Furnica şi cei zece gândăcei

E atât de cald încât obiectele au o aură ceţoasă drept contur. Sunt pe cale să se descompună, aşa, cum plutesc imponderabile, în aerul încins.

Îmi pun şezlongul sub cireş (un cireş foarte tânăr, care, în scurta lui viaţă, încă nu a apucat să se înalţe cine ştie cât, aşa că arcuitele sale crengi, subţiri dar lungi, aproape că ating pământul) şi citesc. Ajung la pasajul despre bere rece şi, de poftă, nu sunt capabil să mai văd literele care urmează. Îmi simt picioarele invadate de furnici. Le lipăi cu palmele. Una din ele, mai kamikaze decât celelalte, se plimbă obraznică pe genunchiul meu. O fixez cu privirea, înainte de a-i trage lovitura de graţie. E mare, nu e o furnică obişnuită, din cele negre şi minuscule, ci are corpul foarte înalt şi subţire, maroniu-roşcat, parcă. Îmi imaginez că are o mulţime de treburi, o mulţime de guri de hrănit, un porcoi de rufe de spălat şi de întins la soare. Înduioşat de asemenea gânduri - inspirate, indubitabil, de leşinătoarea căldură - o absolv de condamnarea la moarte. Îi dau doar un imbold la zbor, cu unghia degetului arătător proptită în buricul degetului mare, şi apoi dezlănţuită ca un proiectil. Sper că a supravieţuit şi acum se duce cu coşul plin de merinde la plozii ei.

La fântâna din stradă e cineva. Nu văd cine. La înălţimea la care mă situez eu, viţa-de-vie care se întinde până la drum, vreo patru rânduri, mă împiedică să am altă privelişte decât verdele ei înmuiat de căldură. Aud scârţâitul lanţului desfăşurându-se de pe toba troliului, găleata scufundându-se în apă - care trebuie sa fie rrrrrrece! - apoi scârţâitul lanţului înfăşurându-se pe toba troliului, cascada de apă răsturnată din găleata priponită a fântânii în găleata navetistă. Aproape că simt stropii de gheaţă ţâşnind, atât de puternică e imaginea din mintea mea. Se mai aud voci, cineva s-a întâlnit cu altcineva la fântână. Din nou aud scârţâitul lanţului desfăşurându-se de pe toba troliului, găleata scufundându-se în apă - care trebuie sa fie rrrrrrece! - apoi scârţâitul lanţului înfăşurându-se pe toba troliului, cascada de apă răsturnată din găleata priponită a fântânii într-o altă găleată navetistă. Disting:

- Hai, nu zău?!

Ce-o fi? - mă gândesc automat, dar fără un interes real. Până una-alta, creierul meu înăbuşit în aburii pâcloşi de zăpuşeală simte nevoia să abandoneze cititul. Aşez cartea deschisă, cu copertele în sus, pe burtă. Îmi pun mâinile sub cap, dar le sot în clipa următoare, lac de sudoare. Mă prind cu ele de marginile şezlongului, de parcă aş fi într-o barcă. Hm, bună idee: să fii acum la lac, mai un înot, mai o tumbă în adâncimile reci ale apei, mai o plimbare cu barca. Îmi şterg năduşeala bogată de pe frunte şi broboanele pe care le simt mari cât boabele de struguri de masă, deasupra buzelor. Apoi îmi şterg râuleţele de transpiraţie curgând harnice de pe tâmplă către mandibulă. Pe stânga, pe dreapta. Mijesc ochii şi, printre frunzele nemişcate ale cireşului văd o barză planând în înaltul cerului. Ce răcoare trebuie să fie acolo! Regret că nu sunt barză, dar gândul acesta nu mă confiscă pentru multă vreme, pentru că, din stradă, se aud vorbele care se înteţesc, dar tot nu disting ce se dezbate acolo. Un murmur din care zboară către mine o mirare:

- Daaa??!!

Îi admir pe oamenii din drum că au puterea să se mişte, să deschidă gurile să vorbească, pe canicula asta înfiorătoare, apocaliptică. Şi că mai au şi puterea să înţeleagă ce-şi spun. Şi că - te pomeneşti - o mai fi şi interesant ce află unul de la celălalt. Aţipesc.

- Să trăiţi, domn" profesór!

Tresar. Văd o pălărie înălţându-se deasupra gardului, dincolo de rândurile de viţă-de-vie. - Să trăiţi, răspund buimac, nu şiu cui, nepricepând cum de am fost zărit.

- La umbră, la umbră???

- Deh, căldura..., strig cu ultimele puteri din mine, mirându-mă că sunt în stare.

- Hehe, domn" profesór, asta-i căldură? Da" ia să fiţi acu" în câmp la sapă!

- Aşa e, spun eu, fără să ştiu ce spun.

Ridicat cu greu în capul oaselor, mi se pare că încep să văd, dar mă bazez tot pe auz:

- Nu sunteţi învăţat cu zăpuşeala.

- Nu prea, spun şi mă ridic în cele două picioare, îmi pun mâinile în şolduri şi, cu paşi de fiinţă care a învăţat recent mersul biped, ies de sub cireş, iar soarele mă orbeşte instantaneu, de parcă cineva mi-ar fi tras un bici zdravăn peste ochi; încerc să ocolesc viţa-de-vie, să mă îndrept spre gardul de la drum, unde recunosc, în sfârşit, chipul lui nea Gheorghe Florea.

- Am scos nişte apă proaspătă. Fântâna asta are apă bună.

- Are, spun eu, clătinându-mă de parcă urechea mea internă tocmai a fost zdrobită cu un baros.

- P-ormă mă duc la stână. Sunt de rând la muls.

- Pe căldura asta? îngaim, fericit că am ajuns la gard şi mă pot sprijini de el, cu coatele, cu toată greutatea mea, mă agăţ de scândurile lui ca înecatul de colac.

- Păi ce să facem, domn" profesór. Dacă-i cald, să lăsăm oile nemulse?

- Aşa e, spun mai mult şoptit, chemându-l în ajutor pe Dumnezeu, să-mi răcorească măcar un neuron-doi, să-i pot folosi, să nu se ducă vorba că pe domn" profesór l-a lovit damblaua.

- A fătat Furnica, îmi spune nea Gheorghe fericit, iar eu răscolesc în minte să-mi aduc aminte cine e Furnica, precis trebuie să ştiu, altfel omul nu m-ar anunţa pe mine în legătură cu fericitul eveniment. Ca să câştig timp, bâlbâi:

- A fătaaat?

- Da, zece gândăcei.

- Zeceee? mă mir eu, gândindu-mă că sigur, sigur Furnica nu e oaie.

- Da, zece. Vreţi unul?

- Vreau, răspund fără ezitare, şi mă scarpin în creştet fără să-mi dau seama, deh, automatismul omului care minte.

- V-aduc mâine dimineaţă, când mă întorc de la stână. Nu plecaţi devreme la Bucureşti, nu?

- Nu, seara plec, spun şi eu, în sfârşit, un lucru de care sunt sigur.

- Sunt frumoşi foc! O minune! Ce vreţi? Fetiţă sau băieţel?

- Daţi-mi... băieţel, spun, încă năuc, bazându-mă doar pe inspiraţia de moment.

- Şi aveţi unde să-l ţineţi? Că se face o namilă... aţi văzut cât e Furnica.

- Am văzut, da.

- I-am şi botezat: Panait, Panafluerea, Corbea, Seceran şi Zdrelea; apoi Codin, Modău, Ciorica, Haiducel şi Giugiulica; toţi, căţeii lu" Furnica. Hă, hă, hă... Zece, cu totu".

- Aha, mă dumiresc eu, că, bătut cu străşnicie în cap de căldură, care va să zică tocmai m-am procopsit cu un câine ciobănesc mioritic, cu care va trebui să împart singurul pat din apartamentul de la Bucureşti; nu ştiu dacă să mă bucur sau să-mi fac griji, concluzionez fatalist, în gând: aşa a fost să fie...

Carmen Botoşaru