HERMNEUTICA ZĂDĂRNICIEI

HERMNEUTICA ZĂDĂRNICIEI

Hermeneutica zădărniciei

Costel Baboş a debutat editorial cu Un om din Wayfalua, Editura Marineasa, Timişoara, 1994, volum de proză scurtă ce semnala cititorilor şi criticii apariţia în spaţiul literar a unui scriitor talentat, înzestrat cu o viziune originală asupra faptului de viaţă şi capabil de o analiză artistică matură şi convingătoare. Aceste însuşiri, remarcate atunci, sunt încă mai evidente în cartea de faţă, ceea ce probează ca autorul are incontestabile resurse în explorarea unui teritoriu, pe cât de generos, sub raport reflexiv şi estetic, pe atât de controversat şi de dificil: nonsensul.

Tipologic vorbind, scrierile lui Costel Baboş, în întregul lor, se încadrează, cu unele abateri, autorul nefiind un epigon, în marea şi complicata familie a absurdului, a comicului deziluzionat, chiar dureros şi tragic pe alocuri, familie ce-l are - între alţii - ca antecesor, în literatura română, pe inegalabilul Urmuz. Păstrând toate distanţele cuvenite, vom spune că, spre deosebire de ilustrul său model (acceptat sau nu ca atare), Costel Baboş este mai locvace, mai îngăduitor cu semenii, mai puţin tăios şi încă mai puţin ermetic. Specificul personalităţii sale îl orientează spre analiză, nu spre sinteză. El recurge la divagaţie, la grefe discursive, la insistente stereotipii, dar, pe de altă parte, nu uită, nici o clipă, că, în structura macro-enunţurilor, punctul de plecare şi cel de sosire coincid, vădind, prin însăşi indistincţia lor, inutilitatea volutei retorice care le separă.

Ca urmare, tema acestor proze (mai degrabă, arhitema, pulverizată într-o sumedenie de motive, ce acoperă o extinsă suprafaţă din viaţa socială şi din cea intimă: copilăria, relaţia tată - fiu, şcoala, prietenia, dragostea, arta, satul, oraşul, traiul cotidian s.a.m.d.) este derizoriul entităţilor ce gravitează în jurul eului (de orice natură ar fi ele). Totul, absolut totul, indiferent ce pretinde a fi, îşi probează, prin mijlocirea textului, ridicolul şi nimicnicia. Iar eul, departe de a se amuza gratuit, sau de a se mulţumi să-şi disimuleze, sub o falsă seriozitate, detaşarea ori sarcasmul, se integrează el însuşi obiectului deriziunii.

Încât atitudinea ce însoţeşte acest spectacol al reducerii la absurd este un amestec subtil de ironie amară (la adresa alterităţii) şi de autopersiflare. Iar metoda, mecanismul, procedeul, prin care pretextului (eveniment, personaj) i se dezvăluie vacuitatea, se aseamănă întru totul cercului hermeneutic. Oricare din prozele cuprinse în acest volum poate sta mărturie. Oricare (Cercul, De vorba cu un intelectual, Curcubeul, Lecţia de gramatică, etc. etc.) ilustrează acea stăruinţă ciclică, definitorie pentru autor, sub traseele căreia orice infatuare, orice siguranţă de sine, ba chiar şi simpla dorinţă de a fi sunt nimicite. Rezultă, astfel, o anti-lume ciudată, alcătuită din dublura vidă a ceea ce pare (sau îşi închipuie, ori susţine) că există. O lume pe care eul auctorial o contemplă, în fond, cu melancolie, mai mult - cu o stranie disperare liniştita (Am vrut să fiu ambasador, Ireversibil, ş.a.).

Aşadar, amuzante într-o prima instanţă a lecturii (dat fiind registrul parodic în care au fost concepute), textele lui Costel Baboş îndeamnă, dacă sunt abordate atent, la meditaţie, arată că maşina lumii (şi a vieţii) merge în gol, se roteşte inutil (şi, în cele din urmă, sinistru), mestecând, destrămând, anulând, sub noianul de vorbe, destine, glorii, nădejdi, deziluzii - totul. Rezultatul ultim este, întotdeauna şi pretutindeni, nimicul (mai corect, poate, nulitatea aparenţei). Mă feresc, totuşi, a zice neantul (termen, cum bine se ştie, „specializat", delimitat semantic), fiindcă, în acest stadiu al evoluţiei scriitorului, nu este limpede ce relaţie instituie el între imanenţă şi transcendenţă. Deocamdată, un vârtej misterios îl poartă pe individ, pe o spirală tot mai vertiginoasă, spre absenţa oricărui ţel. Putem râde, fireşte, autorul ne oferă nenumărate prilejuri, dar, în esenţă, proza e gravă. Formula ei matriceală o găsim alăturând două din titlurile cuprinse în Sumar: Cerc, şi de la capăt. Viaţa? Scrisul? Rotire, nonsens, mereu reluate.  

Eugen Dorcescu