LEGENDA CORIDEI SPANIOLE

LEGENDA CORIDEI SPANIOLE

Dr. Cornelia Păun Heinzel: „Legenda coridei spaniole”

 

Era după prânz şi Cornelia deschise laptop-ul, apoi căsuţa de email. Alfredo îi scrisese un mesaj scurt. Hola Cornelia! Te aştept la orele 17 la o cafea,  în „Plaza Mayor de Madrid”, în faţa statuii lui Felipe lll. O vei recunoaşte uşor, deoarece este călare pe cal. Un abrazo fuerte.”

Răspunsul a fost redactat imediat. Cunoştea locul de întâlnire, deşi sosise doar cu o zi înainte, în Spania şi era pentru prima dată în această ţară, pentru că era cazată la Hotelul „Petit Palace Mayor Plaza” aflat chiar în faţa Pieţii. Alfredo o condusese în acest loc, de la aeroport, urmând a se întâlni a doua zi. Femeia scrise pe mail cu rapiditate: „Ne întâlnim la Felipe lll , un abrazo, Cornelia.”

Peste câteva ore, cei doi erau în „Plaza Mayor de Madrid”, înconjuraţi de edificiile specifice zonei. Două dintre acestea erau magnifice şi ieşeau în evidenţă - „Casa de la Panadería” şi “El Arco de Cuchilleros”.

-Cornelia, alege una din terasele din jurul nostru. Care-ţi place mai mult. Îmi povesteşti apoi, ce ţi-ai dori să vezi în Spania. Este prima dată când te afli în această ţară şi bănuiesc că arzi de nerăbdare să-i descoperi frumuseţile şi desigur, secretele, spuse Alfredo.

Cornelia se gândi că bărbatul îi va fi ghidul fidel, care îi va prezenta Spania, deoarece el a fost primul spaniol cunoscut de ea dar şi primul care a determinat-o să înveţe, conversând cu el, limba spaniolă, acest minunat idiom, poate unul dintre cele mai fascinante şi melodioase din lume. Cornelia avea senzaţia că, anumite sunete se pronunţă, aşa cum vorbesc copiii mici, când se răsfaţă. Observă că vorbitorii, indiferent de vârstă, parcă îşi pliază limba şi ating uşor, cu vârful acesteia, buza superioară şi poate fi  foarte drăgălaş, când persoana care glăsuieşte este un bărbat adult. I se părea că spaniolii folosesc, incredibil de mult, cuvinte de genul „amor”, „corazon”, „conmigo”, „beso”, „besote”, „quiero”, „espero”, „abrazo”, care sună incredibil de bine, în spaniolă, comparativ cu „îmbrăţişare” din limba română. Telenovelele sudamericane difuzate din abundenţă pe canalele televiziunilor româneşti în perioara post-revoluţionară şi-au exercitat din plin efectul şi au transformat multe românce în adevărate „Madame Bovary”, cărora aceste filme le-au creat impresia, că toţi hispanicii ar fi oamenii cei mai romantici posibili şi că toţi ar arăta la fel de bine, ca protagoniştii filmelor vizionate. Acest fenomen şi-a lăsat amprenta imediat. Mulţi copii născuţi atunci au primit nume de Ramon, Antonio, Orlando, Fernado, Carlos... Totuşi puţine românce s-au căsătorit cu spanioli şi mai puţine sunt cele care a căror căsnicie a rezistat în timp, comparativ a celor cu italieni, care fiind tot neam de latini, au format mulţi, cupluri, rezistente în timp, cu româncele. Acum însă sunt la modă filmele siropoase cu arabi şi urmările s-au văzut imediat la studente dar şi la unele colege profesoare, îndrăgostite lulea de arabii, cunoscuţi pe Internet, despre care nu ştiau aproape nimic, având doar impresia romantică, formată de peliculele vizionate. Cornelia îşi aminti de colega sa foarte tânără şi frumoasă, care dorea să trimită bani, să-l ajute pe tânărul arab pe care-l cunoscuse pe Internet şi extrem de curajoasă, vroia chiar să meargă personal în München, să-l caute, fără a-şi anunţa mama sau bunica, care nu erau de niciun fel de acord cu aceste relaţii, cu străini necunoscuţi. Tânăra era dezamăgită profund de bărbaţii români pe care-i cunoscuse şi era ferm hotărâtă, că doar un arab, va deveni alesul inimii sale. Singura cunoscătoare în această temă controversată, părea a fi o arăboaică în vârstă, cu experienţă, căsătorită cu român, pe care Cornelia o cunoştea şi care afirma că, românii sunt mai buni soţi ca arabii. Nu explica niciodată, însă, de ce.

- Mi-ar plăcea să-mi povesteşti despre filmele în care ai jucat sau le-ai regizat. Sunt sigură că ai avut întâmplări incredibile, spuse Cornelia.

-Cornelia, oamenii sunt totdeauna fascinaţi de actori şi regizori. Chiar eu sunt un admirator înfocat al lui Brad Pitt şi mi-ar place desigur, să am o Angelina Jolie alături, mărturisi Alfredo. Informaţia nu era o surpriză, întrucât nu era prima dată când destăinuia acest mic secret.

Cornelia cunoştea admiraţia bărbatului faţă de aceşti actori şi-i se părea o reacţie puţin copilărească, chiar comică, având în vedere vârsta, experienţa şi mai ales faptul că într-o anumită perioadă, actorul a avut un succes atât de mare la public, în serialele de televiziune, cum foarte puţini au avut acest privilegiu, fiind una din stelele ecranului din ţara sa. Dar, poate că, prin această dorinţă se răsfăţa ca un copil, cum îi plăcea singur să se alinte, pentru a nu recunoaşte anii care au trecut asupra lui, de parcă, în acest mod şi-ar fi conservat tinereţea. Gândi că ea, în realitate, admira toate profesiile de intelectuali, în aceeaşi măsură. Avea într-adevăr actori şi regizori preferaţi, dar care-i plăceau la fel de mult, pe cât admira oamenii de ştiinţă marcanţi, inventatorii de succes, scriitori talentaţi, jurnaliştii interesanţi sau profesorii merituoşi cu adevărat, sau poate chiar mai mult, admira oamenii inteligenţi, cu suflet bun şi mai ales, modeşti...

 -Aici, în Spania, marea şi castelele îmi par fermecătoare. Dar corida mi se pare cea mai spectaculoasă. În România nu există aşa ceva. Şi deşi nu-mi plac scenele violente, mor de curiozitate, să văd un   asemenea spectacol. Şi „Tomatina” mi se pare un spectacol inedit ! Am văzut-o la televizor şi mi se pare incredibilă ! Dar probabil este unul din aspectele care-i fac pe spanioli, atât de diferiţi de celelalte popoare. În România n-aş putea să-mi închipui o asemenea manifestare. Am văzut odată, la o sărbătoare culturală în Braşov, dedicată Evului mediu, mulţi pepeni tăiaţi - în turnirul organizat, în care aceştia ţineau loc de capete de sarazini, fiind retezaţi cu sabia de bărbaţii ce întruchipau cavalerii călăreţi, care se întreceau în lupte - şi apoi erau consumaţi de oamenii sărmani, veniţi la locul evenimentului.  

- Nimic mai simplu. Totuşi mie cea mai minunată în Spania îmi pare a fi marea. Sunt îndrăgostit de ea pe vecie! Dar te voi însoţi la prima coridă care va avea loc în zilele următoare, dacă tu preferi să vizionezi aşa ceva.

- Am văzut recent un film suedez poliţist, acţiunea desfăşurându-se în Costa del Sol şi imaginile prezentate erau magnifice, spuse Cornelia.

- Eu prefer plajele kilometrice acoperite de nisip fin şi auriu din Cadiz: Sancti-Petri, La Barrosa, El Palmar, Conil de la Frontera, Zahara de los Atunes care mă vrăjesc atât de mult, încât am senzaţia, că am ajuns în paradis. Aş rămâne pentru totdeauna acolo, spuse bărbatul. Iar locuitorii din zonă sunt oameni foarte simpatici şi plăcuţi, liniştiţi.

-Pussy ce mai face? De ce nu ai adus-o şi pe ea? întrebă Cornelia, ştiind că Alfredo are un pudel drăgălaş, cu blăniţă albă ca zăpada.

- Este tot la fel de dulce, ca de obicei şi foarte răsfăţată, tot timpul. Acum am lăsat-o acasă. Ar face numai năzdrăvănii pe aici şi ne-ar deranja precis, aşa jucăuşă şi energică cum este, explică bărbatul. 

Cornelia avea o enigmă, pe care nu a desluşit-o, dar nu avea curajul să-l întrebe pe regizor şi anume, ce reprezintă numele Alfredo, pentru că nu ar fi vrut să-l supere. În România, aproape toate produsele venite din Spania după revoluţie, au acest nume, fie că reprezintă tortilla sau pizza, lasagna sau şuncă, peşte afumat, în conservă sau icre, brânză sau caşcaval, suc de roşii sau sosuri aromate, măsline în conserve...

..................................................................................................................... 

Zilele următoare Alfredo îi îndeplinise dorinţa. Erau amândoi spectatori la o coridă. În tribună erau foarte mulţi oameni. Soarele ardea cu putere, temperatura era foarte ridicată. Totul în jur părea că luase foc.

Cornelia ameți puțin și avu senzația, deodată, că întreg universul se răstoarnă. Apoi simți că cineva o scutură puternic și strigă la ea.

-Minunată domnișoară, ce faceți aici, în arenă ? În câteva clipe, vor năvăli din țarc taurii negri, sângeroși, aduși din Roma de însuși împăratul Claudius, ca hrană pentru armatele romane cuceritoare. Nimeni nu scapă viu din calea sălbaticelor fiare.

     Cornelia își scutură părul blond, deschise ochii săi căprui mari și frumoși și văzu un adolescent brunet, cu șuvițe negre cârlionțate, sărind rebele, cu structură atletică, îmbrăcat într-o tunică albă.

-Dar ce se întâmplă aici ? întrebă nedumerită fata.

-Aici, în Valencia, este sărbătoarea “Las Fallas“. Are loc în fiecare an la jumătatea lunii martie. Cu ea va începe sezonul coridelor. Iar astăzi va fi prima coridă cu tauri, în Spania. Crudul împărat Claudius, setos de sânge a decis ca luptele cu gladiatori, să aibă loc nu numai la Colosseum în Roma, ci și aici, explică tânărul. Dar, ce rochie purtaţi !

Cornelia purta o rochie roz frez, culoarea sa preferată, din voal fin.

-Să mă prezint. Eu sunt Alfredo, continuă bărbatul. Așa mi se spune aici, în Spania. În realitate, tatăl meu a fost rege în Tracia. Când am fost cuceriți, am fost luat ca sclav de către romani. Voi lupta astăzi, ca gladiator, în prima coridă cu tauri, ce va avea loc în această ţară.

-Dar este periculos. Trebuie multă experiență, curaj şi vitejie în lupta cu taurii. Ați fost antrenați pentru așa ceva ? îl  întrebă Cornelia.

-Nici eu, nici tovarășii mei nu am mai participat la așa ceva, răspunse tânărul. Nu știm ce ne așteaptă. Probabil că vom sfârși tragic cu toţii. Dar mie nu mi-e frică de moarte. Dar dacă se va întâmpla, mi-ar plăcea să vă amintiţi de mine. Când veţi privi coarnele taurului cu care mă voi lupta, mă veţi vedea întotdeauna.

Cornelia urcă în tribună, alături de ceilalți oameni.Arena părea un ceas  solar imens construit din razele ce ardeau pătimaș totul în jurul lor și din umbrele aliniate cu cea a vârfului cupolei, proiectată pe pământ.

           Intră primul gladiator, un uriaș, cu structură atletică și plete blonde. După el, năvăli taurul furibund în arenă și toată suflarea din tribună amuți. Timpul părea că se dilată cu picături de milisecunde. Bărbatul execută manevre cu mantia roșie primită, spre sângerosul animal. Ovațiile spectatorilor îl agitau parcă mai puternic. Se repezi nervos spre gladiator și acesta prinse coarnele taurului. Era puternic și le răsucea cu dexteritate. Deodată, călcând în spate, bărbatul se împiedică de o piatră din arenă. Diferența între viață și moarte dispăru pentru o secundă și în ochii săi mândri se citi groaza.i Animalul fu necruțător cu victima sa. Nu i-a acordat nicio șansă. Își înfipse cu putere coarnele ascuțite în abdomenul omului, sfâşiindu-l.

          Urmă al doilea gladiator, un negru agil ca o panteră. În liniștea solemnă, flutură pelerina roșie în fața taurului, sărind cu mișcări agere, de pisică sălbatică. Animalul obosi încercând să-l atace. Publicul era în extaz. Canicula însuportabilă a fost uitată pentru câteva momente de toţi. Deodată, taurul este înțepat de o albină rătăcită de căldură. Înțepătura îl enervează. Durerea îl înnebuneşte. Animalul se repede brusc și își înfige cu forță coarnele răsucite şi cu vârfuri ca suliţele, în coapsa bărbatului.

           Împăratul Claudius se mișcă spasmodic în tribună și îngăimă câteva vorbe cu dificultate, în colțul gurii prelingându-i-se salivă. Fata își aduse aminte atunci de handicapul acestuia, de care i-a povestit Alfredo anterior.

Cornelia observă că totul era diferit de corida spaniolă la care asistase recent. Nu existau cei doi picadori - călăreţii înarmaţi cu suliţe, care însoțeau matadorul, cei trei banderilleros, asistenţii care înfig în grumazul taurului ţepuşele cu cârlige în vârf, ornate multicolor, precum şi purtătorul de spadă, care înmânează toreadorului spada înainte de actul final. Corida ce avea loc nu respecta organizarea tipică – cu prima fază în care picadorii intră în arenă şi împung taurul cu lăncile şi a doua, în care toreadorul şi banderilleros hărţuiesc, obosesc animalul. Spectatorii nu aveau parte de demonstraţia spectaculoasă de figuri, a matadorului cu pelerina, dar și de cea cu mâinile ridicate deasupra capului, a acestuia, de parcă ar fi dansat flamenco, urmată de mânuirea celor două săbii de oțel îndreptate cu vârful oblic în jos, care irită taurul, deja enervat. Lipsea desigur  scena ultimului act, în care taurul slăbit datorită pierderii de sânge, a rănilor cauzate îşi pierde coordonarea mişcărilor, iar "eroul" matador, îi aplică animalului ultima lovitură, prin înfigerea unui pumnal între vertrebrele cervicale, sau a sabiei, a suliţei, direct în inimă. Acest moment periculos al luptei era însă acum, mult mai sângeros. Gladiatorii se descurcau singuri, ca niște adevărați Hercule, fără niciun ajutor uman. Și nici armele lor nu erau atât de sofisticate.

În arenă, sub privirile înfierbântate ale spectatorilor își făcu apariția Alfredo, viteazul gladiator. Taurul devenise mai însetat de sânge și părea din ce în ce mai greu de învins.  Cornelia tremura ca o frunză în vânt. Tânărul era însă priceput în mișcări. Părea un zeu înalt, cu sulița răzbunătoare deasupra capului monstrului sângeros.i Câteva femei extaziate îi aruncară câțiva trandafiri roșii ca sângele. Alfredo ridică una dintre flori, de pe pământul gălbui, uscat și o atinse cu buzele. O căută cu privirea pe Cornelia și îi aruncă apoi,cu delicatețe,trandafirul.

-Îți dedic această luptă, minunată domnișoară ! strigă el, pentru a fi auzit de aceasta.

Alfredo execută apoi câteva mișcări cu mantia roșie. Stătea față în față cu monstrul și îl privea curajos, în ochii însângerați… se apropie însă prea mult de taur. Iar acesta lovi necruțător cu coarnele. Stropi roșii au sărit haotic, în cascadă, ca dintr-o fântână arteziană și Cornelia țipă cu putere. Simți o atingere delicată pe mână, deschise ochii şi în faţă i se reflectă atunci, abia deslușită, silueta lui Alfredo…

  • Dar, ce s-a întâmplat? Unde este toreadorul? întrebă mirată Cornelia.

  • Corida s-a terminat corida demult. Dar, tu, eşti bine? spuse Alfredo. Ţi-ai revenit ?

  • Desigur. De ce să nu fiu bine ? întrebă mirată Cornelia. Totuşi ultima imagine de care-mi amintesc este cea în care taurul cu ochii sângeroşi, se năpustea cu turbare, în bietul toreador. Scena mi-a amintit atunci, de un film vizionat la cinematograf, în copilărie. Protagonistul, un tânăr frumos şi viteaz, îndrăgit de toate persoanele feminine, atunci când se îndrăgosteşte foc de o femeie vicleană, cu suflet rău, frivolă, care nu-l iubea deloc,  interesată doar de banii lui, devine vulnerabil şi este ucis în mod brutal, de animal, în timpul coridei. Filmul m-a impresionat foarte mult şi mi-a rămas înfiripat în memorie. În momentul în care am văzut taurul repezindu-se asupra toreadorului, am avut senzaţia că se repetă exact scena din filmul vizionat, în copilărie.

- Atunci este explicabil, de ce ai leşinat, concluzionă Alfredo.

-Să-mi pierd cunoştinţa? spuse Cornelia. Eu nu am leşinat niciodată în viaţa mea. Imposibil să se fi întâmplat aşa ceva! Şi, nu-mi amintesc absolut nimic, legat de acest lucru !

 

Cenaclu Literar: