Am vrut să fiu Ambasador

Am vrut să fiu Ambasador

Eu când am fost mic, în clasa întâi, am avut un gând foarte secret. De aceea nici nu l-am destăinuit la nimeni, numai la doi prieteni de ai mei, care erau cei mai buni prieteni. Cu unul din ei mă băteam, dar numai la şcoală, în pauze. Cu celălalt nu mă băteam, că era prea iute de picior şi nu puteam să-l prind deloc. Pe primul îl chema Ion, iar pe cel iute de picior, Ionel. Ion şi cu Ionel semănau tare mult între ei, ca două picături, numai că nu erau gemeni, cu toate că erau născuţi în aceeaşi zi. Erau fraţi vitregi, deci aveau părinţi diferiţi. Pe tata lui Ion îl chema Botoacă, iar pe al lui Ionel, Cioncan. Prietenii mei, adică, nici nu ştiau că sunt fraţi, nimeni nu ştia. Abia mai târziu s-a aflat, că prea semănau cu nenea Botoacă, şi a ieşit cu păruială între părinţii lor şi cu multe judecăţi şi cu divorţuri, şi pe urmă s-au împăcat iară şi s-au căsătorit. Dar nu ca înainte, ci invers, adică nenea Botoacă cu tanti Cioncan şi tanti Botoacă cu nenea Cioncan. Şi aşa Ionel a ajuns să-i spună mamă la mama lui Ion, dar Ion nu i-a spus niciodată tată lui nenea Cioncan, care nu era tata nici lui Ion, nici lui Ionel.

Cu Ion mă băteam aşa, ca să ne treacă pauzele. O singură dată ne-am ales cu capurile sparte şi de câteva ori cu dinţii scoşi. Uniformele ne erau mereu murdare, că ne tăvăleam prin curtea şcolii unde ne pierdeam şi nasturii. Şi nici mama mea, nici a lui Ion n-au vrut să ne mai pună nasturi pentru motivul că şi aşa îi pierdeam a doua zi. Încât purtam hainele fără nasturi, din cauza asta ne mai sfâşiam şi cămăşile de pe noi.

Dar în ziua când le-am spus secretul nu m-am bătut cu Ion şi nici nu l-am mai fugărit pe Ionel. Că eram foarte pătruns de ce aveam să le spun, adică un gând foarte secret. Le-am spus:

- Eu am un gând foarte secret.
- Secret-secret, a făcut Ionel?
- Foarte secret-secret.
- Şi nu ni-l spui şi nouă?
- Ba da, dar numai dacă juraţi pe mamă că n-o să-l spuneţi la nimeni.
- Jurăm, gata.

Eu cred că ei au spus gândul meu secret la cineva, că uite ce s-a întâmplat după aia cu mamele lor: s-au păruit adică.

- Gândul meu este ca să cresc mare şi să mă fac ambasador!
- Ambasador? Cum ambasador? Adică ciocolată Ambasador?
- Nu, nu ciocolată, am auzit că ambasador este careva care se plimbă prin toate ţările şi primeşte salariu.
- Primeşte salariu numai că se plimbă?
- Da, aşa mi-a spus mama.
- Păi atunci o să ne facem şi noi ambasadori.

În ziua aceea am făcut legământ cu prietenii mei cei mai buni că toţi trei o să ne facem ambasadori. Iar când am terminat liceul ne-am întâlnit în cea mai mare taină ca să punem planul în aplicare. Până la urmă Ionel s-a lăsat de plan că s-a speriat, dar eu şi cu Ion nu ne-am descurajat. Că noi eram luptători, adică ne băteam încă, din când în când, nu aşa des ca prin clasa întâi. Iar Ionel tot cu fuga a rămas, fugea după o minge, că se făcuse fotbalist, dar nu unul prea mare, ci mai mijlociu.

De salariu nici nu mai era vorba şi nici nu ne mai interesa, adică, doar să ne vedem ambasadori. Şi într-o noapte am plecat spre graniţa cu altă ţară să o trecem pe furiş. Ne-am luat şi de mâncare la noi, în nişte raniţe pe care le-am făcut din foaie de cort şi le-am vopsit cu funingine, ca să nu se vadă noaptea. Dar apă nu ne-am luat cu noi, de parcă ştiam ce are să se întâmple.

Adică ne-a prins o ploaie cu găleata de nu mai vedeai nimic în faţa ta şi nici noi n-am mai văzut nimic şi ne-am rătăcit şi în loc să ajungem într-un sat pe care noi îl cunoşteam şi aveam planuri desenate, am ajuns în alt sat pe care nu-l cunoşteam şi nici planuri nu aveam. Ne-am orientat noi la faţa locului, da nu cine ştie ce, că ne-am cam înfricoşat şi am început să ne târâm pe burtă ca să nu ne vadă nimeni. Toată noaptea ne-am târât, arătam mai rău ca porcii. Şi când a început să se facă dimineaţa, noi tot n-am ajuns la graniţă, ci numai pe aproape, dar nu destul de aproape ca să o şi traversăm. Văzând noi una ca asta am încremenit că nu ştiam încotro s-o mai apucăm.

- Hai înapoi! a zis Ion, că altfel ne prind grănicerii.

Şi am luat-o la picior mai ceva ca prietenul nostru Ionel, şi cu spatele gârbovit ca să nu fim văzuţi, totuşi, sau dacă ne vedea careva să creadă că suntem copii de prin partea locului. Nici n-am fugit o jumate de oră că ne-am trezit într-o groapă plină pe jumate cu apă. Mai ieşi dacă poţi. Până să ne dumerim noi, s-a luminat de-a binelea, aşa că n-am mai vrut să ieşim nici dacă am fi putut.

În groapă a fost cam rău, că era cu apă şi mai şi ploua, mijgura aşa mocăneşte cât să-ţi scadă moralul de tot.

- Acuma ce ne facem, l-am întrebat eu pe Ion, căruia îi cam pierise pofta de ambasador.
- Aşteptăm să se înnopteze din nou şi pe urmă o uşchim acasă. O să învăţ la matematică pentru examenul de admitere.

Examenul de admitere era într-o săptămână, ne înscrisesem amândoi la facultate, aşa, de ochii lumii, după cum plănuisem de dinainte în planul nostru secret. Dar înserarea aia părea să nu mai vină niciodată, că ne uitam la ceas din minut în minut şi credeam că trecuse o oră şi nu trecuse nici măcar minutul acela. Dârdâiam şi zdrăngăneam din dinţi, dar nu prea tare, ca să nu ne audă careva. Ce rău mi-a părut că nu luasem nimic de citit, că aşa un chef mă prinsese de citit orice. Putea să fie şi Einstein, pe care nu l-am plăcut niciodată, pentru că era prea complicat. Dar atunci Einstein s-ar fi potrivit, pentru că se petrecea un paradox temporal în groapa noastră. Adică timpul se dilata la nesfârşit pe când spaţiul se micşora că tot creştea nivelul apei. Pe lângă tot chinul nostru, au început să ne atace şi ţânţarii, că eram pe terenul lor, aşa că ne-am pus nişte haine pe cap ca să ne ferim, dar ţânţarii erau obraznici şi-şi furişau trompele prin hainele acelea ude. Am mâncat toate sandviciurile umede pe care le-am avut, din plictiseală şi de frig. Pe urmă am mâncat şi toată provizia de ciocolată pentru care ne-am constipat şi o săptămână n-am mai fost la veceu. Cu setea n-am avut probleme că aveam apă pe lângă noi din belşug.

- Hai să zicem bancuri, a propus Ion, dar ce bancuri că eu ştiam toate bancurile pe care le ştia Ion şi Ion le ştia pe ale mele. Doar eram prieteni.

Am inventat ghicitori, dar nu prea ne ducea mintea să le compunem. Am recitat toate poeziile pe care le învăţasem la şcoală şi care nu erau prea multe şi atunci tare rău ne-a părut la amândoi că nu învăţasem mai multe poezii pe de rost. Una peste ailaltă, ziua a trecut, cum a trecut nici nu vreau să-mi amintesc. N-am să uit ziua aia. Când a dat iarăşi înserarea, am ieşit din groapă cam cu chinuială şi direcţia casă.

Nu mai spun că iară ne-am rătăcit, că eram epuizaţi în toate felurile. De târât pe burtă nici vorbă, că doar ne trecuseră planurile de ambasadori, pe moment cel puţin. Ploaia stătuse, rămăsese noroiul care ni se lipea de tălpi ca o plăcintă, abia ne hâşâiam. Nici prin cap nu ne trecea că noi ne îndreptam din nou spre graniţă. Ne-am dumerit abia când am călcat un grănicer pe mână, că ăsta îşi întinsese mantaua pe iarbă şi trăgea aghioase. Ne-am speriat noi de el şi el de noi. Numai că el avea puşcă şi a început să tragă ca bezmeticul în aer şi să răcnească din toate puterile.

- Stai! Stai, că trag!

Şi trăgea de nu se mai oprea.

- Stăm, stăm, nu mai trage. Noroc că ne constipasem de la ciocolată.
- Stai, că trag!

Şi târrr, târrr, până şi-a consumat toate cartuşele. Doar că noi nu ştiam că nu le numărasem, eram morţi de frică. Numai soldatul ştia, dar nouă nu ne-a spus, făcea pe prostul.

- Cine mişcă, trag!
- Nimeni nu mişcă, domnule grănicer, m-am încumetat eu de frica vreunui glonţ. Pentru care m-am şi pomenit cu un bocanc milităresc drept în gură, că mi-a dat şi sângele.
- Gura! Nimeni nu vorbeşte!

Ne-a pus să ne legăm şireturile între ele ca să nu fugim şi să ne dăm pantalonii jos până la genunchi. După vreo jumate de oră au mai venit nişte soldaţi care ne-au dus la un pichet ca să ne ancheteze. Despre cum am fost anchetaţi nu vreau să mai vorbesc, cred că oricine poate să-şi imagineze. Iar după anchetă am ajuns la arestul miliţiei şi, după 5 zile, din arestul miliţiei la „mititica".

Asta e. Vrei să fi ambasador, plăteşti. Adică prostia se plăteşte. Şi DoDu e plin de aşa ceva.

Gata, că m-am ofuscat.  

Costel Botoş