[[wysiwyg_imageupload:378:]]DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “ ÎN TENEBRELE LUMII A PATRA...”

     Manuel străbătea în pas vioi intersecția din fața clădirilor maiestuoase. Deodată, pe strada goală răsună un șuierat înfiorător, care te răscolea până în adâncuri. Era un zgomotul asemănător gorgonei, înaintea de a da lupta cu Hercules. Îl mai auzise doar într-un film. Acum însă, în realitate, era mai macabru și mai înspăimântător. O arătare stranie sărea elastic într-un fel de coadă, de mărimea unui picior obișnuit, de parcă ar fi fost concepută dintr-un arc imens. Când nu sărea și mergea, o târa asemeni gorgonei, producând sunetele stranii, care te penetrau până în adâncurile corpului. Și fiorii reci se prelingeau de-a lungul șirii spinării, amețindu-te.. Ființa din fața ochilor era însă cât se poate de adevărată.  Era una reală...

        Drumul spre liceu era de obicei pentru Manuel deosebit de plăcut. Trecea prin fața clădirilor impunătoare ale Guvernului, a restaurantelor, a fast-foud-urilor și a localurilor de lux, a sediilor înalte și elegante din sticlă ale băncilor și ale firmelor considerate de succes, în fața cărora străjuiau mereu mici grupuri îmbrăcate în costume elegante, cu câte o cană de cafea aburindă în mână, ce emana parfumul delicat, atrăgător, specific și eventual cu câteo țigare, din care sorbeau cu nesaț. Cu căștile în urechi, Manuel avea senzația că muzica ritmată ce o asculta, se asorta de minune cu peisajul citadin. Îl integra perfect în cadru. În câteva minute ajungea însă în zona de dărămături. Erau casele primite gratuit de privilegiații epocii și lăsate în mod intenționat a se prăbuși, pentru a construi apoi mall-uri sau alte clădiri moderne. Lui Manuel, trecerea bruscă printre dărâmături, într-o altă lume îi părea aievea.

            Printre ziduri răzlețe și dărâmături, o casă modestă, cu un etaj, dar proaspăt zugrăvită și cu termopane, atrăgea atenția involuntar. Pe fațadă, o plăcuță pe care era scris cu majuscule LICEUL TEORETIC BUOSQUETAR „DAVID COPPERFIELD. Pentru cei care nu îl cunoșteau era considerat un liceu de renume. Acest lucru se datora în special etniei reprezentate, de oameni harnici, cinstiți, deștepți, dar din care paradoxal, nu exista niciun reprezentant, nici profesor, nici elev .

             Manuel intră în curte și văzu mare vânzoleală, dispusă într-un careu dezordonat și gălăgios. Curtea era mică, cât a unei case obișnuite. Anterior, clădirea fusese un spital de boli mintale.

            Cinci paznici și bodyguarzi vegheau locul cu strășnicie. Numărul elevilor nu trecea cu mult de cincizeci. Erau însă mai multe persoane ce îi însoțeau. Majoritatea cu fețe mai închise la culoare.

            În față, urcat pe niște trepte, un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, tuciuriu, obez, cu părul negru ca pana corbului, făcut țepi, cu gel. Avea pantalonii negri, lucioși, mulați pe corp, ca niște iegări și vorbea tare, isteric, cu inflexiuni subțiratice, dând din mâinile sale, pe care le ondula feminin, unduindu-și șoldurile, cu mormane de grăsime, ce se zbăteau libidinos sub mișcările sale bruște. La încheieturile mâinilor avea mai multe șiraguri de brățări, din bile mici de plastic, de toate culorile. O eșarfă lungă, i se înfășura lejer, de două ori, în jurul gâtului. Prima înfășurare atârna la nivelul pieptului, iar a doua la baza gâtului, fiind ținută de bărbat cu mâna, în timp ce o flutura, din când în când, spre bărbie și gură. Era Rampolis Zorzon, directorul adjunct al liceului. Venise tocmai din Corturari, locul său de baștină și era transpirat tot. Șiroaie de sudoare i se revărsau în valuri, pe piele. Alături, o femeie negricioasă, cu fața plină cu gropi, parcă mâncată de vărsat, cu părul lung, lins, vopsit blond platinat, îmbrăcată cu fustă scurtă și geacă de piele neagră, sprijinită în cârje, pentru că avea un picior în ghips. Era doamna Zafira Sămânța, directoarea.

          Manuel îi urmări uimit, atras de ineditul ținutelor și se sperie, când ochii săi ajunseră involuntar, sub talia bărbatului. Căci bărbatul avea hainele mulate pe corp, în mod dizgrațios. Dar nimeni nu se mira, de ce făcea și cum arăta Rampolis. Toți considerau că, ce face directorul este minunat și că așa trebuie să fie. Doar era pentru toți orfanii liceului –  elevi și profesori – modelul lor. De obicei, purta pantaloni de trening, mulați pe corp. Dar acum era în ținuta sa festivă.

               Rampolis era profesor de limba păpurașă. Nu se omorâse cu învățătura niciodată și nici pe la școală nu prea trecea, când era elev. Cartea era ceva străin pentru el. Dar la el, în Corturari, era ceva normal. Așa erau aproape toți tovarășii săi. Cu banii din afacerile cu droguri și prostituție și-a făcut rost cu ușurință de diploma de bacalaureat. Iar o licență cumpărată din străinătate, de la o particulară, el obținu mai rapid și mai facil decât în țară. O cumpără de la Universitatea „Aristotâmpis”, într-o scurtă excursie, peste hotare. Cu așa diplomă, a fost titularizat imediat, fără concurs. Când au văzut toți numele universității ...  desigur lângă valiza plină cu euro, a lui Rampolis... nu au rezistat unei asemenea oferte atrăgătoare... 

               Rampolis, împreună cu Zafira, avură ideea înființării liceului buosquetar, pentru că nu exista niciunul din punct de vedere etnic, de acest fel, în țară. Era foarte avantajos, să faci astfel de școală, în acea perioadă. Dar ei nu cunoșteau niciun buosquetar și nici limba buosquetară. Rampolis era absolvent de psiho-filologie, în limba păpurașă. Nu o cunoștea deloc, dar dacă avea magnifica diplomă “Aristotâmpis”. Nimeni nu putea zice nimic... putea preda orice disciplină! Căci, dacă cineva s-ar fi împotrivit, l-ar fi dat Rampolis, desigur, în judecată. Așa amenința el. Ce, el, Rampolis a dat „euroii” degeaba pe post?

          Într-un intrând al clădirii liceului, un grup de fete plângeau în cor, de mama focului.

• A murit Fernandoooo! se văicăreau ele cu durere.

• Cine e  Fernando ? întrebă curios, Manuel.

         - Colegul nostru de clasă. L-au înjunghiat unii în parc. “Fernandooooo„, continuă plângând o adolescentă filiformă, cu părul lung lins, vopsit blod platinat, sprijinindu-și capul una pe umărul uneia grase, cu pielea închisă la culoare, cu păr gros, lung și negru-albăstrui,  îmbrăcată în iegări negri.

    Rampolis intră în cancelarie. Din curte, în cor, cu glas tânguitor de manea, se auziră câțiva elevi:  

• „Trăim viață ca orfanii / Ne mănâncă șobolanii ....”

      Și apoi băieții continuară, bătând sacadat din palme, de parcă ar fi avut tamburine:

• „Dacă te măriți cu mine/ Te iau la mine-n ghetou/ După două luni de zile/ Arăți vai de capul tău”.

• Auzi, domnule. Madama spune că nu știu limba neopăpurașă. ....limeaș ...ulii ...imea,.. lii...

            Și Rampolis, timp de câteva minute, enunță toată familia de cuvinte a organului său preferat, pe care îl amintea mereu, în discursurile sale, inventând chiar cuvinte proprii, din aceeași familie, folosind diverse terminații, cuvinte pe care nimeni nu le mai auzise vreodată.

             Manuel încremeni. Nu a mai auzit niciodată pe cineva vorbind astfel. Nici în cel mai sordid loc, văzut vreodată... nici persoana, de cea mai joasă speță, pe care o auzise vreodată...

• Taci din gură, te mai aud și alții, îi spuse o tânără imensă, de peste 150 de kilograme, negricioasă la piele, cu un păr negru, intens, lucios, cu firul gros, lung, făcând semn cu ochiul spre Manuel.

• Și ce dacă! spuse nervos Rampolis. Să mă audă ! Eu am școala vieții, de acolo din Corturari. Am crescut pe străzi! Am furat, am tâlhărit și am ajuns mai bine decât oricare de vârsta mea, care a învățat și se crede inteligent. Mi-am cumpărat diplome, titularizare și post de director. Că așa-i în ziua de azi! Trebuie să fii șmecher! Cine este mai deștept? Cel care se crede inteligent, învață și care nu se va titulariza în vecii vecilor, dacă nu plătește postul sau eu, care nu am pus mâna pe carte niciodată și am ajuns profesor titular și chiar director. Iar acum ce afacere am! Heee heee heee! Scot bani cu lopata, de la buget, bineînțeles, fără să fac nimic! Fac ceva pe ăia, de se cred deștepți și-s mai albi la față! Ai noștrii care vindeau semințe pe străzi și dădeau cu mătura, acum sunt directori de școli și licee, iar cu autonomia, nu acceptă, nu tolerează decât foștii colegi de mătură. Chiar colegiile de lux au ajuns să aibe măcar un director câte unul de al nostru. De obicei, o directoare...

           Sămânța intră în cancelarie după ultimele cuvinte ale lui Rampolis. Și ea îi dădea dreptate. “Înainte de revoluție, vindeam semințe la colț de stradă” gândea femeia. “După revoluție am evoluat însă, ca îngrijitoare la “Căminul de copii”. Și acolo, m-am descurcat mai bine decât orice femeie de vârsta mea. Am fost omul de legătură, în afacerile cu livrarea de copii, peste ocean... copii de care, nu s-a mai știut niciodată ce s-a întâmplat cu ei. Trăiesc sau nu, ce importanță are?“, gândi în continuare Sămânța. “Cu banii luați pe ei, cu șpagă și lipsă de scrupule, am reușit rapid să conduc „Căminul”. Mi-am cumpărat cu ei, chiar și diplomă de facultate. Pentru că, în lumea a patra, orice este posibil. Femeile cinstite și harnice au ajuns vai de capul lor, cerșetoare... trăiesc de azi pe mâine...” își spuse încântată Zafira Sămânța. “Iar eu, acum, nu mai știu ce să fac cu banii. Primesc bani de la buget ca directoare, ca profesoară și pentru copiii orfani din Asociația “Animalis”. Iar cu orfanii primiți, am ajuns acum și furnizoare de prostituate... și de cerșetori și hoți ... și nu numai atât... iar afacerea cu copiii, îmi aduce mai mulți bani decât am visat eu vreodată. Primesc bani de la buget pe ei, dar eu îi dau în îngrijire, la cei ca mine, închiși la culoare, ce locuiesc între dărâmături...  Le dau și lor ceva... banii pe burse... ilegal, bineînțeles. Că nu mai controlează nimeni, nimic de mulți ani ... “.

            Conform legii, orfanii dați sub îngrijire, nu trebuiau să primească burse.                                 “Dar cine controlează ce fac eu cu banii statului? Nimeni! Pot face absolut orice !” gândi femeia. “Știu eu o colegă directoare, de la un colegiu etnic, de lux - unde limba este foarte căutată, de către cei ce doresc să plece în străinătate - care obligă profesorii, să dea numai zece elevilor, pentru a avea majoritatea burse. Chiar dacă aceștia nu învăță nimic. Și cauza era tot faptul că are pe unii dintre ei, în îngrijire, ca și mine, prin asociația sa. Ce mult o invidiez! Mafia la ea e mai puternică.” gândi Sămânța. ”Dacă aș fi fost și eu directoare la colegiul acela, unde părinții elevilor dau șpagă la intrare, încă din clasa întâi, zece mii de Euro... și desigur apoi, să ia note mari fără să învețe. Ce cadouri de milioane aş fi primit!”.

      Clădirea liceului buosquetar nu avea decât două etaje, fiecare cu câte trei camere, transformate în săli de clase. Sus, podul a fost împărțit în două, făcându-se săli de clasă. Cei cinci-șase  elevi dintr-o clasă, încăpeau fără probleme în încăperile cât o baie de la bloc, de maxim douăzeci de metri pătrați. Peste tot, plin de camere de luat vederi, aparatură de ultimă generație. Te filmau peste tot  –  în curte, pe holuri, în săli, chiar și în toalete. Înregistrau tot ce spunea și ce făcea oricine, tot timpul. Copiii nu aveau însă bani nici de mâncare. Rampolis spunea mereu :

• Așa putem scăpa de profesorii și mai ales profesoarele nedorite. Le filmăm dezbrăcate în toalete și apoi le arătăm elevilor, să-și bată joc de ele. Să nu mai poată preda nimic! Că profesoarele mele preferate, nu fac nimic! Nici la ore nu se duc! Dar eu pe acestea, le consider cele mai bune! Eu sunt Dumnezeu în liceu!

                 Sămânța și Rampolis închiriaseră însă câteva săli și la un liceu particular. Să nu se vadă că au prea puțini elevi. Și câștigau astfel și ceva bani. O sală era  pentru o fundație iar în alta se făcea after-school. Sala de sport o închiriaseră unei firme de dans, condusă chiar de Rampolis.

                 Nu se prea stresau Sămânța și Rampolis cu nimic. Dacă le veneau în control inspectoarele, acestea plecau încărcate cu mâncare și bani. Ieșeau bine totdeauna. Puteau să nu aibă niciun elev în liceu. Că nu venea nimeni să-i vadă. Și dacă chiar trebuia, puteau face imediat un mic spectacol. Aranjau o clasă în care puneau elevi din toate clasele, și-i arătau la control.

               Acum venea din nou “Comisia de Calitate”.

• Strângeți banii pentru „Comisia de Calitate”! zise o urâtă cu bot, nas mare și fața mâncată ca de vărsat, șefa Comisiei . Vine mâine! Trebuie să ieșim bine!

• Atunci vine la control de portofele, nu de portofolii, spuse în glumă un profesor.

• Nu prea e de râs, că am ajuns noi de râsul lumii, răspunse altul.

                       Manuel ținea cursurile cu elevii, la subsolul clădirii. Coborâ pe scări vreo douăzeci de metrii. Un miros înnecăcios, neplăcut îl pătrundea prin nări, până în profunzimea ființei sale.

                       Ajunse în sală. O ferestruică minusculă era singura legătură cu exteriorul. Aici, în adâncurile pământului, nici semnal la mobil nu mai exista...

                        Manuel începu ora. După zece minute se auzi un hârșâit puternic, odios, care te măcina și-ți da fiori pe șira spinării. Ușa se deschise încet și apăru o creatură ciudată. Era elevul Diablis. Manuel privi uimit capul de bătrân de peste cincizeci de ani, trecut prin toate nenorocirile vieții, corpul de copil, și observă că nu avea decât un picior normal. Pe cel de-al doilea picior, copilul sări elastic, foarte sus, ca și cum ar fi fost o coadă. Și atunci Manuel descoperi uimit sursa hârșâitului înfiorător pe care-l auzise la venirea în școală.

• Ce vreți măi, să luați notițe? sări el, închizând caietele copiilor care scriau. Rampolis și Sămânța m-au pus să nu vă las! Eu vă comand la cine să învățați! Eu conduc aici, în liceu, pe toți profesorii! M-a pus Sămânța și Rampolis! Ei pe mine mă ascultă! De profesori, nici nu țin seama ce zic! Eu sunt boss-ul, meșter la toate! Și la șantaj! Dacă și Sămânța zice că sunt cel mai bun ....  și bodyguarzilor le este frică de mine! Pot să fac orice și nu-mi zic nimic! Apoi rânji diabolic, satisfăcut.

                  Manuel încremeni. Era ceva atât de diavolesc în râsul acestuia, care întrecea cu mult cel văzut în orice peliculă vizionată, ce prezenta pe Mefisto. Pentru că acum, totul era cât se poate de real...

• Să știți, că domnul director Rampolis este foarte bun ! continuă el. Îmi spune : „Ce faci păpușel? M-a luat la el în cabinet, m-a mângâiat, m-a pupat și mi-a dat și bomboane... “ .

• Și mie-mi zice păpușel, domnul Rampolis, spuse un băiat măsliniu, cu buze groase, cu fața îmbătrânită prematur, cu câțiva dinți sparți și cei rămași galbeni. Puştiul avea și vârsta mai mare, căci era repetent.

                      Se sună de începere a pauzei.

• Tu, Consuela! Treci în genunchi! spuse băiatul răstit, către o fetiță negricioasă, ca o mulatră, înaltă și foarte slăbuță, cu o mustăcioară fină deasupra buzei superioare.

                      Fetița se execută fără discuții.

• Tu ești de la “Casa de copii”! Uite aici, ți-am adus un ac să te-nțep. Și scoase din buzunar un ac gros cât o andrea.

• Târăște-te! și o lovi cu putere în cap.  Dați măăăă, toți în ea!

• O să te înțep cu acul ăsta. Dacă nu stai liniștită, te leg iar fedeleș și îți astup gura, cum         ți-am făcut zilele trecute. Ha, ha, haa ! rânji din nou sadic, băiatul, către ceilalți. V-a plăcut, băieți? Am legat-o, de sus până jos! Numai ochii i-au mai rămas pe afară!

                      Fetița avea arsuri de țigare pe ambele mâini.

                       Manuel a întrebat-o curios pe fetiță :

- Dar la mâini, ce-ai pățit ? De unde ai semnele ?

- Am căzut cu bicicleta și m-am julit... răspunse fata.

                       Manuel știa că fata nu avea voie să spună adevărul. Ar fi fost zadarnic , degeaba.

• Este bine la voi Centru? o întrebă Manuel.

• Da, la noi e bine! Dacă nu suntem cuminți, suntem amenințate, că ne mută la altele. Și acolo e foarte rău! Pedagogii își bat joc de copiii, îi bat și urinează în capul lor.

•  Dar tu de unde știi acest lucru? întrebă Manuel. Poate nu este adevărat.

• Este adevărat. Mi-au spus alți copii de la Centru care au fost acolo, spuse fetița.

• Mergem, măi, cu pitbullul la colindat? întrebă Diablis pe băieți. Deschide moșul sau baba ușa, noi dăm pitbullul pe ei și le furăm tot. Văru-meu meșter mare, spune că asta este ultima invenție în materie de cerșit! Toți cerșetorii au fost dotați cu pitbulli. Nu i-ați văzut prin centru? Și ce bani buni scot... că dă omul singur pe stradă, de frică, tot ce are la el ...

• Nu veniți mai bine în vizită la noi, la Centru? întrebă Argentina pe băieți.

• Dar de mâncare, ne dați? întrebă Diablis.

• Bineînțeles, gătesc eu, spuse Argentina. Ne lasă să ne gătim singure, tot ce vrem!

• Să-mi faci mâncare bună, când vin, spuse Diablis. Am o foame de lup!

• Eu știu să dansez și la bară! Am învățat de mică! Că vreau să devin dansatoare la “Club del Pecato”, ca mama! spuse cu mândrie Argentina, fetița negricioasă, ca o mulatră.

           Manuel își aminti că lângă biserică citise o panoplie fosforescentă -  “Club del Pecato”. Nu intrase niciodată acolo. Copiii însă, da. Știau chiar mai multe, decât el, despre ce se întâmplă acolo.

                 Băiatul, Diablis, ca majoritatea elevilor din liceu nu avea părinți. Era dat în îngrijire la o femeie bătrână, cu pielea tuciurie, împreună cu alți șase copii din liceu. Stăteau în bordelul aflat lângă liceu, după biserica alipită liceului. La intrarea bordelului era o spălătorie auto, într-o clădire părăsită, formată din dărâmături, ca majoritatea celor din jur. Dărâmăturile erau însă construite din resturi de placaj, plăci de PFL, cărămizi sparte, lipite de zidul băii comunale a primăriei. Căldura era asigurată de conductele de apă caldă care treceau prin spatele clădirii. Iarna, Diablis dormea pe conducte, să-i fie cald. Apă aveau de la conducta magistrală de apă, de unde au tras cu toții o țeavă. Aveau și curent electric. Au tras un fir de la cablurile de pe stradă și s-au conectat gratuit. Iar pentru Internet, foloseau chiar pe cel al liceului, că doar erau în apropiere. Iar computere, laptop-uri, tablete, mobile aveau din plin. Și ele furate. Mai păstraseră și ei câteva din cele pe care le-au vândut...

• Vin fantomele la noi pe acoperiș. Le văzu Șindrilă, văru-meu! A auzit azi noapte zgomot și s-a urcat pe acoperiș. Și, deodată, au apărut urme albe de pantofi... vedea urmele cum merg, dar nu vedea persoana! povesti Diablis. Și toți îl ascultau încântați, cu interes.

• Îl cunoaşteţi pe bărbatul lui vară-mea, Tărtăcuță? Când bea, își bate cu ciocanul cuie în cap, continuă el.

• Chiar așa?  întrebă Lingurar, negriciosul.

• Adevărat, măi , confirmă Diablis, dând din cap.

                     În cancelarie era mare forfotă.

• Auzi domnule, ce nesimțită, a sunat pe mă-sa și la 112! spuse o femeie obeză, negricioasă, cu păr lins, lung, negru-albăstrui, de vreo treizeci şi cinci - patruzeci de ani.

• Dar ce s-a întâmplat, întrebă alta urâtă foc, cu ochelari cu dioptrii, fața plină de coșuri și un bot ca de viezure.

• Eeee...  aia strâmbă, dintr-a noua, Angela, a făcut scandal mare! Carmina a venit să le ia la bordel, pe toate fetele din clasă, spuse femeia imensă.

• Și de ce s-a impacientat ? Ce, nu tot acolo ajung  toate? spuse cu răutate, urâta.

• Uite, să ne facă nouă rău! Lui Rampolis și Sămânței! Care au făcut atâtea pentru ei și mai ales, pentru noi!

          Elevii liceului erau sau de la centre de plasament sau dați în îngrijire asociației „Animalis” a lui Rampolis și a Sămânței Și aceștia primeau bani din belșug pentru ei, de la buget.

• Îi dăm pe toți în îngrijire, la tuciurii dintre dărâmături și noi luăm și banii pe ei. Ceva le dăm și la ăștia. Le dăm burse sociale, spuse Rampolis. Și ei pot să-i utilizeze pe copii la cerșit, la furat sau  prostituție... și nu numai. Le mai dăm și ceva cadouri de sărbători.

• Dar nu au dreptul la bursă, dacă sunt dați în îngrijire, spuse Sămânța.

•  Luăm actele de la părinții adevărați și facem cereri în numele acestora. Ca și cum n-ar fi fost dați în plasament. Că nu verifică nimeni, nimic, în ziua de astăzi, aici, la noi. Doar suntem în lumea a patra! În America de Sud există cartelurile, izolate. Noi i-am depășit cu mult.  

                       Rapolis deschise televizorul . Era ora de știri.

• „O înalt funcționară de douăzeci de ani, de la Ministerul de Finanțe a fost găsită distribuind droguri”, spuse cu îndârjire, prezentatorul știrilor.

• Ce ți-am zis? continuă Rampolis. Una ca asta își plătește postul. Și nici nu trece pe la serviciu. Și precis are mai multe servicii la buget, cu salarii, fiecare de zece ori mai mare decât unul obișnuit. Și nici nu se duce pe la locul de muncă. Încasează numai banii.

• Da, întări și Sămânța spusele colegului său. Cunosc și eu persoane care au fost muncitoare necalificate înainte de revoluție și au devenit acum profesor universitar, la două universități de stat, la trei particulare, la un liceu, două colegii, cercetătoare la Institutul Educației,  funcționare la Ministerul Educației, conduc o editură educațională și sunt formatoare la multe programe POSDRU educaționale unde banii curg gârlă. Plus banii de conducător de doctorat!

• Și precis nici nu le vezi nici pe la universități, nici la institut. La școli sau licee nici atât, că doar sunt  considerate că sunt de la Minister, completă Rampolis.

• “Nuntă fastuoasă a nepotului cânterețului de manele“, continuă fericit prezentatorul. Și expuse imagini cu femei îmbrăcate ostentativ, cu rochii sclipitoare, cu salbe de galbeni la gât, râzând cu poftă printre cotlete și dansând din buric...

Prezentatorul arătă imagini cu câteva din palatele fastuoase, ca din filmele indiene. Și o grădină zoologică a proprietarului unuia din palate. Cu o panteră, o girafă o maimuță, o zebră și chiar un piton... “

• Nu putem să-i obligăm să dea taxele pe pământurile pe care și-au construit casele, declară pe post, cu emfază, o angajată a Primăriei. Pământurile ne aparțin nouă. Dar ei și-au construit ilegal palatele. Și la curentul electric sunt conectați gratuit și nu plătesc nimic.

   Manuel se gândi că el a plătit o taxă, care i s-a luat ilegal, de două ori și n-a avut la cine reclama. Iar impozitul luat pe orele făcute la examenele de final erau cât suma primită. Deci lucra gratuit, când mergea la examene. Se gândi apoi la milionarii cu afaceri de anvergură, că nu plătesc impozit deloc, prezentați chiar la televizor, de parcă ar fi lăudați, că fac așa ceva.   

             Pe scara de la ieșire, se balansa un băiețel. Era Antonio.

• Eu fac filme, domnule profesor! De mic sunt filmat, spuse un băiețel mic, rotofei și foarte simpatic. Eu știu să dansez! Și într-adevăr, începu să facă niște mișcări de dans,  de cunoscător. Dansa lasciv, cu mișcări ca ale bărbaților din cluburile pentru femei.

                       Manuel urcă în tramvai. Un nebun urla înfiorător și lovea în jur. Toți călătorii priveau speriați.

• Unul ca ăsta, te lovește, te nenorocește pe viață și nici nu pățește nimic... spuse o femeie.

                       Privindu-l, Manuel observă că seamănă incredibil cu băiețelul grăsuț, Antonio. Apoi își aduse aminte, că acesta îi spuse că locuiește, chiar în zona în care se afla el acum. “Înseamnă că bărbatul din tramvai este tatăl său. Doamne, este identic  Antonio...” gândi Manuel.

   Bărbatul ajunse repede la cursul de perfecționare. În față, formatoarea, o blondă înaltă, vorbind cu accent moldovenesc, își depărtă picioarele lasciv și își puse mâinile în șold. Arăta în poziția aceasta, exact ca fetele de pe Centură.. sau ca prostituatele din ghetouri, prezentate în filmele americane...

• Avem curs de “Comunicare managerială“. Trebuia să-l citesc, să vi-l prezint, dar am fost pe tren azi-noapte. Primul subiect este despre receptor, emitor și canalul de comunicare. Dar oare ce sunt acestea?  Eu am făcut filologia! Nu cunosc așa ceva! Sunt inspectoarea de personal dintr-un oraş! Sunt prea ocupată cu distribuirea posturilor! Nu am timp să citesc ceva! Doar revistele de modă, că trebuie să fiu în trend! Să arăt bine pentru postul acesta!

       Manuel știa că și elevii de gimnaziu cunosc ce este canalul de comunicare, emițătorul, receptorul. Dar probabil, inspectoarea era dintre cele care nu învățase niciodată în viața ei. Își cumpărase diplomele și postul. Căci bani avea din belșug, din distribuirea de droguri, de peste Prut. Căci cea mai veche ocupație existentă în lume, nu mai este rentabilă, în prezent... acum a ajuns sexul gratis...

                  Copiii se duseră în vizită la Centru. Pe un teren viran, lângă lac, erau construite mai multe căsuțe, din placaj și plăci de PFL vopsite colorat. Erau ale unui concern industrial... care luase sume fabuloase de la stat, pentru a crește orfanii... 

                  În zilele următoare Consuela nu mai veni la școală.

• A plecat cu homeless-ii din canale. Stă la ei, lămuri cu ton atotștiutor Diablis. Eu le-am recomandat-o. Dacă se mai întoarce, să nu mai vorbiți cu ea! continuă cu ton poruncitor  băiatul. Poate a luat și sida! Și homeless-ii s-au  supărat pe mine, că nu știe nimic... Dar las’  c-o învață ei meserie!

• O mai fi fată mare? întrebă curios Lingurar, băiatul repetent, cu față de om bătrân.

• Ei, da’ de unde ! replică Diablis cu voce tare. Au luat-o șase, deodată!

•  Deodată?  întrebă mirat Lingurar. Dar cum se poate? se miră mai tare băiatul.

• Ce, mă, nu ai văzut la mine, pe Internet, în filme? Doi în față, doi în spate și doi la rând! spuse Dablis cu emfază.

• Și dac-îi dau sida? Sau altceva? întrebă un băiețel rotofei și măsliniu la față.

                       Era deja sfârșitul orei. Manuel simți un miros ciudat, de parcă arsese ceva. Cercetă amănunțit cu ochii încăperea mică, care ținea loc de sală de clasă. Atunci văzu cuptorul cu microunde, în priză. Manuel credea că este stricat, că este nefolosibil. A văzut firul în priză, dar a crezut că este de la camerele de luat vederi. Că doar sunt în clădirea liceului peste tot - în săli, pe holuri, scări, mai  mult ca sigur, că și în toalete. Se duse și îl scoase din priză. Din cuptor se ridică o dâră de fum, subțire.

                        Diablis se repezi și deschise ușa cuptorului. Atunci apăru un fum imens și gros, care se întindea cu repeziciune în încăpere.

                      Apăru rapid Gogoașă, body-guardul.

• Ce s-a întâmplat aici? întrebă el răstit.

• Argentina și-a pus cornul la prăjit, în cuptorul cu microunde și a ars, răspunse Diablis.

El știa ca de obicei, tot ce fac toți elevii, profesorii, paznicii liceului și femeile de serviciu, dar și prostituatele angajate la văru-său. Că asta îi era sarcina, de mic... să spioneze pe toți.

                       Apăru și femeia de serviciu. Declanșă alarma și zbieră :

• Toți, afară! 

                   Elevii ieșiră toți din încăpere.  Din sala de alături apărură și ceilalți elevi.

• Ce s-a întâmplat, mă? îi întrebă o adolescentă negricioasă, înaltă și slăbuță.

• Argentina și-a ars cornul în cuptorul cu microunde, până s-a făcut scrum!

                    Argentina plângea și-și frângea mâinile.

•  Nu o să-mi mai dea bani de cheltuială oamenii de la Centru! Am încurcat-o!  Și  voi           m-ați pus! spuse ea către Diablis și Consuela.

• E... acum ajungi la pușcărie! spuse cu bucurie răutăcioasă băiatul. Să vezi ce-o să-ți facă ăia acolo! Ce i-au făcut și boschetarii Consuelei! Ce-or să se bucure pușcăriașii, când          te-or vedea!

                    Fata izbucni într-un plâns nervos.

• Dar nu sunt vinovată! Am făcut ce m-ați pus voi în pauză!

• Ce.. acum vrei să dai vina pe noi, pentru ce-ai făcut tu! Nu contează cine te-a învățat! Cine a făcut, răspunde pentru ce-a făcut! spuse cu voce tăioasă Diablis .

                       A doua zi, Diablis veni cu un coș plin cu corcodușe. Cine dorea, putea cumpăra de la el. Cinci lei un pumn de corcodușe! Copiii orfani aveau bănuții dați de angajații de la centru, pentru hrana proprie. Așa că Diablis avu vânzare rapidă și profitabilă! Corcodușele mici și de un galben-portocoliu erau înghițite cu nesaț de toți din liceu. Chiar și profesoarele, paznicii, body-guarzii, femeile de seviciu cumpăraseră din plin. Doar Sămânța și Rampulis primiseră gratis, câteva. “Trebuie să le dau șpagă, că așa e în ziua de azi. Asta este lecția învățată de la văru-meu.” gândi băiatul.

                       La pauză însă, stupoare! Coada la toaletă era imensă. Toți așteptau cu nerăbdare la rând. Nici la ore nu s-a mai dus nimeni.

                       În holul de la parter, era aglomerație și gălăgie mare. Elevii erau veseli foc că s-a întâmplat așa ceva. Râdeau și vorbeau tare.

• Nu mai mergeți la toaletă, doamna! spuse Consuela unei profesoare blonde, frumoase, între două vârste. Vedeți că Diablis a zis că vine la dumneavoastră pe sus , pe perete și vă ia pe la spate! țipă fata.

                       Manuel se gândi că, într-adevăr, în partea de sus, toaletele aveau un spațiu de un sfert de metru, pe unde putea trece orice persoană. Și Diablis, era mic de vârstă, dar inventiv la rele... 

                   La pauză, Rampolis își anunță cu emfază, spectacolul de dansuri păpurașe. În străinătate văzuse el ceva și a adoptat ritmurile, în stil propriu. Dansurile păpurașe adevărate însă erau mai ritmate și antrenante.

         În fața grupului, câte o fată venea cocârjată și dansa bătrânește, de parcă ar fi căutat ceva în pământ. Era ceva trist, tragic în tot acest dans, încât te impresiona până la lacrimi. Aveai senzația că femeile exprimă tragismul vieții lor... al  vieții lor conduse de Rampolis. Nu-ți mai puteai lua ochii de la ele. Și rămâneai o perioadă în cap cu imaginea lor suferindă, parcă căutând, fără speranță, a tinerelor femei... 

                      Dansul se termină și Rampolis plecă rapid. După el, o femeie în poziţie slugarnică. Rampolis trase câteva urlete, încât aceasta începu să tremure. Apoi, l-a urmat cu capul în jos, smerită. Era iubita de fațadă a lui Rampolis, Tuta, aleasă dintre orfane, foste eleve ale liceului. În realitate toți știau că iubiții lui Rampolis era profesorul cu față de fetiță și învățătorul. Dacă le-ai fi pus basma pe cap,  ai fi zis că sunt femei în vârstă.

                Manuel intră în laboratorul de informatică. Diablis, Consuela, Argentina, Corturar și Lingurar urmăreau cu satisfacție un film pe Internet. Profesorul observă cu uimire încântarea de pe fețele copiilor.

- La ce vă uitați, cu așa mare interes, copii?

- Privim cum o chinuie, o schingiuiesc și o omoară pe o fată, niște ucigași ! răspunse Consuela cu satisfacție.

- Uite, uite sângele! Uite, cum o taie cu cuțitul! Și o împunge cu vârful! O s-o și ardă, că am mai văzut filmul! exclamă Consuela satisfăcută.

- Și ție îți place să privești așa ceva? întrebă mirat Manuel, gândindu-se că și ea a fost de curând victima unei asemenea întâmplări. Doar că scăpase cu viață.

- Închide-ți computerele, copii!

- Nuuuu ! țipară în cor copiii . Vrem să vedem cum o omoară. Ne place la nebunie! O s-o violeze cu drujba! Am mai văzut filmul! Și nu e film. E real totul!

- Dar voi, la astfel de filme vă uitați? întrebă profesorul, nedumerit.

- Cum să nu , răspunse Diablis. Numai la filme din astea ne uităm! Astea ne plac, de mici! completă băiatul, accentuând cuvintele „numai” și „astea”. N-ați văzut că, la noi pe stradă sunt găsiți copii morți aruncați, cu organele scoase?

• Doamne, ce prostii vorbesc și copiii ăștia! gândi Manuel.

• Da, noi la Centru am invocat-o pe Bloody Mary. Toți copiii din Centru am stins lumina noaptea, în baie. Am turnat spirt, în niște capace metalice de la sticle. Și le-am dat foc. Ne era frică, să nu se declanșeze alarma de incendiu. Am zis toți în cor, de mai multe ori Bloody Mary! Și nimic, domnu’. Numai ușa s-a mișcat puțin. Așa a spus Orlando, prietenul meu. Doar vedeam umbre pe pereți. Și parcă m-a atins cineva pe umăr.

                       Manuel dorea un week-end la mare. În gară, merse la serviciul de informații să întrebe, la ce linie este garat trenul. Era coadă mare. Bărbatul așteptă îndelung, cu răbdare. Deodată, simți că se mișcă. Întâi crezu că este cutremur. Apoi, privind  placa de gresie, pe care se afla cu picioarele, observă că se mișcă. Se uită în fața sa și văzu o tânără filiformă, cu picioarele lungi și subțiri de jos până sus, cât încheietura unei mâini de copil și puternic curbate, de putea trece ușor o minge de baschet. printre ele. Corpul ei era cât una din mâinile sale. Avea pe ea doar o bluză de voal transparent, fără mâneci, din care se vedea totul. O bluză puțin mai lungă, pentru că altceva nu mai avea pe ea. Era aproape goală... Și totuși, curios, niciun bărbat nu întorcea capul după ea. Nici chiar tânărul cu care era, probabil iubitul său. Care avea sânii mai mari decât ea. Iar fata arăta exact ca modelele prezentate la televizor..

Apoi, Manuel, deodată, și-a adus aminte cu înfrigurare, ce îi povestise Consuela, despre boschetarii din gară ..

Epilog

                           Într-un decor înfiorător, între zidurile fioroase ale unei clădiri părăsite, două cadavre ciopârțite, un bărbat și o femeie și sânge răspândit în toată încăperea...

                    Trei figuri de tineri, cu fețe îmbătrânite – o femeie și doi bărbați - rânjeau satisfăcuți.

• Ce-am mai înțepat-o pe Sămânța cu andrelele, țipă unul sărind într-un fel de coadă, care era de fapt un picior, cu o mulțumire care îți dădea fiori. Din cauza ei am făcut eu pușcărie și am ajuns hoț la drumul mare.

• Și din Rampolis cum ieșea mă, grăsimea, când l-am tăiat ... continuă al doilea mai gras,  mulțumit. Nu știam prea multe atunci, că eram mic. Mă chema la el, îmi dădea bomboane... apoi îmi zicea să dansez și mă filma. Mă lua în brațe și mă mângâia. Vroiam bomboanele... atunci nu știam că mă nenorocește pe viață...

• Lasă că au meritat, spuse Consuela. Din cauza lor am ajuns eu la bordel. M-au luat încă din clasa a cincea și au pus să mă violeze mai mulți boschetari pe rând,  până am leșinat.  Din ziua aceea destinul meu s-a schimbat definitiv ...

        Apoi au plecat cu capetele în jos, ca niște bătrâni învinși de viața grea dusă. 

                    Pe strada goală răsună un șuierat înfiorător, care te răscolea până în adâncuri. Era un zgomotul asemănător gorgonei, înaintea de a da lupta cu Hercules, dintr-un film. Acum însă, în realitate, era mai macabru și mai înspăimântător. O arătare stranie sărea elastic într-un fel de coadă, de mărimea unui picior obișnuit, de parcă ar fi fost concepută dintr-un arc imens. Când nu sărea și mergea, o târa asemeni gorgonei, producând sunetele stranii, care te penetrau până în adâncurile sufletului. Ființa din fața ochilor era însă cât se poate de adevărată.  Era una reală, care se îndepărta încet, încet...

Notă: Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu personaje, situaţii cunoscute este pur întâmplătoare, deşi se ştie că “Viaţa bate filmul “ şi realitatea poate fi uneori mai înspăimântătoare decât povestirea scrisă.