitate şi o seninătate naturală, pe care nici cei mai educaţi şi mai cizelaţi dintre oameni nu o pot căpăta. Adeb stă la fereastră ca un monument la care, de la masa mea de lucru, mă închin. Avem acum, fiecare, o vârstă care reprezintă cam jumătate din speranţa noastră de viaţă. Eu 35, el 8. Mă uit la el şi mă bucur că nu are conştiinţa morţii, că nu ştie, ca mine, spre ce ne îndreptăm. Nu îmi amintesc câţi ani să fi avut când am aflat, sau mai bine zis când am înţeles că voi muri. Şi mă gândesc că, de vreme ce nu ţin minte, pesemne că nu am luat în serios constatarea. Moartea fiecăruia dintre noi nu are totuşi nimic grozav pentru noi înşine. Însă gândul că el va muri primul este de nesuportat pentru mine şi, sunt convinsă, pentru Iulian la fel, chiar dacă nu am vorbit niciodată despre asta. Este interzis să vorbeşti despre moartea cuiva care nu ştie că va muri. Mă uit la profilul lui roial şi îl invidiez pentru seninătatea cu care trăieşte clipa asta. Aceea şi asta şi aceea, ca mici segmente lipite misterios între ele. Douăzeci de centimetri înălţime are alteţa sa regală, plecăciuni. Şi m-a făcut să înţeleg atâtea lucruri pe care, înainte, în neţărmuritul meu egoism de însingurată, nici nu le întrezăream. Oare câte aş mai putea să învăţ de la un bassett, de la un bullterrier, de la un porc de Guineea ori, de ce nu, de la o vacă bălţată?

*

Când puneam Nirvana, Adeb fugea ca un apucat prin casă. Dărâma cu trupul încovoiat tot ce i se ivea în cale, dădea cu capul de tocul uşii, patina pe covoarele din hol, iar în cele din urmă leşina ca un preş sub vreun pat, probabil cu mâinile apăsate pe urechi. Mi-am dat seama cam târziu că percepe şi el muzica exact ca noi, ba chiar e mult mai sensibil. Numai că lui nu îi plăcea deloc ce auzea. Aş putea spune că datorită lui, treptat, m-am întors spre muzica barocă. Albinoni e perfect pentru serile când ţăcăn la vreun reportaj. Adeb se cuibăreşte pe colţul mesei, întâi ca o căciulă de blană, apoi ca un guler, pentru ca la final, când relaxarea îi alungeşte corpul din cale-afară, să se mute pe canapea, în scobitura formată, de-a lungul anilor, de trupul lui grăsun. Chestia asta cu muzica este numai una dintre schimbările determinate, în mod evident, de prezenţa lui în casă. Dacă mă uit însă cu atenţie în urmă, observ totuşi că unele schimbări începuseră să se petreacă şi cu ceva timp înainte de adopţie. De aceea mi-e greu să mai spun acum care lucruri s-au petrecut într-un anumit fel datorită lui, pentru că e foarte posibil ca el să fi fost adoptat tocmai graţie acelor desfăşurări prealabile. Adevărul e că habar nu aveam cum arată o pisică Ragdoll. Nici măcar nu îmi plăceau pisicile. Eram adoratoarea câinilor şi, deşi acum o văd ca pe o mare ruşine, recunosc că eram activistă într-o organizaţie de protecţie a animalelor şi tot ce vedeam în jur erau câinii vagabonzi care aveau nevoie de adăpost. M-am folosit cât am putut de ziare, am trimis comunicate pe tema asta cu riscul de a cădea în ridicol, numai să înfiinţăm adăpostul de la marginea pădurii, însă, mărturisesc, pisicile nu îmi spuneau mare lucru. Ruşinea nu e că activam pentru drepturile acelor câini amărâţi, ci că nu vedeam mai departe de durerea lor şi că nu reuşisem încă să descifrez şi limbajul atât de bogat al altor animale. Acum, abia, văd îngustimea oamenilor care spun că iubesc câinii, dar nu suportă pisicile. Un astfel de şablon meschin nici măcar nu merită comentat. Istoria adopţiei lui Adeb începe foarte caraghios şi evident că nu are nici o legătură cu motanul mare şi înţelept care priveşte în zare acum, tăcut, dintre cactuşii de pe pervazul dormitorului meu. Cu doi ani înainte de a-l aduce de la Bucureşti, eram pe cale să cred că am înnebunit. Îmi dispărea lenjeria pusă la uscat, în baie. O dată, de două ori, de zece. Peste câteva săptămâni, într-o noapte, am surprins “fetişistul” la atac. Sub cadă îşi făcuse cuib un şobolan, mai exact o femelă, ai cărei pui creşteau înveliţi confortabil cu lenjeria furată de pe uscător. Povestea poate părea acum amuzantă, însă la vremea respectivă făceam din ţânţar armăsar. Odată cu zidarii care au închis cada, a plecat din casă şi liniştea mea. Au urmat nopţi şi nopţi şi nopţi de spaimă, angoasele mele se umflau precum cozonacii bunicii. Mă sufocam noaptea de groază, mi se părea că aud chiţăituri sau ronţăituri, aprindeam lumina şi, cu şira spinării umedă, mă uitam, din vârful patului, în toate cotloanele, în căutarea sclipirii ochilor “fetişistului” blănos. Frumuseţea singurătăţii mele se dusese de râpă. Aşa am decis că e cazul să “îmi iau” o pisică.

*

Atac la picior! Gheara de găină zboară prin aer, aterizează pe canapea. Sar exact pe ea, mă trântesc pe-o parte şi o bat de-o găsesc dracii cu labele din spate, numite la noi în casă “iepuri” – fiindcă sunt lungi, desigur. Gheara e ameţită dar ripostează – ricoşează în marginea patului, se ascunde între tapiţerie şi stinghia de lemn. Scormonesc ager, cu laba vârâtă până la umăr. Mişcările scurte bagă spaima în ea şi se predă. Dar nu! Odată adusă pe covor, vrea să fugă! O atac cu un salt feroce, lansându-mă dintre picioarele mesei. Patinez cu ea între labe vreo trei metri, apoi mă dau peste cap şi mă pun cu burta pe inamic. Total ameţită de atac, mâna găinii se lasă jupuită. Pielea şi carnea se desprind de pe os, iar din victimă rămâne numai o biată păpuşă dezarticulată, fără viaţă şi lipsită de orice interes pentru mine. Atât. Cu mare demnitate, îmi savurez victoria, lăsând ospăţul pentru mai încolo. Buf, mă prăbuşesc pe gresia rece, pe-o parte, să-mi trag puţin sufletul. Doamne, doamne, ehei, ce mai trai! Pufff…

*

Se spune că animalele trăiesc numai prezentul. Că un câine, de exemplu, dacă ar cădea într-o groapă adâncă din care nu va putea ieşi peste noapte, nu se va gândi la ce se va întâmpla mâine, nici la cu ce a greşit ieri de a ajuns în situaţia asta. Ci numai la clipa de faţă, la frigul, la foamea, la disconfortul pe care le simte. Pe fotoliul din colţul camerei doarme, ca o căciuliţă de blană, acest motan dolofan, Adeb. I-am pus CD-ul cu nocturnele lui Chopin şi în câteva minute a aţipit, ţinându-şi în braţe lăbuţele din spate, ca pe nişte jucării preţioase. Visează, ştiu asta pentru că din când în când tremură şi spune lucruri numai de el înţelese. Mă ridic de la masă şi îl mângâi pe frunte, acolo, de-a lungul dungilor maronii, de la baza alburie a urechilor până la rădăcina nasului şi înapoi, iar şi iar, încet. Se linişteşte, dar numai până apuc să mă aşez din nou. Apoi tremuratul şi sforăitul continuă, ca o melodie veche, răsărită din străfundurile pământului. Atâta trecut împletit în trupşorul ăsta mic, o simfonie de trecuturi. Citesc fascinată mai departe din cartea lui Konrad Lorenz şi mă îndrăgostesc de vrăbioiul care se îndrăgostise de autor. Atât de tare încât încerca să îl tragă în buzunarul de la haina sa, pentru a trăi acolo fericiţi, doar ei doi, până la adânci bătrâneţi. Cred că şi Adeb m-ar înghesui, dacă ar putea, în fotoliul şi în visele sale, iar asta îmi umple ochii de lacrimi şi sufletul de neîntemeiată mândrie.

*

Desigur că şi acum o visez pe mama. Se întâmplă mai ales seara, când camera se umple de sunetele acelea în serpentină, pe care ei le numesc muzică. Pleoapele mi se închid şi dacă sunt foarte, foarte cuminte şi nu mă mişc, după o vreme îmi apare ea, mare şi caldă. Se culcă pe-o parte şi îmi oferă toate ţâţicile mie, numai mie. Plonjez pe burtă şi împing setos cu labele din faţă în trupul ei moale, iar laptele ţâşneşte fierbinte, dulce fântână arteziană, inundându-mi gura. Fraţii mi se alătură şi îi simt, de-o parte şi de alta, cum o mulg pe mama şi sforăie fericiţi. Valurile de muzică mă adorm acolo, cu ţâţa darnică a mamei în bot şi visez rombul maroniu de pe figura ei tristă. În visul din vis îi simt botul cald apucându-mă de ceafă şi mă las purtat de pe covor, sus, pe canapea. Ameţitoare legănare. Mă linge pe tot corpul, ca să mă răcorească, iar eu tremur tot de fericire. Nu eu, ci fericirea însăşi stă cu burtica plină în sus, lângă mama.

*

Tata a avut, în copilărie, un câine. Casa de la Arad era undeva, lângă o cale ferată. Într-o zi, trenul i-a tăiat câinelui un picior. Animalul s-a târât până acasă şi a fost salvat, cu chiu cu vai. După o vreme, a pierdut încă un picior, în acelaşi fel. Tata povestea cu un zâmbet trist despre cânele lui cu două picioare, care a mai supravieţuit ceva vreme şi care părea mereu, şi el, că zâmbeşte. “Doina, câinii au o figură de parcă ar râde mereu”, spunea. Tata a avut un cal alb, când era mic. Mergea cu el în poiană şi îl călărea, se visa viteazul din poveste. A venit războiul şi i l-au luat ruşii. I-au dat în schimb o adeverinţă. Băiatul de 11 ani a păstrat cu sfinţenie hârtia şi s-a bucurat când s-a terminat războiul, pentru că Stalin însuşi avea să-i trimită calul alb înapoi. Doar aşa scria pe hârtie, iar ţidula avea şi ştampilă. Însă asta desigur că nu s-a întâmplat. Într-o dimineaţă, flăcăul a găsit în poieniţă un cal maro, abandonat de soldaţi. L-a luat acasă, bucuros şi i-a pus nume de poveste. L-a iubit şi l-a îngrijit, i-a dat chiar şi zahăr din porţia lui mică, deşi nici nu se compara cu calul alb al copilăriei.[pagebreak]

3

“Dumitrescu, hai!” Am zbughit-o pe scări, în sus, strângându-mi cu o mână halatul, să nu mi se desfacă; în cealaltă mi se bălăngănea bagajul. “Hai, hai, hai!”, striga asistenta bătând din palme, mereu cu câteva scări mai în faţa mea. Mă gândeam la ce bun alerg aşa, cu sacoşa roz după mine, câtă vreme nu ştiu dacă voi mai avea vreodată nevoie de tricoul cu Joy Division, de blugii negri ori dacă voi mai privi pozele din micul album improvizat înainte să mă internez. În două minute eram în sala de pregătire. Am vârât geanta sub nişte scaune şi am intrat, împinsă de asistenta agitată ca un sifon. În sala de operaţie spectacolul întârzia din cauza mea, actorul cu importantul rol de a se supune, absolut nemişcat, tuturor celorlalţi. Sub reflectoarele orbitoare, întinsă pe masa rece, am privit cele cinci chipuri de deasupră-mi – cu greu mai distingeam figura doctorului, fiindcă toţi erau camuflaţi de echipamentul medical – şi, înainte ca anestezicul să îşi facă efectul, mi-am luat la revedere de la viaţă, pentru orice eventualitate, salutând printre pleoapele grele boneta verde care îmi cerceta deja trupul dezgolit. Am dispărut din lumea asta cu gândul că e nespus de trist să îţi iei adio aşa, de la o bonetă verde, pe care n-ai mai văzut-o înainte, şi că probabil aceasta este ultima imagine cu care aveam să plec din viaţă, un soi de paşaport către lumea de dincolo. De vină nu era pesimismul meu exagerat, cât mai ales cuvintele mai multor doctori din Bucureşti, care mă trimiseseră direct pe lumea cealaltă, bătându-mă compătimitor pe umăr, în timp ce îmi adunam jenată şi îngrozită hainele pe mine, încercând să iau înapoi, odată cu ele, secretul pe care îl împărtăşisem degeaba unor oameni care nu mă puteau ajuta. Descoperisem de câteva luni că trupul meu nu era totuna cu mine, că în el creştea ceva ce nu puteam fi eu. Dacă trupul meu aş fi eu, îmi spuneam, atunci această tumoare sunt eu, ori asta nu e cu putinţă. Corpul meu produsese în ani bucata aceea de carne care făcea toată diferenţa, acum, între a trăi şi a muri. Între a trăi şi a deveni o ştire alb-negru în ziarul color, la care lucram. Doctorul din Timişoara era primul care îmi promisese viaţa şi mă agăţasem de cuvintele lui dându-le un caracter definitiv, de necontestat. Cu doar o zi înainte, şi cu încă o zi, şi cu încă o zi, mă balansam pe podul masiv de peste Bega, privind la turnurile ascuţite ale Catedralei şi la apa gălbuie, rugând vântul să decidă de care parte ar trebui să stau. Cu voinţa unei frunze uscate. Îmi târâsem nenorocirea înapoi, la casa părinţilor, îmbătrânindu-i cu fiecare zi, cu fiecare oră. Vântul nu bătea niciodată destul de tare, aşa că reveneam de fiecare dată, eu şi tumoarea mea, aşteptând deznodământul cu coatele sprijinite de masa din grădină, sub vişinii neruşinat de plini de viaţă. M-am trezit legată de pat. Nu m-am mirat de nimic, decât de faptul însuşi că m-am trezit. Soră-mea stătea pe scaun şi le spunea bancuri pacientelor, cu veşnica ei vervă fără limite. În colţul opus al salonului, un reporter intervieva de zor o bolnavă căreia la fiecare propoziţie îi curgea din colţul gurii un lichid rozaliu. Camera de luat vederi scotea un sunet discret, continuu, iar în ameţeala de după anestezie am avut senzaţia că acela era însuşi sunetul vieţii, care, iată, se derula ca un film la care mă puteam uita, mai nou, şi din afara trupului meu neascultător. Am adormit la loc. În câteva zile, am învăţat să merg. Până la oglinda din salon, unde aveam să îmi regăsesc chipul, până pe hol, de unde puteam vedea iar copacii, până la telefonul din care veneau informaţiile despre redacţie şi despre Adeb, învăluite în vocea iubitului meu de departe. Anumite veşti îmi făceau rău, dar atunci am pus totul pe seama medicamentelor.

*

Întinsă pe pat, secată de rău, ţineam în faţa ochilor poza lui Adeb, aceea făcută puţin prea de aproape – atât cât blana lui să fie uşor neclară. Aşa cum atunci îl ridicasem pe el spre cer, astfel încât fondul să fie de culoarea ochilor lui, aşa ţineam acum fotografia în sus, cu mâna dreaptă întinsă spre tavan, imaginându-mi greutatea plăcută a trupului său vioi. Şi jur că privind rombul maroniu de pe chipul motanului meu, simţeam răsuflarea lui pisicească invadându-mi nările, acoperind mirosul de medicamente şi urină din salon. Şi burtica lui caldă lipindu-se de a mea, luându-mi durerea, ca atunci când adormea în braţele mele, sforăind a linişte deplină. De nimic nu mi-a fost mai dor în zilele acelea de revenire la viaţă, ca de Adeb. M-am întors la Sibiu într-o zi de iarnă, mângâind în tren, pe furiş, colţul hainei de blană, pe o zonă de sub buzunar, unde fineţea firelor îmi amintea de spinarea prietenului meu rotofei cu mutră îngrijorată. Când Iulian mi-a deschis uşa, Adeb, care avea pe atunci vreo trei ani, trona între braţele unui fotoliu larg şi nici nu s-a sinchisit să vină la mine. M-a privit aşa cum nu aş suporta încă o dată. Cu siguranţă se crezuse abandonat şi, în cele două săptămâni cât locuise în casa iubitului meu, renunţase să spere. Rombul era mai evident ca oricând, lăsându-mă să citesc între laturile lui, de la ochi până spre botul mofluz, o combinaţie de dezamăgire, reproş, tristeţe. M-a iertat noaptea, târziu, în apartamentul nostru cufundat în cerneală, punându-mi nasul rece pe obraz aşa cum ţi-ai aşeza palma pe umărul unui prieten cu care te-ai certat. Şi, mai apoi, trăgând colţul plapumei cu lăbuţa, ca să îşi facă loc lângă mine. Am plâns strângând în braţe boţul de carne care, deşi nu era trup din trupul meu, eram eu, de vreme ce toată durerea şi tristeţea lui se reflectau în mine înzecite, însutite. Şi am promis, încălzindu-i urechile uşurel, să nu îl mai părăsesc niciodată. Atunci, exact în noaptea aceea, când credeam că m-am liniştit odată cu această promisiune, a apărut, ca un revers hidos al medaliei, întrebarea care avea să devină obsedantă: dar dacă mă va părăsi el pe mine? Evidenţa unui răspuns pozitiv, inevitabil, mi-a dat o insomnie teribilă. Am ascultat refrenul sforăitului lui ca pe un cântec de leagăn, menit să-mi aducă alinare. Şi acum, după atâţia ani, sforăitul lui este cea mai frumoasă melodie pe care Adeb mi-o cântă.

*

Dacă îmi las uşor capul pe spate, ca şi cum aş fi o cucoană înţepată, burta lui Adeb se lipeşte de pieptul meu. Cu lăbuţele întinse mă atinge pe obraz, subraţul cald i se sprijină pe umărul meu. “Iepurii” mă împing în şoldul drept, sub cicatricea dureroasă, căutând să rotunjească culcuşul. Cu braţele mi-l ţin aproape, cu gândul la o sferă caldă, perfectă, la înălţimea căreia cu umilinţă îndrăznesc să visez. Feţele noastre se odihnesc egal pe aceeaşi husă de pernă, cu pitic zâmbăreţ. Îi simt respiraţia pisicească, umedă, caldă, cu miros de Whiskas şi lapte, sacadată, ca un ceas numărând clipe pe care nu le pot înţelege. Respirăm, expirăm amândoi - încerc să ţin ritmul cu el, dar obosesc. Doar el doarme, ceea ce fac eu e un fel de simulare. Sau simulacru. Derutat de timpii care curg diferit, timpul-tată, timpul însuşi stă pe loc, privindu-ne cu îngăduinţă dintre frunzele de filodendron. Azi am aflat că mama lui Adeb a murit călcată de maşină. Am decis să nu-i spun.

*

“Cei care îşi iau un animal trebuie să pornească la drum cu gândul că el va muri înaintea noastră. Nu ştiai asta? Atunci avem dreptul să ne plângem?”, şopteşte cu un aer misterios Oana, apăsându-şi căştile peste pletele blonde, în timp ce îmi face cu ochiul şugubeaţă. Ascultătorul de la capătul firului murmură ceva nedesluşit, iar animatoarea îşi ia la revedere şi anunţă nazal melodia de final. Ce caut eu, doamne, la emisiunea asta despre care mi se spusese că ar fi cu şi pentru iubitorii de animale? Oana dansează zguduindu-şi bustul, aşezată pe scaun, aruncându-şi mâinile în aer, ca pentru încununarea succesului emisiunii. Îmi face semn că totul a ieşit OK; seamănă cu bucătarul de pe plicurile vechi de Vegeta, care mă îndemna în copilărie să mănânc o zeamă galbenă cu doi morcovi şi trei fire de fidea. Când melodia se termină, aruncă cât colo căştile şi iese ţipând pe holul redacţiei. Îmi trânteşte un “Ciao!” mai târziu, când ies din studio. Aterizasem în emisiune ca invitat. Treaba mea nu e aici, îmi promit să nu mai trec de hotarul presei scrise, unde tastele calculatorului îmi oferă garanţia intimităţii şi, până la un punct, anonimatul – da, da, în ciuda semnăturii. E târziu. Mă întorc la textele mele tăcute, încerc să le fac să vorbească, iar cuvintele lor tăioase ori dulci, întortocheate ori simple, ascund în umbra lor mereu altele, păstrate numai şi numai pentru mine. Şi toate se adună undeva, în teancuri tot mai mari, le port cu mine ca într-un marsupiu, spre casă şi înapoi în redacţie.

*

Citesc în manuscrisul “Rondului de noapte”, pe care se presupune că ar trebui să îl corectez şi să îl dau spre publicare – sunt, de câteva luni, redactor şef adjunct - despre o femeie care a venit să vândă, în piaţă, pielea pisicii sale birmaneze. Reporterul, un scrie-cu-picioarele celebru, nu e de încredere deloc. A produs la viaţa lui sute de fonfleuri. Baloane de săpun. Ştirea m-ar oripila numai în măsura în care aş crede-o. Ce să caute în “Rondul de noapte” o notă despre o femeie din piaţă? Cu siguranţă este doar o invenţie. Ce minte bolnavă a putut însă să o născocească, mergând până la detalii cum ar fi descrierea blănii maronii, a cozii şi chiar cel referitor la preţ? Nemernicul calculase şi câte pâini şi-ar fi luat bătrâna din banii pe blană. Îi luase, vezi doamne, şi declaraţie. Dintre ghilimele aflu că pisica murise şi biata femeie, de voie, de nevoie, se hotărâse să o jupoaie şi să câştige un ban de pe urma ei. Mă enervez, îmi vine să urlu. Cum se poate verifica aşa ceva? Ultima pagină de ziar strigă după text, sunt oripilată de gândul că aş fi nevoită să dau asta la publicare. Chiar când sunt gata să intru în panică, dă buzna în redacţie reporterul, fâlfâind în mână o fotografie. Cu bătrâna, la tarabă, pe înserat. Priveşte mâhnită o blană ciufulită şi mată, de culoarea cafelei cu lapte.

*

Doamne, dumnezeule, ajută-mă să îl găsesc, fac orice, ajută-mă să îl aduc acasă, nu mă lăsa să îl pierd! Doamne, Adeb, Adebisi, unde te-ai dus şi unde te-ai ascuns? E ora unu noaptea şi mă învârt în jurul blocului, moartă de frică şi înnebunită de ce se întâmplă. Am ajuns acasă cu mult după miezul nopţii. Adeb nu era nicăieri. Geamul de la dormitor pesemne că nu fusese bine închis, iar el s-a strecurat printre tijele grilajului, a sărit pe terasă şi, când şi-o fi dat seama că nu se mai poate întoarce, a sărit în iarbă. Asta putea să se întâmple oricând, de la prânz încoace. Blestemată ştirea care m-a ţinut în redacţie până acum. Sunt moartă de spaimă, îngrozită de ce s-a întâmplat cu Adeb, dar şi de ce s-ar putea întâmpla cu mine acum. Aş vrea să fiu în casă, dar să fie şi el cu mine, să-i simt trupul cald şi liniştit în braţele mele, când adormim împreună. Cum să mă întorc în apartament şi să îl las undeva, pe aici? Pe unde? Şi totuşi, intru în casă, după ce îl strig şi îmi trezesc vecinii, care îmi spun că nu, nu mi-au văzut motanul. Probabil merg înapoi la culcare râzând de mine, nebuna, sau blestemându-mă aprig. În puţinele minute în care am aţipit, spre dimineaţă, am visat-o pe blonda cinică de la radio, întrebându-mă de ce nu eram pregătită ca Adeb să iasă din scenă înaintea mea. M-am trezit îngrozită; am simţit casa goală mai duşmănoasă decât o planetă pe care aş fi fost unicul supravieţuitor după un dezastru teribil. M-am îmbrăcat, numărând clipele până la răsărit şi anii în care Adeb mi-a fost alături. Din dimineaţa aceea, timp de trei zile l-am căutat peste tot, prin cartier, cu gâtul înecat de plâns şi cu sufletul rupt de remuşcări şi vină. Încercam să îmi ţin ochii limpezi, ca să îl văd bine, atunci când va fi să îl văd. Şi mi se părea că îl zăresc în fiecare buturugă, în fiecare pungă mototolită, în fiecare mâţ pitulat între ierburi. Îl strigam în gând, sigură că trebuie să mă audă cumva şi să găsească drumul spre casă. Două nopţi a dormit Adeb afară şi, dacă ar putea să vorbească în cuvinte, multe ar avea de povestit. Altfel, eu nu ştiu decât că, în cele din urmă, a nimerit cu două etaje mai sus, printr-o aerisire, în cămara vecinei. L-a găsit ghemuit între borcanele cu dulceaţă, cu ochii holbaţi ca o bufniţă, prea speriat ca să dea vreun semn că e acolo şi că are nevoie de ajutor. După ce l-am spălat şi a mâncat pe rupte, a dormit fără încetare, două zile şi două nopţi, ţinându-şi picioarele-n braţe şi tremurând în vis. Sper că a auzit şi a înţeles tot ce i-am spus când dormea, pentru că sunt cele mai importante lucruri din câte a spus vreodată un om unei pisici.[pagebreak]

4

Femeile singure se gândesc, probabil, mult mai mult decât bărbaţii că vor muri singure, că trupul lor umflat şi puturos va fi descoperit abia peste câteva zile de un vecin curios ori de un poliţist netrebnic, ori de vreo rudă de gradul patru. Pesemne noi, cele care nu recunoaştem că am dori alături un bărbat care “să ne facă fericite” şi care să ne dăruiască un copil, noi ardem etapele şi ajungem, de la aceste dorinţe nemărturisite, direct la faza cu moartea. O vreme, singurătatea m-a făcut să mă simt bătrână, deşi aveam puţin peste 25 de ani. Nu un bărbat care să-şi dorească să îşi petreacă restul vieţii cu mine, ci Adeb mi-a redat liniştea, încrederea în mine şi mai ales bucuria pierdută a traiului de una singură – deşi de-acum termenul era deja alterat într-un mod fericit, de chiar prezenţa lui. Suficientă căldura unui alt trup şi nevoia lui nebună de a fi mângâiat, ca să uiţi de obsesii. Şi dacă Iulian preferă încă să se retragă în garsoniera lui noaptea târziu, chiar şi acum, după opt ani de la prima lui vizită, uite-l pe Adeb alungit în fotoliul său, în tronul de unde-şi conduce imperiul, făcând din mine umila lui sclavă, fericită să-i fiu pe veci credincioasă supusă. N-am înnebunit. Dar ca să demonstrez asta nu voi deschide discuţia despre ce poate şi ce nu poate fi o pisică. Despre copii, bărbaţi, părinţi şi despre femei singure – de parcă n-ar fi destulă lume să ţină predici despre cum se presupune că ar trebui să înghesuim vieţile noastre între contururile meschine ale unor şabloane prăfuite.

*

A murit Isus din Răşinari. Şi-a făcut spânzurătoare în formă de cruce sus, pe un deal de lângă sat, şi-a-mprejumit locul cu sfori de care a atârnat pâini şi pagini din biblie şi şi-a pus ştreangul de gât, luându-şi adio de la străzile Sibiului, pe care ani de-a rândul, noapte de noapte, înşirase versete, în litere mari, cu cretă. Iar vorbele lui nebune s-au rostogolit departe, pe cauciucurile maşinilor grăbite spre Dumbravă sau spre Metro. Şi s-au plimbat aiurea pe tălpile pantofilor noştri, în magazine, bănci şi birouri sordide, şi s-au lăsat purtate, prin minţile noastre indiferente, amestecându-se cu ştate de plată, cu fantezii sexuale ori cu ştirile de la ora 19. A aflat lumea din ziarul nostru că-l chema Ion. Îşi trecuse în buletin cu pixul, la nume, şi Isus, iar lângă data naşterii, şi pe cea a morţii. Ziua de ieri. Şi-a scris-o în timp ce lega două pâini în jurul mormântului său de nebun neiubit de nimeni. Trupul lui, scurgându-se firav pe lângă linia lungă a crucii de lemn, între două calupuri publicitare viu colorate, vinde astăzi ziarul nostru. În pagina trei, în colţul de jos, chiar deasupra semnăturii reporterului, mama lui Isus din Răşinari declară: “Îl chinuiau mult hemoroizii în ultima vreme. Chiar dacă nu se sinucidea acum, tot ar fi murit, de durere.”

*

Noaptea, când dau şoferului de taxi hârtiile de zece mii de lei, când deschid portierea maşinii împuţite care mă aduce de la redacţie purtând miros stătut de tutun şi de morgă, când mă strecor pe aleea mărginită de gardul viu strângând în poşetă sprayul paralizant, când fug pe scările blocului până la etajul unu şi când înfig cheia în uşă, înspăimântată de moarte, atunci îmi dau seama că însăşi singurătatea mea mă fugăreşte de la maşină în casă, răsuflându-mi rece în ceafă, trecându-şi subtil vârful ghearei pe spinarea mea nemângâiată: “Recunoaşte!”. În astfel de clipe, prezenţa lui Adeb, ivit la intrare cu ochii lipiţi de somn, curios-politicos, mă face să mă simt jalnic de singură. Îl alung cu piciorul, în drum spre baie, îmi demachiez chipul obosit şi năclăit de grelele zilei, dar el mă însoţeşte peste tot, mi se vâră între paşi şi se cere iubit. De unde, de unde atâta iubire? Mi se vâră în braţe, sub plapumă, e insistent fiindcă ştie că nu îi pot rezista. Şi fireşte că îl primesc, şi plâng cu el în braţe recunoscând îngrozită că îl iubesc. Iar frumuseţea lui creşte urâţenia mea şi mă întreb unde e ziua de ieri, cea în care prezenţa lui îmi aducea linişte şi pace? Şi chiar când mă-ntreb, crisparea dispare, risipită undeva între distanţa dintre buza înaltă a balconului, pe care se sprinjină cerul, şi canapeaua mea, unde se leagănă minunat de jalnic o femeie singură, cu o pisică în braţe. Buricul pisicii e buricul pământului.

*

Pesemne că singurătatea are ceva respingător, iar oamenii singuri sunt trataţi ca bolnavii – îi compătimim, dar nu am vrea să petrecem prea mult timp în compania lor. Partea proastă e că noi, singuraticii – era să spun însinguraţii, dar ei sunt altă categorie, una care a optat pentru singurătate, iar asta probabil că ni-i face superiori – aşadar noi nu putem face nimic ca să negăm această stare de lucruri sau să luptăm cu ea, odată ce am fost etichetaţi astfel. Şi de cele mai multe ori nici nu ne dorim asta, pentru că atunci ne-am pierde favorurile singurătăţii ce ne-a devenit între timp prietenă bună. Cu ea ne bem cafeaua şi stăm la taclale, chiar dacă apoi, parşivă, ne bârfeşte pe la spate. Iar în momentul acela probabil că ne transformăm în însinguraţi. Noul statut, implicând voinţa, ne ameţeşte cu atâtea titluri nobiliare! Iulian nu m-a mai căutat de două luni şi, deşi eram de atâţia ani împreună, nu îndrăznesc să îl chem. Nu după ultimul telefon, când mi-a părut vizibil stânjenit că trebuie să găsească o scuză pentru a amâna din nou vizita. Mă obişnuisem cu prezenţa lui aici de două, trei ori pe săptămână, ştiam la ce oră să pun cafeaua în filtru şi cât de rece să fie sucul. Şi oricât aş fi fost de obosită, îl primeam, emoţionată, îndrăgostită, bucuroasă. Chiar dacă fericirea mea însemna să stau cu mâinile adunate în poală şi privirea pierdută într-un punct imaginar din covor. Simţeam că el ştie cât de bine mă simt, mă lăsam citită acoperindu-mi genunchii cu o pernă dungată şi tăceam lăsându-l să mă asculte, fiindcă aşa credeam, că numai el ştie să audă tot ce aveam de spus după o zi infernală în redacţie. Şi-apoi, uneori, târziu, când îndrăznea să mă iubească, umbra mea se ridica precum un balaur învârtoşat spre tavan, iar eu speram că va striga ea pentru mine suficient de tare încât el să înţeleagă. Cu trecerea anilor, se pare însă că strigătul meu trecea tot mai neobservat şi iată-mă în miezul acestei nopţi, aruncând rotocoale de fum din balcon, tot ca un balaur, însă unul singur, singur de tot, mic, de cauciuc verde. Adeb îşi linge labele din faţă şi apoi se spală pe faţă cu ele, nestingherit, fără să îmi vorbească. Chiar şi el, uite, îmi vorbeşte tot mai puţin. Îi iau coşul de pe dulap şi i-l duc la curăţat, în baie, să-mi fac de lucru. Mă urmăreşte cu mare interes şi, când încep să scot ghemele de blană din el, îşi vâră lăbuţele printre gratiile de paie, mă înhaţă din senin cât poate de tare, lăsându-mi pe mâna dreaptă un grilaj însângerat. Cu palmele întinse sub jetul de apă rece, îmi storc rănile şi plâng, aşezată pe marginea rece a căzii. Până imaginea petei de rugină de la scurgere se pierde într-un alb mincinos, paralizant, iar durerea e-nghiţită de frig. Adeb se linge pe labele din faţă şi cu ele îşi spală conştiincios urechile. Îl aduc aproape, se cuibăreşte molatec peste braţul meu drept, sub palma mea stângă care-i caută-n coarne. Adormim împreună târziu, după ce-mi cer iertare. Nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să trăiască aici.

*

Mă tem că oricât l-aş iubi pe Adeb şi oricâtă grijă aş avea de el, nicicând nu va avea parte, alături de mine, de clipe mieros-aurii ca acelea pe care le-a trăit în primele luni de viaţă, alături de mama şi fraţii lui. I-a-ncărunţit botul şi poate asta ar trebui să mă facă să pun totul la trecut. De nouă ani ţin lângă mine acest motan bej şi încă nu am reuşit să descifrez ce spune fiecare dintre dungile fine de pe fruntea lui, chiar dacă văd când ele mă mustră sau când se-nseninează. Ciudat, am senzaţia că la început pricepeam mai bine ce-mi spune, citeam cu mai mare uşurinţă semnele trupului său blănos. Părea chiar că el îmi vorbeşte mai mult. Însă cu cât ne cunoaştem mai bine, iar limbajul lui se dovedeşte tot mai sofisticat, sarcina mea de traducător se îngreunează considerabil. Şi acolo unde înainte citeam fraze întregi, acum abia desluşesc întrebări, şi ele neclare, născătoare de alte întrebări. Stă în colţul holului de ceva vreme, privind fix la mine, şi mă-ntreb: dacă ar fi iubitul meu în locul lui, cum i-aş interpreta liniştea şi privirea? M-ar nelinişti teribil o astfel de atitudine. Şi totuşi, iată-mă cât pe ce ca, în cazul unui animal, să interpretez tăcerea ca linişte, într-o greşeală de neiertat. Botul proptit pe labele întinse mult în faţă – atitudine de balerină lebădă! – mă salvează din faţa posibilei erori. Şi care ar fi, la un animal, echivalentul stărilor mele nebune, când urlu de durere în baie, fără cuvinte, când sper ca duşul fierbinte să-mi ardă carnea până uit de ea, când mi-aş pune jetul lui aburind direct pe creier, ca să spăl obsesia că există oameni transformaţi definitiv în personaje, istorii reale transformate definitiv în poveşti, stări autentice transformate în mărunte, banale epitete, prinse stângaci în fraze stâlcite reportericeşti? Drame cuprinse în titluri. Neapărat sugestive! Mereu cu verb, Doina! Mai dure, mai tari! Durerea se lipeşte cleioasă de pereţii căzii gălbui, tone de săpun nu o pot spăla din casa asta blestemată, unde singurul lucru viu e singurătatea mea tot mai corozivă. Cum ar fi, deci echivalentul acestor stări la un motan ragdoll de opt ani? Determinat, să zicem, de ciobul de amintire a odăii inundate de soare, unde o mamă blănoasă te ţine cu botul de ceafă, plimbându-te legănat de pe covor pe canapea, lingându-te temeinic, până ce trupul ţi se răcoreşte plăcut şi adormi la umbra ficusului prietenos? Nu cumva această privire, această tăcere, curba fină a liniilor de pe frunte sunt discrete semne suficiente, pe care nu mai sunt în stare să le descifrez?

*

Îmmieueue! Hrruahua!

*

Probabil că Iulian m-a părăsit, sătul de nesiguranţa mea şi de uşurinţa cu care mă las legănată de disperare atunci când alţii trec fluierând peste aceleaşi întâmplări. Probabil – ce ironie, să bănuiesc că am fost părăsită, să nu am nici măcar curajul să sun după o confirmare, aşa cum aş face în cazul celei mai banale ştiri. Asta mă umileşte, mă umilesc singură şi mă scald plânsă în propria mizerie, sărutând cu sete pereţii odăii în care m-am încarcerat. Ziarul mă stoarce de ultimele puteri. Dincolo de ele, noaptea târziu, e cada cu apă caldă rece, e balconul unde mă rog unei puteri supreme – nu sunt capabilă să mă rog altcuiva – să mă înghită, să facă ceva cu mine, să mă ducă din lumea asta. Dar mi-e frică de moarte, nu de moartea în sine, ci de ceea ce ar urma să găsească vreo prietenă peste câteva zile după ce o voi fi chemat-o pe doamna cu coasa. Jalnic, ştiu. Ziarul, asta mă stoarce de orice vlagă. N-am fost nici înainte prea veselă, fiindcă bucuria mi se părea adesea soră cu imbecilitatea, dar acum aş vrea să se-ntâmple o minune – mă rog la asta puterii care sălăşluieşte între stelele mărunte; poate zboară acum pe coada cometei Halle-Bop, care se vede în vara asta – şi să dispar din lumea asta, să mă trezesc într-o alta. Hahahaha! Ca şi cum o lume nouă ar putea fi recreată doar pentru mine, o amărâtă care nu a învăţat să trăiască aici, unde “viaţa-i frumoasă zi de zi, dacă ştii s-o trăieeeşti!”. Adeb doarme în patul meu, fără să se-ntrebe de ce e gol. De-ajuns că am venit acasă. M-a miorlăit câteva minute, mi s-a îmbârligat printre glezne şi gata, i-a ajuns. Tot nu prea îmi vorbeşte. Sau nu sunt eu în stare să mai pricep, nu ştiu ce se întâmplă. Ziarul mă umple de scârbă, m-am săturat să transform vieţile oamenilor în ştiri redactate cu cronometrul în mână. Vieţile şi morţile. Poate şi fiindcă mi-am imaginat de prea multe ori cum ar suna un reportaj despre moartea mea. Şi nu-mi convine. Astăzi, ştirile din prima pagină au fost următoarele. “Moartea vine pe calea ferată”, titlul mare pe trei rânduri, “moartea” scrisă cu majuscule, “vine” cu altă culoare, iar “pe calea ferată” cu literele înşirate pe ceva ce se dorea a fi o cale ferată. Poză cu tatăl îndurerat, decupată. Mâna dreaptă, ridicată spre cer, atinge cuvântul “vine”. Într-o poză timbru, imagine cu bucăţile însângerate din corpul elevei surprinse de locomotivă când se întorcea de la şcoală. Alte subiecte de pe prima pagină: fotbal şi politică, în titluri mici, jos, că nu vând grozav. Trimitere la un concurs nou, cu fete frumoase. Ştire cu text despre un bărbat care şi-a fracturat penisul şi a fost adus de nevastă la spital. Fără nume, cu iniţiale, ca să nu avem proces. Mai era nevoie neapărat de ceva. Numerele de la loto. Şase buline roşii în subsolul paginii. Ăstea m-au ţinut până-n creierii nopţii. Pe ultima pagină, ştiri senzaţionale de la agenţii. Într-un orăşel din Germania, directorul de la zoo e acuzat că a mâncat mai multe animale din grădină. Iepuri, raţe, capre, chiar şi doi porcuşori de Guineea. Dispăreau peste noapte, iar dimineaţa omul le spunea angajaţilor că au murit. Alta. Un bărbat şi-a bătut logodnica cu pisica. Femeia e în spital, cu răni grave, pisica a murit. Şezlongul din balcon mă iubeşte, dar chiar şi el după un timp mă alungă, cu gesturi scurte, spre cameră. Mă lungesc lângă Adeb, îl înconjur ca o coajă de nucă, încerc să-l fac miezul meu. Mă simte, îşi întinde labele şi pufăie ca o gogoaşă. Măcar un suflet să doarmă liniştit în casa asta. Cu ochii-n tavan, ba larg deschişi, ba cu pleoapele strânse, încreţite, mă străduiesc să uit de ziar şi de Iulian, să simt aer de libertate, dar e greu, pentru că nu pot, ca Adeb, să-mi iau picioarele în braţe şi să visez vrăbii certăreţe, numai bune de ademenit de pe fereastră, cu croncănituri contrafăcute, kekekekeke.

*

Strada e duşmănoasă. Mi-aş înfunda mutra în prima băltoacă, mi-aş bălăci gulerul de vulpe în noroiul ei şi apoi aş zâmbi bărbaţilor care cred că au ceva să-i spună acestei femei despre care nu ştiu nimic. Transpir până acasă. Sunt o bucată de carne care se rostogoleşte pe trotuar. Fiecare privire pe care o bănuiesc îndreptată spre mine îmi îngreunează mersul. Ea este, oameni buni, femeia singură, de treizeci şi ceva de ani, care trăieşte pentru un ziar care o scoate din minţi şi pentru că are de crescut o pisică. Pe bulevardul care urcă, încerc să găsesc o motivaţie ca să merg mai departe, dar fiecare pas e lipsit de sens şi mă îndrept spre nicăieri. Adică spre casă. O vrabie ciufulită mă face să plâng, aşa mi se pare de neajutorată şi mică, dar probabil că nici măcar ea nu este mai neajutorată şi mai lipsită de sens ca mine. Cheia sună altfel în yala care deschide o casă goală şi nu poţi să ştii asta decât dacă ajungi să stai singur atâţia ani. Adeb mă ceartă, dar nu înţeleg de ce. Ţipă într-una, nu ştiu ce tot vrea. E o sâmbătă obişnuită, singura zi din săptămână în care nu lucrez. Întotdeauna drumul de sâmbătă prin oraş îmi râde în faţă sfidător, arătându-mi că nu am chiar nici un rost pe lumea asta. Şi nu mai pot să accept că totul se reduce la zilele când adrenalina îmi încinge venele la ziar, din cauza unor ştiri pe care am ajuns să le urăsc. Sâmbăta îmi râde, îmi râde, îmi râde în faţă şi, dacă aş putea, aş plesni-o peste ochi cu rigla, i-aş pune o pungă în cap şi m-aş prăpădi eu de râs, văzând-o cum se sufocă. Da, dar nu pot. Acum două luni, când mi-am dat demisia, directorul s-a pus în uşă, răstignit, aruncând cocoloşul de hârtie undeva, printre ziarele vechi. Ieri însă m-a lăsat să plec şi a tras şi câteva dintre înjurăturile lui preferate, în loc de la revedere. Am înţeles ce înseamnă “vorbe grele” când le-am cărat cu mine pe drumul spre casă, ca pe o cocoaşă. Probabil va trebui să le car şi înapoi. Sau nu. Cada e mai rece ca oricând, iar pe fondul ei alb, corpul meu zgribulit pare vânăt, pestriţ, urât, zbârcit. Venele subţiri îmi fac cu ochiul, ca altădată. În urma mea însă, pe hol, rămâne o dâră de apă curată, pe care Adeb patinează, ca în desenele animate. Habar n-are. Pastilele pentru stres, care abia reuşesc de obicei să mă facă să adorm, sunt tocmai bune ca să scap odată de toată nebunia asta. Indiferent. Scârţâitul foliei, de douăsprezece ori, însoţit de fiecare dată de un sinonim al durerii, bolborosit printre lacrimi, este ritualul meu modern. Atâta somn cât încape în căuşul palmei mele ar trebui să-mi ajungă o dată pentru totdeauna. Canapeaua lăsată mă primeşte destul de prietenoasă, semn că decizia mea îi convine. Cu faţa-ntoarsă spre perete, mângâi cerga verde pe care cândva mă iubeam cu Iulian şi pe care, şi mai demult, jucam table cu singurătatea mea, lăsată în voia zarurilor de fildeş. Adeb sare sprinten ca o veveriţă peste şoldurile mele şi îmi scormoneşte sub cot. Îl primesc sub braţ, iar el se strecoară tot mai sus, până-mi atinge obrazul cu nasul umed. Îşi vâră labele din faţă sub piept, rotunjite, iar botul i se odihneşte pe mâna mea. Şi, Doamne, în câteva minute începe să sforăie! Trupşorul i se ridică ritmic, iar fiecare urcare este o propoziţie şi fiecare coborâre este un punct, ori o virgulă. Răsuflarea pisicească mi se izbeşte de obraz şi se întoarce, ca un vârtej, între feţele noastre. Îmi pun nasul pe al lui. Îl respir pe Adeb, îl sorb. Îmi amintesc teama mea, cândva crescândă, cândva obsedantă, că într-o zi sforăitul acesta s-ar putea opri, iar eu atunci aş fi doar un martor neputincios, săpând un mormânt foarte mic în Dumbravă, cât să încapă o cutie de pantofi, nu prea departe, cam la margine, acolo până unde se poate încumeta să meargă o femeie singură. Dar el continuă şi, sforăind cu botul sprijinit pe mine, îmi spune, ca şi cum mi-ar citi, o poveste cunoscută, despre o cameră scăldată în lumină mieroasă, pierdută undeva în timpul din urmă, despre nişte ochi albaştri şi un romb maroniu. Îmi povesteşte fără grabă despre urechea mamei şi golul luminos acoperit de umărul unui om şi, puţin, de uitare. Frazele-i curg din trupul micuţ de parcă ar ieşi, ca un şuvoi, chiar dintre braţele mele. Şeherezada blănoasă îmi înmoaie, cu vorbele-i toarse, pumnul transpirat şi, în ritm legănat de poveste, dintre degetele umede mi se rostogolesc tăcut douăsprezece pastile verzui, ca nişte zaruri rotunde indicând pe covor orele unui ceas dezmembrat.

Veronica Niculescu