Bernard Malamud - Cârpaciul

Bernard Malamud - Cârpaciul

Fiu al emigrantului rus, Max Malamud şi al Berthei, născută Fidelman, Bernard Malamud s-a născut în Brooklin, New York,  la 26 aprilie1916. În 1942 s-a căsătorit cu Ann de Chiara, fiica unor imigranţi italieni, care-i va fi înger păzitor până la sfârşitul vieţii. În 1952 publică prima sa povestire, "A new life", deşi fusese finalizată din 1948.

Romanul "Cârpaciul" este publicat în 1967 şi primeşte National Book Award for Fiction şi Pulitzer Prize for Fiction. N-a fost un scriitor prolific, atenţia lui îndreptându-se, în primul rând, asupra stilului. Malamud îşi elabora cu trudă şi cu multă exigenţă textele pentru a transforma toate propoziţiile în "propoziţii umane", adică spre a le da o expresivitate totală care să cuprindă toate înţelesurile umane. Lucra câţiva ani în şir la un roman, şlefuind fraza, scriind şi transcriind de mână, până când, în cele, din urmă soţia sa bătea textul la maşină.

Alături de Saul Bellow şi de Philip Roth este considerat unul din marii autori evrei americani de la începutul secolului al XX-lea. S-a stins din viaţă în 1986, în Manhattan, la vârsta de 71 de ani.
„All men are Jews, though few men know it" (Orice om este evreu, deşi puţini oameni o ştiu. ) este butada preferată a lui Bernard Malamud şi ea se explică prin egalitatea tuturor oamenilor în faţa suferinţei.

În romanul "Cârpaciul", protagonistul, Iakov Bok, ginerele lui Şmuel şi bărbatul necredincioasei Raisl, pare să fi ajuns întâmplător în propria viaţă în care nimic nu se leagă. Copil fără noroc - mama îi murise la naştere, iar tatăl fusese ucis de doi soldaţi beţi care se distrau împuşcând evrei, Iakov şi-a trăit copilăria la orfelinat. De mic a fost pus să înveţe o meserie dar pentru că i-a plăcut studiul, în particular, a învăţat puţină istorie, puţină geografie, o brumă de artimetică. Cel mai tare îi plăcea să citească filozofie-Spinoza fiind filosoful lui preferat. "A trebuit să scrijelesc şi să râcâi cu unghiile să-mi pot încropi o existenţă, îi spune el lui Şmuel. Ce poate face un om fără capital ? Ce ştiu să facă alţii ştiu şi eu, dar nu-i mare lucru. Cârpăcesc şi eu ce s-a spart- cu excepţia inimii. „ Cu excepţia inimii, desigur.

Tânăr, fără prea multe perspective o întâlneşte pe Raisl, fata lui Şmuel. Slabă, plăpândă, cu visuri de parvenire. După şase ani de căsnicie, Raisl nu-i născuse niciun copil, dar îşi dorea să plece în altă ţară. Poate aşa s-ar fi lipit şi de ei norocul. Dar Iakov Bok nu era  spirit de aventurier. Iakov iubea  foarte mult  cărţile. Aşa l-a descoperit pe Spinoza. “Când l-am citit pe Spinoza, am rămas treaz, noapte de noapte. Eram aţâţat de ideile lui şi am încercat să-mi formez şi eu câteva idei ale mele. Acesta a fost începutul unui nou Iakov.” Şi sfârşitul căsniciei lui cu Raisl care l-a părăsit. Lângă păgubosul Iakov, viaţa ei nu avea, oricum, niciun viitor.

 Iakov Bok este un Iov, ucigaş de Dumnezeu, apoi criminal în acte şi puşcăriaş, prizonier fără vină într-o Rusie anacronică, împreună cu tot neamul său fără de ţară, pribeag, rătăcitor prin lumea largă. Este Rusia cea pravoslavnică a începutului de secol al XX-lea în care actul creator cunoştea manifestări precum: Art nouveau, Belle Epoque, Avangarda. În societate mocnea o teribilă şi primitivă ură. Civilizaţie şi creativitate armonizate cu spirit măcelăresc la început de secol al XX-lea, „ Pătimirile lui Iisus au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii religioase", spune Leon Bloy, fără să fi avut prilejul de-a trăi în sângerosul veac în care imaginaţia omului în ale cruzimii a atins cele mai înalte cote. Printre cei în mijlocul cărora a avut nefericirea să se nască, Iakov nu este decât un mâncător de matza „frământată cu sânge de copil creştin”, vrăjitor malefic, tâlhar la drumul mare care suge sângele pravoslavnicului, prea cucernicului şi de Hristos iubitor, popor rus. E fiu al unui "popor de neoameni cu copite în loc de degete care răspândesc boala şi toate relele".
Nevinovaţii se nasc lipsiţi de nevinovăţie. Trupul uman valorează mai puţin decât propria lui substanţă. O persoană e un rahat. Acei evrei care scapă cu viaţă trăiesc în durerea eternă a amintirii.

Însă cea mai gravă şi maxima vină pe care o poartă este, desigur, nasul coroiat. Şi pentru toate aceste rele e sortit să plătească, să îndure chiar dacă suferinţa lui nu răscumpără nimic, nu mântuieşte, nu ajută la nimic. Cel mult la izbăvirea păcatelor necomise şi unul din ele ar fi însuşi faptul că s-a născut evreu. „-Nici un evreu nu e nevinovat”, îi spune reprezentantul autorităţii statului rus.

Toate necazurile încep în momentul în care este descoperit cadavrul unui copil, în apropierea cimitirului din cartierul Lukianovski, lucru care dă apă la moară organizaţiei anitesmite "Sutele negre" să tipărească şi să împrăştie broşuri despre evreii criminali. Iakov, plecat în căutarea unui trai mai bun, ajunge în oraşul sfânt al Rusiei, Kiev, deşi prea multe speranţe nu-şi făcuse. „Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”Un loc străin şi neprimitor în care nici creştinii şi nici evreii nu i-au oferit găzduire. O lume kafkiană în care tăvălugul absurdului întâmplărilor ce vor urma îl va avea ca victimă pe Iakov. „Din momentul în care pleci de acasă eşti azvârlit în larg : plouă şi ninge peste tine. Ninge cu istorie, ceea ce înseamnă că tot ce i se întâmplă unui om se urzeşte într-o reţea de evenimente din afara sferei sale personale. Se porneşte, desigur, înainte ca omul să ajungă acolo. Cu toţii suntem în istorie, ăsta e un lucru cert, dar unii sunt mai mult decât alţii, evreii de pildă. Dacă ninge, nu fiecare stă afară în ninsoare ca să se ude. Dar el, Iakov, a fost udat leoarcă. Spre dureroasa lui surpriză, a păşit în istorie mai adânc decât alţii-aşa a fost să se întâmple.
De ce, nu o să ştie niciodată. Pentru că s-a apucat să-l citească pe Spinoza? Oare o idee e aceea care te lansează în aventură? Poate, cine ştie? Oricum, dacă el n-ar fi fost Iakov Bok, născut evreu, n-ar fi fost un străin clandestin în Lukianovski, exact când se căuta unul şi n-ar fi fost arestat. Poate că l-ar mai căuta şi acum. Era, s-ar spune, făcătura istoriei, care e plină de tot felul de bariere şi restricţii ca şi cum uşile unei case ar fi fost bătute în scânduri şi, ca să poţi ieşi, trebuie să sari pe o fereastră, dar dacă sari, poţi să aterizezi în cap...Dacă n-ar fi atâta istorie în jurul tău, ai putea trece pe lângă ea sau prin ea; ar părea că plouă. Dar soarele ar străluci.”

Fără a fi judecat, Iakov Bok este acuzat de moartea copilului de 12 ani şi este închis vreme de trei ani. Aşa s-a ales praful de toate speranţele lui. A devenit ţapul ispăşitor pentru toate nelegiuirile închipuite, ce s-ar fi petrecut numai şi numai din partea evreilor. După ce şi trupul şi sufletul i-au fost trecute prin purgatoriul suferinţei din această lume, asemeni lui Iov, Iakov începe să-şi pună întrebări asupra dreptăţii divine.
" Suferinţa, se spune, trezeşte căinţa măcar la cei care se pot căi. Şi astfel poporul învoielii îşi ispăşeşte păcatele împotriva lui Dumnezeu. Şi atunci acesta îi iartă şi le oferă o nouă învoială. De ce nu ? Aşa-i firea lui, totul trebuie luat de la început, nu-l întrebaţi de ce. Israel, schimbat şi totuşi neschimbat, acceptă noua învoială cu scopul de a o încălca prin adorarea unor zei falşi, astfel încât până la urmă să poată suferi şi să se poată căi, ceea ce face la nesfârşit.
Scopul învoielii, îi spune Iakov, este acela de a crea experienţa umană, deşi experienţa umană îl nedumereşte pe Dumnezeu, pentru că, la urma urmei, Dumnezeu e Dumnezeu, el este ceea ce este : Dumnezeu. Ce ştie el despre asemenea lucruri ? S-a închinat vreodată lui Dumnezeu? A suferit vreodată? ? În fond, ce experienţă are el? Dumnezeu îi invidiază pe evrei : au o viaţă bogată. Poate că ar vrea şi el să fie om, e posibil. Cine ştie? Aşa-i Dumnezeul ăsta, Iehova, cel care se iveşte din nori, din cicloane, din codri în flăcări, vorbind.
Dumnezeul lui Spinoza e altfel. El este ideea eternă, infinită a lui Dumnezeu, aşa cum îl descoperim în întreaga natură. Dumnezeul ăsta nu spune nimic; ori nu poate vorbi, ori nu simte nevoia să vorbească. Când eşti o idee ce poţi spune? Trebuie să-l descoperi în lucrăturile propriei tale minţi. Spinoza l-a creat prin gândire, dar Iakov nu reuşea. În fond el nu era filozof. Aşa încât suferă, lipsit de ideea intelectuală a lui Dumnezeu şi de Dumnezeul învoielilor ; îşi spărsese filacteria. Nimeni nu suferă pentru el şi el nu suferă pentru nimeni decât pentru el însuşi. Varga mâniei lui Dumnezeu împotriva cârpaciului este Nikolai al II-lea , Ţarul Rusiei. El îi pedepseşte pe slujitorii în suferinţă pentru că nu au un Dumnezeu. Grea viaţă ."

În închisoare este torturat, umilit, desfiinţat ca om, lucru care-l face să se întrebe de mii de ori: de ce tocmai eu? Întâmplarea a făcut ca tocmai el să se afle într-o anumită conjunctură. „Când vrei să dovedeşti ceva e bine să ai la îndemână o victimă.” Şi Rusia era o ţară bolnavă, frustrată, în urma războiului ruso-japonez, o ţară în care cercurile reacţionare, avide de putere aveau nevoie de  ţapi ispăşitori care să justifice poporului starea jalnică în care se afla. Nici Ţarul n-o ducea prea bine, şubrezenia tronului îl îndemna să sprijine naţionalismul, antisemitismul, diversiuni, aruncate precum un văl pe ochii poporului aflat în prag de revoluţie.

În cele din urmă e dus la proces. Romanul rămâne cu un final deschis. Începutul Revoluţiei putea să însemne orice pentru viaţa lui Iakov Bok: viaţă în libertate sau moarte.
În desfăşurarea firului epic al romanului există o înşiruire gradată a evenimentelor până se ajunge la momentul culminant, momentul revoluţiei în care tensiunea e maximă.

Iakov Bok este un erou de tip apocaliptic, suferinţa lui oglindeşte, de fapt, suferinţa unui întreg popor. Chinurile la care este supus devin posibile numai într-o societate aflată în plină disoluţie, pe punctul de-a se prăbuşi.

 

Bibliografie: Bernard Malamud, Cârpaciul, Editura Univers

Cenaclu Literar: