CRĂCIUN AL COPIILOR STRĂZII

CRĂCIUN AL COPIILOR STRĂZII

[[wysiwyg_imageupload:367:]]Dr. Cornelia Păun Heinzel: “CRĂCIUN AL COPIILOR STRĂZII”

Era Ajunul Crăciunului. Voinescu stătea plictisit în cabinetul său. Era de gardă la Maternitate, deşi ar fi dorit foarte mult să fie acasă, cu familia. Dar locul de muncă are prioritate. Fără acesta, nu ai ce pune pe masa de Crăciun. Aşa că, vrând nevrând, a acceptat serviciul de gardă.

Deodată, cineva a bătut violent în uşa cabinetului şi năvăli disperat înăuntru, ţipând:

- Vă rog, domnule doctor! O fată are nevoie de dumneavoastră! spuse băiatul apărut în cameră. Este urgenţă!

Voinescu privi şi văzu un copil zdrenţăros, murdar. Se gândi că este o glumă a micului golan şi nu dădu nicio atenţie cererii acestuia.

Gabriel, căci astfel se numea băiatul, ieşi în stradă şi văzu un poliţist.

- Nene, o fată are nevoie urgentă de medic! Vă rog, nu este o glumă !

Poliţistul reveni în cabinetul lui Voinescu şi acesta îşi luă trusa medicală pentru a pleca împreună, conduşi de Gabriel. Au luat-o pe o străduţă din spatele Maternităţii, urcând spre o zonă păduroasă. Omătul acoperise complet crengile copacilor şi datorită frigului,  îngheţaseră, dând un aspect feeric locului. Aşa, cu frunzele  încremenite în gheaţă, peisajul părea mirific, încât părea că, oricând, ar putea apărea din tufişurile dese, Zâna zăpezii sau o vrăjitoare.

Mergeau toţi pe poteca mărginită de copaci şi arbuşti. Se făcuse parcă din ce în ce mai frig. Deodată se auziră nişte ţipete de fată, disperate.

- Am ajuns, exclamă băiatul victorios, arătând intrarea îngustă a unei peşteri. Erau catacombele din munte, rămase din timpul războiului, în care se ascundeau oamenii, pentru a se proteja de bombardamente.

Medicul intră cu trusa şi prima parte a corpului. Restul se înţepenise la intrare. Reuşi cu greu să taie cordonul ombilical. Naşterea reuşise. Nici mama, o fată de nici zece ani, nici bebeluşul nu mai erau în pericol. Voinescu însă, nu putea să se mişte. Rămase încremenit în intrare.

Poliţistul sună repede pe mobil, cerând ajutor pentru descarcerare. Echipajul de salvare sosi repede şi eliberă medicul speriat, care credea că urma să-şi petreacă Crăciunul, împietrit în uşa peşterii.

- Este copilul tău? îl întrebă el curios, pe Gabriel.

- Nu, răspunse acesta. Este al lui Mihai, fratele meu... care este acum la puşcărie. A furat o pungă cu covrigi de la chioşcul din spatele Bibliotecii. Îi era foame. Acum trebuie să am eu grijă de Aura şi de copil. Îi vom spune Ieronim. Aşa am hotărât noi.

                                                     Epilog

Trecuseră câţiva ani de la întâmplare. Voinescu îşi terminase serviciul la Maternitate şi dori câteva minute de reflexie în natură. Urcă în zona verde din spatele Bibliotecii. Se opri visător pe o bancă. Nişte copii zdrenţăroşi, ai străzii, îl priveau cu insistenţă. Intrase pe teritoriul lor.

Bărbatul se gândi că, în oraş, întâlneşti foarte mulţi homeless, pe orice bulevard, oriunde te-ai duce şi foarte multe persoane cu handicap. Nu mai pare deloc un oraş turistic, cum era odată. Reclama citită pe un panou „Oraş de poveste” ar fi potrivită, dar doar dacă aceasta ar fi Fetiţa cu chibriturile”. “Fosta populaţie a oraşului nu mai există. Mulţi au emigrat sau au decedat. Înainte vedeam pe stradă o dată la câteva luni o persoană cu dizabilităţi. Acum, însă... majoritatea sunt venite de la ţară, din sate de pe lângă Galaţi, Brăila, Vaslui... ”, gândi Voinescu.

Multe persoane au venit ca studenţi şi au rămas angajaţi ca funcţionari sau cadre didactice la Universitate, unde numărul studenţilor a crescut de câteva mii de ori faţă de cel existent înainte de revoluţie. Uzinele care produceau pe vremuri autocamioane şi tractoare s-au transformat în facultăţi, care produc acum studenţi pe bandă rulantă. 

Dacă doresc să mă plimb pe dealul unde mergeam aproape zilnic în  copilărie, nu se mai poate. A devenit loc pentru luptele cu pitbulli. Riscul de a fi mâncat de aceste animale sângeroase este maxim. Pe străzi vezi permanent oameni plimbând câini din această rasă. Doar trăiesc de pe urma lor.

O plimbare prin vreuna din pădurile din apropierea oraşului nu mai este o plăcere. La o curbă, dintr-o casă părăsită, apare un astfel de animal fioros, dintr-o casă părăsită, din care te urmăresc cu ură, câţiva copii ai străzii. Drumul devine astfel o aventură periculoasă.

În partea opusă a oraşului, situaţia este aceeaşi. Traseul devine un  drum iniţiatic. La trecerea podului, într-o promenadă nevinovată, te aşteaptă la final o căruţă plină cu vreo zece-cincisprezece tuciurii de diferite vârste, fioroşi, înfricoşători, puşi pe fapte mari. Dacă reuşeşti şi scapi totuşi ca prin minune de ei, te aşteaptă desigur următorul pod, unde îţi apare încă de la intrare, în faţă, un pitbull flâmând, sângeros, cu misiune precisă... care bineânţeles, că nu este singur...

Şi desigur că, nici în parcul din spatele Bibliotecii, situaţia nu este mai roz. Dacă încerci să savurezi peisajul, sigur vor veni la tine câţiva homeless, să cerşească sau să te fure. Iar muntele de la poalele oraşului nu mai poate fi loc sigur de drumeţie. Întâlnirea cu ursul este iminentă. Până sus, în vârf, puţini se mai încumetă să facă traseul pe jos, cu picioarele. În urmă cu un sfert de secol era însă ceva obişnuit pentru locuitori. O pereche de bătrâni mi-au povestit odată, în urmă cu treizeci de ani, că ei fac traseul zilnic. Acum, chiar aleea de pe prima serpentină poate reprezenta o adevărată escapadă. La ştiri am văzut două fete, care au fost violate în acest loc, ziua în amiaza mare”.   

Unul dintre copiii zdrenţăroşi, se apropie de medic.

- Ce mai faceţi domn doctor? se auzi o voce cu ton obraznic.

Medicul privi imediat faţa celui ce glăsuise şi recunoscu câteva trăsături cunoscute. Era Gabriel, băiatul ce anunţase naşterea din pădure, din  Ajunul Crăciunului.

- Mulţumesc, bine! Dar voi ? Ieronim este bine ? întrebă bărbatul.

- Da, el este sănătos... şi bine. Aura este însă la puşcărie. A furat o ciocolată de la supermarket. Era din nou însărcinată şi a poftit.... iar Mihai, fratele meu a intrat pentru a treia oară la închisoare. Spune că acolo îi este mai bine... că  măcar are adăpost şi mâncare...

Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare.

Cenaclu Literar: