Hermann Broch - Moartea lui Virgiliu

Hermann Broch - Moartea lui Virgiliu

"Pentru graba drumurilor lui Broch (Hermann *) aveam pe atunci o explicație aproape mitică: el, pasărea cea mare, n-a depășit niciodată faptul că-i fuseseră tăiate aripile. Nu se mai înălța dincolo de acea atmosferă ce se întinde deasupra tuturor oamenilor. Dar, în locul ei, își asigura posibilitatea de a respira printre oameni. Alți scriitori colecționau oameni, el colecționa aerul respirației din jurul lor, pe care îl avuseseră în plămâni și pe care îl expiraseră. Din acest aer păstrat, trăgea concluzii asupra naturii lor, el caracteriza oamenii prin propria lor respirație. Asta mi s-a părut ceva complet nou, ceva ce nu întâlnisem niciodată. Știam că există scriitori conduși de vizual și alții de acustic. Că ar putea exista unul care ar putea fi caracterizat după felul respirației sale, la asta nu m-aș fi gândit niciodată până atunci"
 (Elias Canetti, Ochi și respirație)
 
În literature modernă, de expresie germană, de la graniţa dintre sec.  XIX-XX, austriecii au un rol covârşitor. Nume precum: Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Ştefan Zweig, Georg Trakl, Franz Werfel, Hugo von Hofmannstthal, Karl Krau, Hermann Broch, Rudolf Kassner, Josef Kafka sunt doar o parte  a generaţiei de aur a literaturii austriece.
Hermann Broch, alături de Kafka şi de Musil formează un trio care a revoluţionat arta narativă universală. Despre Hermann Broch nu se ştiu prea multe lucruri…”Am trăit şi am scris, asta-i tot,” răspundea el solicitărilor  unei studente care-i ceruse date autobiografice. Aşadar, s-a născut pe 1 noiembrie  1886, într-o familie care se ocupa cu negoţul textilelor. Conform dorinţei tatălui, tânărul Broch se specializează şi devine consilier administrativ -şef al uneia din fabricile tatălui său, funcţie pe care o deţine până-n 1927. Din 1928, vreme de 10 ani, studiază matematicile şi filozofia la Universitatea din Viena. După anexarea Austriei de către Germania hitleristă, Hermann a fost arestat. Pus în libertate după câteva săptămâni cu ajutorul prietenilor, printre care şi J. Joyce, emigrează în America,  ajungând la New York. După 3 ani, se stabileşte în New Haven, Connecticut. În 1950, se căsătoreşte cu văduva istoricului Julius, Meier-Graefe. În 1951, Pen-Clubul austriac şi cercurile literare din SUA îl propun pentru Premiul Nobel, dar la 30 mai 1951 moare în urma unui infarct.
În 1912, scrie un prim eseu: ”Notiţe pentru o estetică sistematică”. Debutul literar îl face cu poemul în proză şi versuri, ”Mister matematic”. În 1918, îi apare prima naraţiune, ”Nuvela metodologică”. Anul 1931 marchează debutul în proză de mare întindere cu trilogia ”Somnambulii”.
 Romanul ”Moartea lui Virgiliu” apare în 1945 atât în germană, cât şi în engleză. Viaţa în exil a fost deosebit de grea, scriitorul trebuind să sacrifice mare parte din timp luptei pentru existenţă în detrimentul scrisului. Folosirea unor procedee retorice specifice romanului modern, dar şi natura prozei sale marcată de simbioza dintre poezie şi filozofie contribuie la necunoaşterea dar şi la inaccesibilitatea romanelor lui Broch. Spirit analitic, gânditor de mare fineţe, atras de matematici, în primul rând, Hermann Broch recreează Universul, din perspectivă filozofică,  în romanele sale. Realizează rarisima performanţă de a face filozofie poetizând şi poezie filozofând. „Un poet fără voie”, cum îl numeşte Hanna Arendt în studiul introductiv la volumele de eseuri din seria ”Opere complete”.
Asemeni lui Musil şi Kafka, Broch explorează în naraţiunile sale universul unor epoci aflate în amurg. Deşi matematician şi filozof, Hermann Broch a găsit în literatură un mijloc de expresie care să-i poată satisface cunoaşterea extraştiinţifică a lumii. Concepţia lui că arta este act de cunoaştere îşi trage seva din filozofia lui Platon. Etica sa legată de rolul artei este mult asemănătoare cu cea a lui Goethe, concepţie conform căreia artistul creează pentru delectarea şi instruirea publicului, dar, în primul rând, pentru formarea propriei existenţe. La Goethe, termenul de „Bildung” are semnificaţia de „formare” a colectivităţii în care se manifestă artistul. Cunoaşterea prin artă are scopuri nobile, cultivarea frumosului de dragul frumosului fiind considerat un exerciţiu steril şi imoral, totodată. Aşa–zisa artă pentru artă, în concepţia sa, neagă, de fapt, arta. În viziunea lui Broch, poezia contribuie la redresarea omenirii propunând o atitudine activă în faţa vieţii. Un prim pas ar fi eliberare omului de teama de moarte, moartea fiind considerată „o nonvaloare în sine.”
Romanul ”Moartea lui Virgiliu” are ca punct de plecare o solicitare a postului de radio Viena, adresată autorului, de a–şi citi fragmente din operele sale, în preajma Rusaliilor, în 1935. Din principiu, fiind împotriva unei astfel de lecturi, Broch propune o expunere de istorie a filozofiei cu tema: ”Literatura la sfârşitul unei culturi”. Astfel, pe această temă s-a suprapus o alta care-l obseda pe creator, aceea legată de legenda ultimilor ani ai poetului Virgiliu. Copleşit de incertitudini în ceea ce priveşte perceperea operei sale de către urmaşi, poetul a intenţionat să ardă ”Eneida”. Ce l-a determinat către un astfel de gest? Nu se ştiu prea multe. Găsind similitudini acelei epoci cu cea pe care o trăia, când nazismul escaladase şi o lume întreagă se afla în pragul dezastrului, Hermann Broch propune un răspuns: „Nu mai era moartea lui Virgiliu. A devenit imaginea propriei morţi. Anii aceştia (inclusiv perioada detenţiunii mele) au fost o concentrare constantă, de o intensitate extremă asupra trăirii morţii. Faptul că totodată scriam o „carte” a devenit secundar. „Scrisul” nu slujea decât ca vehicul al consemnării, ca mijloc de clarificre, era aşadar, un act absolut particular, care nu mai avea nimic a face cu convingerea unei „opere de artă” sau chiar cu publicarea ei, abstracţie făcând faptul că până şi din motive exterioare (Hitler) nu mai vedeam nici o posibilitate de publicare.
Luând în calcul procedeul narativ folosit, Broch îşi denumeşte opera „poem” considerând că noul tip retoric de „roman gnoseologic” pierde din calităţile atribuite genului. Romanul  acoperă intervalul de 18 ore, ultimele  ore din viaţa lui Virgiliu, de la sosirea pe apă, în portul Brundisium (Brindisi) până la moartea sa. În ceea ce priveşte compoziţia - numărul redus de personaje (poetul, cei doi prieteni ai săi, Lysanis, un sclav, medicul şi Octavian Augustus) spaţiul restrâns (puntea corabiei, uliţele oraşului ce duc la palat şi odaia bolnavului), acţiunea limitată (ancorarea în port, transportul bolnavului cu lectica şi instalarea lui în casa de oaspeţi, toaleta de dimineaţă, tratamentul, vizita celor doi prieteni şi a lui Octavian Augustus şi, în final, dictarea testamentului) pledează pentru scoaterea operei din cadrul ce defineşte aria romanului. Însuşi Broch afirmă că ”Moartea lui Virgiliu” este opera al cărei nivel îl depăşeşte pe cel al romanului „literar” şi „atinge, cel puţin asta am încercat şi sper că am reuşit în această carte într-o anumită măsură-filozofia pură.” Poemul este structurat în patru părţi după schema compoziţională a unei simfonii, însă ţine cont totodată de cele patru elemente care în viziunea anticilor alcătuiau Universul: apă, aer, foc, pământ.
În incipit, capitolul intitulat „Apă - sosirea” se deschide cu intrarea în port a convoiului de corăbii. Cele şapte  vase care alcătuiesc escadra imperială se îndreaptă către portul Brundisium, pe cea din mijloc, aflându-se însuşi Augustus, împăratul. Pe corabia imediat următoare se afla Virgiliu, autorul ”Eneidei”,  plecat către Atena lui Homer  să-și desăvârşească opera. ”Pe fruntea lui sta scris semnul morții”. Zăcea cuprins de un puternic rău de mare, lipsit de vlagă şi copleşit de ruşine, pribeag rătăcitor prin lume. Fugise către singurătate, dar nu se ştie din ce motive se alăturase alaiului care-l însoţea pe Cezarul Augustus. ”Așa zăcea acolo, el, poetul Publius Virgilius Maro, zăcea acolo cu cunoștința de sine împuținată, aproape rușinându-se de neajutorarea sa, aproape mânios din pricina unui asemenea destin, și privea  țintă rotundul sidefiu al scoicii cerului: de ce oare cedase stăruinței lui August? De ce părăsise Atena? Se spulberase acum speranța că sacrul, voiosul cer al lui Homer avea să fie priincios  desăvârșirii ”Eneidei”, se spulberase orice speranță în acel nou fără de sfârșit ce-ar fi trebuit să înceapă după aceea, speranța într-o viață înstrăinată  de artă, eliberată de poezie și dedicată filosofiei și științei în orașul lui Platon, se spulberase speranța în miracolul cunoașterii și în mântuirea prin cunoaștere.” Poetul se lăsase, pur și simplu, mânat de forțele nevăzute ale destinului și se alăturase unei lumi în derivă care-l luase precum un val uriaș ducându-l spre propria pierzanie. El era om al păcii și al liniștii, născut la țară, într-o lume a echilibrului, dar viața îl alungase, pur și simplu, în cea mai sălbatică singurătate, aceea a gloatei omenești lipsită de busolă. Era singurătatea din urmă, răul care-i umbrise toată viața și de care fugise. Din lumea lui simplă și limpede precum cristalul, destinul îl aruncase în lumea hedonistă care nu mai trăia după nicio regulă. Ochiul critic al poetului zugrăveşte imaginea grotescă oferită de  această lume pe al cărei chip se citea lăcomia, insaţietatea, voracitatea, o lume alcătuită din burdihanuri nesătule. Aceştia trebuiau să fie publicul versurilor sale! Către urechile lor trebuia să se îndrepte versurile ”Eneidei”! Deşi în viaţa de toate zilele nu erau nişte paraziţi, îndelunga călătorie lipsită de griji şi de activitate săpase pe chipurile lor o expresie tâmpă. Alături de însoţitorii Cezarului pe vas se aflau şi cei care trudeau la bunul mers al corabiei. Două lumi diferit: una, ipocrită, de gurmanzi aciuaţi pe lângă împărat care-i laudă opera din interes, alta, abrutizată de muncă și căreia nici nu-i pasă de opera ori de existenţa sa. Întreaga corabie era învăluită în lăcomie. ”Pretutindeni era câte unul care vâra câte ceva în gură, pretutindeni mocnea pofta, mocnea aviditatea, fără rădăcini, gata să înghită, înghițind totul, exalația ei pâlpâia peste punte, zorea în ritmul mișcării vâslelor.” Acestor brute vorace ar fi trebuit să li se închine un imn al lăcomiei, poate doar așa, privindu-și chipul în oglinda crudă a realității, și-ar fi schimbat atitudinea. Vanitas, vanitatum! ”Poetul nu are nicio putere, nu are puterea să îndrepte nici un rău; el e ascultat numai atunci când proslăvește lumea, nu însă când o înfățișează așa cum este. Numai minciuna aduce glorie, nu cunoașterea!”
Octavian Augustus se întorcea acasă să-și serbeze ziua de naștere. Convoiul a ajuns în amurg în portul Brundisium şi, în faţa lor, se desfăşura un peisaj scăldat în toate nuanţele de roşu care domina de departe atmosfera carnavalescă cu care mulțimea îl întâmpină.  “Mai mare decât pământul este lumina, mai mare decât omul este pământul, şi omul nu poate să existe câtă vreme nu respiră năzuind spre patrie, întorcându-se acasă spre pământ, pământeşte întorcându-se spre lumină, primind pământeşte pe pământ lumina, primit de lumină numai prin el, pământul ce devine lumină. Şi niciodată nu e pământul mai intim apropiat de lumină şi lumina mai familiar apropiată de pământ decât la începutul de amurg al celor două hotare ale nopții”
 Tablouri de o stranie frumuseţe aduc în prim plan un peisaj de vis în care lumina şi culoarea se nutresc reciproc pentru a da naştere unor imagini aproape ireale: “Deschisă şi lunecândă  era lumina amurgului, era ceea ce prindea respiraţia, lunecândă ca material curgătoare, în care se scufundau chilele corăbiilor, baie fluidă a universului lăuntric şi a celui exterior, baie fluidă a sufletului, ceea ce prindea respiraţia curgând din lumea de aici în lumea de dincolo, dezvăluind porţi ale ştiinţei, nicicând ştiinţa însăşi, totuşi o presimţire a ştiinţei, o presimţire a intrării, o presimţire a drumului, presimţire crepusculară a unei călătorii crepusculare. (...) Lumina nu mai venea de sus, atârna în ea însăși și ce-i drept, atârnând în ea însăși mai lumina încă, dar nu mai punea în lumină nimic, astfel că și peisajul, deasupra căruia era aninată, părea limitat la o stranie lumină proprie.” Unica dorință a celui care se apropia de acest spațiu sacru, pământul scump al patriei, era să întindă mâna și să atingă ca într-un vis frumos toate frumusețile pământului spre a le păstra în memoria simțurilor.
 
 ”Oh, mâna care simți, pipăi, apuci, te închizi, oh, degete și vârfuri ale degetelor, aspre și delicate și moi, piele vie, suprafața cea mai de sus a întunecimii sufletului, deschisă în mâinile ridicate! Întotdeauna a simțit în mâinile sale această pulsație ciudată, aproape vulcanică, întotdeauna l-a însoțit bănuiala că mâinile au o ciudată viață proprie, bănuială care îi interzisese o dată pentru totdeauna să pășească pragul cunoașterii, ca și când în această cunoaștere ar fi pândit o primejdie tulbure, iar când conform obiceiului său, cum a făcut-o și acum, își rotea inelul cu sigiliu, de o lucrătură fină și aproape puțin cam nebărbătesc din pricina acestei lucrături fine, aflat pe degetul dreptei sale, era ca și când astfel ar fi putut să alunge acea primejdie tulbure, ca și când ar fi putut astfel să potolească nostalgia mâinilor, ca și când ar fi putut astfel să le aducă un soi de autoînfrânare, domolindu-le spaima, spaima nostalgică a mâinilor de țăran, cărora nu le mai era îngăduit să apuce vreodată plugul, să atingă vreodată sămânța, și de aceea învățaseră să apuce ceea ce nu poate fi apucat, spaima presimțitoare a mâinilor, a căror voință de a da formă, răpită pământului, nu mai avea decât propria ei viață, în universul ce nu poate fi apucat, primejduită și primejduind, prinzând atât de adânc în neființă și prinsă de primejdia ei, încât presentimentul spaimei, ridicat oarecum deasupra lui însuși, devenea o trudă covârșitoare, truda de a menține unitatea vieții omenești, de a păstra unitatea nostalgiei omenești, pentru ca în felul acesta să preîntâmpine descompunerea lor într-o multitudine de vieți parțial înzestrate cu nostalgii mici, căci neîndestulătoare este nostalgia mâinilor, neîndestulătoare este nostalgia ochiului, neîndestulătoare este nostalgia auzului, căci îndestulătoare este numai nostalgia inimii și a gândirii în comunitatea lor, unitatea plină de nostalgie a infinitului univers lăuntric și exterior, privind, ascultând, înțelegând, respirând într-o unitate cu îndoită respirație căci numai ei singure îi e îngăduit să învingă orbirea tulbure lipsită de speranță a însingurării pline de spaimă, numai în ea se petrece desfacerea în două din rădăcinile de cunoaștere ale ființei, iar el presimțea aceasta, o presimțea întotdeauna- oh, nostalgie a acelui care e mereu  numai oaspete, care poate fi mereu numai oaspete, oh, nostalgia omului - aceasta fusese întotdeauna ceea ce presimțise cu auzul, presimțise cu respirația, presimțise cu gândirea, auz, respirație, gândire topite în lumina fluidă a universului, în cunoștința inaccesibilă a universului, în apropierea niciodată deplină de infinitul universului, inaccesibilă până și în marginea ei cea mai dinafară, astfel că mâna ce râvnește cu nostalgie nu cutează s-atingă nici măcar pe aceasta.”
 
 
Tabloul naturii care mişcă sufletul poetului este întunecat de imaginea însoţitorilor Cezarului, un popor în miniatură, căruia poetul îi închinase versurie ”Eneidei”. Masa amorfă a supuşilor împăratului semăna mai degrabă cu un burdihan imens, insaţiabil, pentru care cunoaşterea nu avea nicio valoare şi  pentru care cântul aedului semăna doar cu un zgomot de fond al pantagruelicelor festinuri la care se deda. Oameni ai simţurilor, cu conştiinţa adormită, pe jumătate morţi, din moment ce viaţa lor se limita doar la cele mai ieftine plăceri. Iar el, poetul, „niciodată nu intuise într-un chip atât de nemijlocit neizbăvirea masei”.
În tot vacarmul de pe țărm -iată o altă imagine suprarealistă descrisă cu măiestrie de autor-  poetul pictează cu cuvântul, cuvânt ce mustește  de culoare, cu irizări magice de sensuri așa cum numai un mare artist precum Hermann Broch a putut zămisli. ”În față la proră cânta un sclav muzicant; probabil că societatea adunată acolo, a cărei larmă era sorbită de liniștea serii, îl chemase pe băiat, presimțind ea însăși întoarcerea acasă, iar după o scurtă pauză pentru acordarea lirei, ca și după o scurtă așteptare conformă regulilor artei, răsunase, fusese adus de adiere încoace cântecul fără nume al băiatului fără nume, cântec strălucind blând, plutind diafan aidoma culorilor unui curcubeu pe cerul nopții, atingere a coardelor strălucind blând, gingaș ca fildeșul, operă omenească atingerea coardelor, dar, dincolo de originea omenească, îndepărtată de oameni, desprinsă de oameni, desprinsă de suferință, aer al sferelor, care își cântă sieși, întunericul creștea, chipurile deveneau mai neclare, țărmurile păleau, corabia devenea mai neclară, numai vocea rămânea, se făcea mai limpede și mai dominatoare, ca și cum ar fi vrut să dirijeze corabia în ritmul vâslelor ei, uitată era originea vocii și totuși era vocea diriguitoare a unui băiat  sclav;”
Ajungând pe uscat, poetul, slăbit de boală, este dus cu o lectică, precum o marfă,  până la curtea împăratului din Brundisium. Aici îl întâmpină o altă lume, o masă la fel de amorfă, de astă dată, sărăcia şi mizeria fiindu-i marca vizibilă. Contactul cu realitatea îi trezește poetului amintiri despre o altă lume, o lume care trăia pe cu totul alte coordonate decât această gloată pestriţă, lumea în care el își  avea rădăcinile. De ce îl silise destinul să se întoarcă în Brundisium spre a cunoaște clocotul subuman al infernalului? Ce lecția voia să-l învețe? Cu mâna lipsită de vlagă strângea mânerul cufărului din piele în care ținea manuscrisul. De la corabie la chei se întinseseră trei punți, două destinate descărcării mărfurilor și una rezervată călătorilor. Pe chei țâșnea o altă viață ce punea lolaltă duhoarea fetidă cu iz de fermentație a târgului cu aglomerația pestriță de chipuri animalice.
 „Oh, nimic nu se poate coace pentru a deveni realitate, dacă nu are rădăcini în amintire, oh, nimic nu poate înţelege omul, dacă nu i-a fost dat de la început, în umbra chipurilor din copilăria sa. Căci sufletuul stă întotdeauna la începutul său, păstrează dimensiunea trezirii începutului, până şi sfârşitul are demnitatea începutului; nici un cântec care atinge vreodată coardele lirei sale nu se pierde şi, deschis într-o receptivitate veşnic reînnoită, păstrează în sine toate sunetele de care a răsunat vreodată”. Uliţa mizeriei pe care poetul o străbate până la palat este un fel Purgatoriu anticipat. De o parte și de alta, făpturi despuiate aruncau ocări care cădeau ca o grindină asupra poetului.
”Viața țâșnește din adâncimi inexorabile, răzbătând prin piatră, murind încă pe acest drum, murind și putrezind și răcindu-se încă în timpul înălțării sale, încă în timpul înălțării evaporându-se, dar din înălțimi inexplorabile, irevocabilul coboară rece ca piatra, un suflu coborâtor, luminând întunecat, constrângând prin atingere, încremenind în piatra adâncului, atât sus cât și jos piatră, ca și cum ar fi realitatea ultimă de-aici- iar între un asemenea curent și contracurent, între noapte și contrariul nopții, roșu ca jarul jos, licărind limpede sus, în această înnoptare dublă, el plutea în lectica sa, ca într-o barcă, scufundându-se în crestele de valuriale lumii vegetal-animale, înălțat în adierea irevocabilității, purtat înainte spre măriatât de necunoscute și enigmaticeîncât era ca o reîntoarcere;”
Ajuns la palat, abia putu să pătrundă prin mulțimea descreierată lipsită de orice rânduială. ”Nu există nimeni care să nu fie înclinat a-și disprețui semenul, iar în forfota disprețului, care, anonim și inexprimabil, se deschide și se închide necontenit din nou, stăruie încețoșată convingerea omului că este incapabil să fie om, teama că-și pierde o demnitate care-i e dăruită, fără ca el s-o poată lua în posesie.”
În capitolul al doilea,  intitulat „Foc-coborârea” acţiunea stă sub semnul focului şi semnifică coborârea în sine, în propriul eu. Poetul înţelege că şi-a irosit viaţa, că  ”Eneida” nu-i vrednică de a-i supravieţui şi merită să fie dată focului purificator. Trecerea în transcendent îi prilejuieşte o adevărată criză existenţială: el socotise arta poetică  drept adevărata cale către cunoaştere, însă realităţile, privite din perspectivă istorică, îl conving de prevalenţa filozofiei faţă de poezie. Ca orice muritor, de dragul puterii atotcuprinzătoare își căutase vocația, renunțase la a-și trăi viața, renunțase la orice profesie. Pentru că, singura cale prin care considerase că putea să ajungă la cunoașterea vieții și a morții nu era decât poezia, această ciudată activitate omenească. Da, misiunea bardului i-a apărut în față precum un sacerdoțiu din pricina straniei sfințenii a morții inerente, exaltată în toate operele de artă. În primele sale creații chiar nu cutezase să se apropie de ea, dar cu ”Eneida”, rezistența i-a cedat. . „Oh, fiecare om e înconjurat de un desiş de voci, fiecare om drumeţeşte  toată viaţa prin el, drumeţeşte şi drumeţeşte şi totuşi e ţintuit locului de acea desime impenetrabilă a pădurii de voci, e prins în vegetaţia nopţii, prins în rădăcinile pădurii, care cresc dincolo de orice timp şi de orice spaţiu, oh, fiecare om e ameninţat de vocile indoptabile şi de tentaculele lor, de ramurile vocilor, de vocile ramurilor, care-l încolăcesc încolăcindu-se...”
Viața îi fusese de la bun început o rătăcire, pentru că drumul pe care pornise nu avea nici temei și nici finalitate. Sătea la fereastra palatului și privea cerul care-i părea străin și neprimitor:
”Căci cine a lăsat în urma lui prima poartă a groazei,
acela a pătruns în pridvorul realității,
căci cunoașterea sa, descoperindu-se pe sine și ca
pentru prima oară
îndreptată spre ea însăși,
începe să înțeleagă necesitatea din univers, necesitatea oricărei întâmplări,
ca pe o necesitatea a propriului său suflet;”
Și, în starea de contemplație în care se cufundase în marele arc al nopții în fața lui a apărut un înger, înfricoșător din pricina blândeții cu care îl privea și îi vorbea. Din gura lui se revărsa o limbă în toată simplitatea ei pământească ce cuprindea dulceața atotcunoașterii, atotștiinței, a neștiinței, atotsimțirii, atotuitării, dulceața din urmă a somnului fără vise.
Într-un târziu s-a trezit. Capitolul al treilea, „Pământ-aşteptarea”  este o revenire asupra deciziilor în prezenţa prietenilor şi a lui Octavianus. Le cere tuturor să ardă ”Eneida” întrucât asta era voința zeilor. ”Pentru cunoașterea vieții, îi spune el lui Augustus, nu e nevoie de o creație poetică...” dar împăratul este de altă părere. Din Brundisium urma să plece la Roma, însă fără Virgiliu care trebuia să-și îngrijească sănătatea, atât de șubredă, și fără opera sa după care trebuia să se mai facă niște copii. Căci poemul  nu mai era bunul lui. ”Eneida” devenise spiritul pe deplin valabil al statului roman, era un simbol al perenității lui. În cele din urmă, împăratul i-a luat manuscrisul spre păstrare: ” - Eu, Publius Vergilius Maro, astăzi în vârstă de cincizeci și unu de ani, aflându-mă în perfectă...stai...nu scrie perfectă, ci perfect satisfăcătoare...așadar, aflându-mă într-o perfect satisfăcătoare stare de sănătate trupească și spirituală...așadar, împiedicat prin dorința lui August, care mi-a arătat multă îndurare, să-mi ard poemele, hotărâsc mai întâi ca Eneida să fie socotită o operă dedicată lui August, iar în al doilea rând, ca toate manuscrisele mele să treacă în posesiunea comună a prietenilor mei Plotius Tucca și Lucius Varius Rufus...”
Ultima parte, „Eter-Întoarcerea”, este un poem de o tulburătoare frumuseţe. „Ceea ce a devenit mai târziu ultim parte, spune autorul, a fost un vis dintr-o noapte, aproape o viziune, total neorânduită, abia de cuprins cu privirea, totuşi o ştiinţă. Şi, în mod ciudat, vechile simboluri ale morţii, luntrea, făclia, calul etc. S-au înfăţişat cu totul automat.”
În solilocviul său, viziunile onirice ale poetului Virgiliu sunt mai degrabă ale evocatorului său, cartea fiind o sinteză a filozofiei, esteticii şi eticii lui Hermann Broch. Astfel, abstracţiunea se sublimează în poezie, în vreme ce imaginea poetului Virgiliu capătă consistenţă ca personaj literar veridic. Cine izbuteşte să prindă fugara volatilitate a chipului morţii,  devine invulnerabil în faţa neantului morţii. Cunoaşterea şi acceptarea morţii ca pe un dat asigură libertatea sufletului.
Când omul nu se mai teme de moarte, ultima frontieră dintre două lumi atât de diferite, atunci pote să se integreze în comunitate căreia îi parţine prin iubire şi prin faptă ziditoare. Doar în această zonă a transcendenţei cugetarea poetului Virgiliu/ Broch capătă o încredere care ştie că până şi acolo unde cumpăna se înclină spre dezastru câştigul cunoaşterii este pe măsura celor trăite, adaosul de cunoaştere dăinuind în lume...” Oh, încredere plină de încredere, nu iradiată în jos din cer, ci născută pământeşte în sufletul omenescc urmare a impusei datorii de cunoaşte-aşadar, împlinirea încrederii, în măsura în care poate fi împlinită, nu trebuie să se facă oare tot pământeşte?”
„...cine vrea să trăiască, stând în picioare pentru viaţă, acela ţine ochii deschişi spre cer, spre seninul deschis al cerului, de unde se naşte orice dorinţă de  a trăi, orice voinţă de a trăi: oh! Să poţi revedea albastrul cerului, mâine, pomâine, mulţi ani de-a rândul, şi să nu trebuiască să zaci, cu ochii stinşi-închişi, pe năsălie, cu faţa rigidă cafenie ca lutul, în vreme ce afară se întinde, imposibil să-l mai priveşti, albastrul senin al cerului, plin de uguitul porumbeilor, pe care nu-l mai auzi...Oh, să-ţi fie îngăduit să trăieşti!”
Această întoarcere a poeziei cu faţa spre pământ într-un elan de pătimaşă îmbrăţişare a tot ceea ce este viu, atitudine aflată la antipodul celei mistice, o regăsim şi în îndemnul lui Nietzsche din ”Aşa grăit-a Zarathustra”, de-a iubi Supraomul. Supraomul fiind Pământul însuşi. Omul lui Broch nu caută mântuirea, iertarea păcatelor, „fericirea veşnică”, ci trezirea, integrarea lui în Univers prin Cunoaştere.
Alături de personajele individualizate, un personaj surprins cu măiestrie de Broch este mulţimea, reprezentată prin plebea metropolei, dar şi prin însoţitorii împăratului. Masa îşi ogoieşte teama de moarte prin acele festinuri pantagruelice, prin sângeroase spectacole de circ, prin râvnirea la bunuri mărunte cărora le dedică viaţa în întregime. Pentru Broch, turma adâncită în somnul necunoaşterii este un subiect de amărăciune şi compasiune, nu de dispreţ. Primul contact cu gloata îl ia pe puntea corăbiei, acolo unde descoperă sclavii. Apoi, uliţa mizeriei, loc unde se năşteau dureri şi se murea crunt, animalic.
„...aici, unde casă de casă exhala pe botul uşii deschise o duhoare bestială de fecale, aici, în acest canal de locuinţe deteriorate prin care era purtat în lectica înalţată, astfel că putea, trebuia  să privească în odăile sărăcăcioase, atins de blestemul pe care, cu furie şi absurd, i le aruncau în obraz femeile, atins de petice, atins de fumul gros al torţelorde răşină fixate în pereţii crăpaţi, cu cratiţelelor de fier uzate şi soioase, atin de imaginea îngrozitoare a bătrânilor cu înfăţişare de stafii care şedeau ghemuiţi pretutundeni, aproape goi, în aceste vizuini negre, aici începu să-l năpădească deznădejdea...” Tabloului opulenţei şi desfrâului de pe corabie, Broch îi opune acest tablou al deznădejdii. Chiar şi aristocraţia este cufundată într-un somn al neputinţei, fiinţa fiind golită de toate atributele umane, prăbuşită în animalitate prin acele orgii la care participă.
Iată, aceste realităţi îl determină pe poet să-şi considere opera sterilă, desprinsă de mizeria mundană. Poetul nu trebuia să fie un simplu „făcător de cuvinte”, fără a se implica în viaţa cetăţii. Creaţia sa e lipsită de valoare dacă nu-şi dovedeşte rolul formator. Acesta era motivul pentru care Virgiliu dorea să-şi dea opera pradă focului. Zbuciumul său e nutrit de convingerea că ”Eneida” nu are calităţile unei creaţii artistice veritabile, în definirea căreia reîntîlnim teze ale esteticii lui Broch.
Romanul  lui Hermann Broch este asemeni unui triunghi în care accentul cade asupra uneia din laturi: poezie- cunoaştere-acţiune.
Atunci când împăratul stăruie asupra obligaţiei poetului de a sluji statul prin arta sa, Virgiliu îi atrage atenţia ineficacităţii constrângerii. Când poezia nu-şi mai poate îndeplini misiunea de artă în slujba cunoaşterii,  devine ne-artă şi este necesară trecerea la acţiune. În final, Virgiliu îi lasă manuscrisul ”Eneidei” împăratului cu condiţia să-i elibereze pe sclavi.
Aparent obscură, cartea lui Broch este de o profunzime descurajantă pentru cititorul neiniţiat. Acest procedeu retoric în care modul de expunere este monologul interior i-a determinat pe exegeţi să considere ”Moartea lui Virgiliu”  mai degrabă  a fi un poem decât roman. Tocmai în această împletire a liricului cu muzica interioară rezidă noutatea şi modernismul operei lui Hermannn Broch. Lirismul şi muzicalitatea derivă din conţinut, din registrul lingvistic utilizat, din topica frazei, din cuvinte şi expresii reluate, repetate .
Perspectiva din interior printr-o multitudine de imagini simultane oferă o viziune totală asupra lumii. Timpul fragmentat este anulat şi înlocuit cu timpul fluviu care curge fără încetare. Epicul îmbracă hainele liricului. Iată câteva elemente care pledează pentru noutatea absolută a retoricii romanului lui Broch. La graniţa dintre viaţă şi moarte, dintre vis şi realitate, abundă o mulţime de simboluri. Iniţial, poem al morţii unui om, încet –încet ”Moartea lui Virgiliu se transformă într-un imn de slavă închinat vieţii. Remarcabilă rămâne încastrarea unor versuri din ”Eneida” continuate de autor în hexametri de o sublimă frumuseţe.

  •  

 

 

Bibliografie: Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu, Editura Paralela 45,2003

 

Din vol. Maria Sava, Cartea iubirii, Editura PIM, Iași, 2015

 

 

Cenaclu Literar: