Multe roluri va fi jucat Moartea până acum, dar pe cel de narator omniscient, de paznic al focului vieţii, nu ştiu să-l fi îndeplinit. Moartea pe post de Şeherezadă... O Şeherezadă uimită, ea însăşi, de cruzimea clienţilor săi. Moartea spune povestea vieţii micuţei Liesel Meminger, actul narativ având funcţia de-a mai adăuga încă o zi unei vieţi trăită în incertitudinea zilei de mâine. And a day. Forever and a day.

Şi prin acest procedeu retoric de-a pune un personaj care ar fi trebuit să semnifice sfârşitul, să desfăşoare ghemul vieţii până la capăt, intrăm în plin absurd. Absurdă e situaţia în care însăşi Moartea încearcă salvarea lumii prin actul creaţiei, prin Cuvânt. Întrucât, doar el, Cuvântul, este unicul fir ce leagă personajele cărţii ”Hoţul de cărţi” de ceea ce se cheamă „viaţă”.

Cuvântul care ucide, cuvântul care manipulează, cuvântul care năruie o lume, cuvântul care zideşte.   

În Prologul romanului, naratoarea încearcă, „cu toată onestitatea”, să-l pună pe cititor în temă prezentându-i un veritabil supravieţuitor în persoana lui Liesel Meminger –hoţul de cărţi . În vremuri atât de cumplite Liesel se luptă din răsputeri să dea vieţii un sens, o aparentă normalitate, trăind cu toată fiinţa ei tot ceea ce Viaţa îi oferă. Pentru că, spre deosebire de semenii săi,  Liesel mai ştie să vadă culori.

Pentru „naratoare” culorile sunt un refugiu din preajma oamenilor, deoarece şi-au pierdut minunăţia curcubeului de culori ce-ar fi trebuit să fie sufletul lor. Vremuri triste, timpul şi spaţiul invadat de alb, foarte mult alb despre care se spune că n-ar fi o culoare - pictorii o numesc non-culoare. Este începutul drumului către cealaltă „non-culoare”-negrul, şi între ele se întinde o imensitate de gri . „Caut intenţionat culorile, spune Moartea, pentru a-mi abate atenţia de la ei, dar îi observ câteodată pe cei rămaşi în urmă fărâmiţându-se prin mozaicul conştientizării, disperării şi surprizei. Ei au inimi străpunse. Au plămâni frânţi.” Eroina povestirii este diferită de ceilalţi- e vie, trăieşte viaţa din plin. „Când mi-o amintesc, ne spune „naratoarea”, văd o listă lungă de culori, dar rezonez cel mai mult cu cele trei în care am văzut-o în carne şi oase.” Mai întâi albul. Albul rece al zăpezii, al indiferenţei celorlalţi. Apoi, griul cerului ploios de iarnă, griul din sufletul oamenilor, griul zăpezii amestecate cu noroiul din cimitir. Doar în preajma lui Liesel Meminger putea fi văzut un adevărat curcubeu.

Povestea începe cu moartea micuţului Warner, fratele lui Liesel, în trenul de Munchen. Mama îi ducea unei familii din Molking, orăşel din suburbia Munchenului, spre adopţie. Prima întâlnire cu Moartea coincide cu prima hoţie: Liesel îi fură unui tânăr gropar ”Manualul groparului” (The Grave Digger’s Handbook), pe care acesta îl pierduse în cimitir la înmormântarea fratelui ei.

Familia adoptivă, Hubermannii, stăteau pe strada Himmel (Rai) şi ar fi trebuit să-i ia spre adopţie contra unei alocaţii. Momentul despărţirii de mama sa  înseamnă sfârşitul albului. „Ziua era gri, culoarea Europei”. Singura legătură a micuţei Liesel cu trecutul va rămâne cartea furată în cimitir. Fusese ultima dată când şi-a văzut fratele şi ultima dată când îşi văzuse mama. Deseori , noaptea o scotea de sub saltea şi-o ţinea în braţe. „Privind lung literele de pe coperte şi atingând literele imprimate dinăuntru, nu avea idee ce însemnau. Realitatea era că nu prea conta despre ce era cartea. Era mai important ce semnifica.” Spre deosebire de Rosa Hubermann, Hans, tatăl adoptiv, deşi, aparent, o persoană insignifiantă, era ca şi Liesel „o întreagă listă de culori”. Trebuia doar să ştii să le vezi. Făcea parte din familia celor care prin bunătatea sufletului duc pe umeri întreaga umanitate. Era un om valoros. Şi Liesel, omul-copil, a văzut dincolo de aparenţe. Între el şi Liesel se va crea cea mai puternică legătură ce poate exista între două suflete nobile înecate în mii de culori.

“But I see your true colors
Shining through
I see your true colors
And that's why I love you
So don't be afraid to let them show
Your true colors
True colors are beautiful,
Like a rainbow” ( True colors

Pe strada Himmel, Liesel îl întâlneşte pe Rudy Steiner, admirator al lui Jesse Owens cel care la Olimpiada din 1936 a câştigat patru medalii de aur la alergare şi căruia Hitler a refuzat să-i strângă mâna pe motiv că era negru, deci nu era om. Şi Rudy Steiner a fost atât de  impresionat de palmaresul lui, încât într-una din zile s-a furişat în bucătărie şi s-a mânjit cu un strat gros de cărbune pe faţă, apoi a alergat pe stadionul Hubert Oval încercând un joc magic prin care oferea idolului său strângerea de mână refuzată de Hitler. Se metamorfozase în Jesse Owens, cel plin de glorie, ovaţionat de mulţime şi căruia i se recunoştea statutul de om, în ciuda faptului că nu avea pielea albă. În urma acestui episod, Rudy primeşte prima lecţie de rasism de la tatăl său. Era lecţia de supravieţuire într-o lume schimonosită, absurdă, în care nazismul luase amploare.Încet-încet Liesel începe să se integreze în familia Hubermann. Cel care i-a fost călăuză şi îndrumător a fost tatăl adoptiv, Hans. Noapte de noapte Liesel are coşmaruri cu chipul frăţiorului său mort. Trecutul o trăgea spre sine şi singurul lucru care o lega de trecut era ”Manualul groparului”. Şi pentru că nu ştia să citească, Hans o ajută să pătrundă taina obiectului magic numit: „carte”. Să-i facă accesibil conţinutul şi, astfel, să-i alunge spaima de necunoscut. „Privind în urmă, Liesel îşi dădea seama cu exactitate la ce se gândea papa al ei când a scrutat prima pagină din ”Manualul groparului”. A constatat dificultatea textului şi a realizat repede că o astfel de carte e departe de a fi ideală. Erau acolo cuvinte cu care şi el avea probleme. Să nu mai vorbim de morbiditatea subiectului. Cât despre fată, avea dorinţa bruscă de a o citi, astfel încât nici nu încerca să înţeleagă. La un anumit nivel, probabil, voia să se asigure că fratele ei fusese îngropat aşa cum trebuie. Indiferent de motiv, foamea de a citi acea carte era atât de intensă pe cât putea simţi un copil de zece ani.”

Din acest moment Liesel descoperă forţa Cuvântului. Mult mai târziu, când va începe să scrie cartea vieţii sale, va nota: „N-ai crede, dar nu şcoala a fost cea care m-a ajutat atât de mult să citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred foarte deştept, şi e adevărat că nu citeşte prea repede, dar am aflat curând că scrisul şi cuvintele chiar i-au salvat viaţa cândva. Sau cel puţin, cuvintele şi un bărbat care l-a învăţat să cânte la acordeon...”

Şi lecţiile de alfabetizare ale lui Liesel se petreceau noapte de noapte, când acele fiinţe hidoase, numite coşmaruri, veneau să-i bântuie somnul. Pivniţa devenise camera secretă, un fel de Shamballa în care Liesel pătrundea taina cuvintelor. Însă bucuria cea mare a fost atunci când, la Crăciunul lui 1939, Liesel a primit cadou două cărţi. Învăţase să citească şi să scrie. Descoperind scrisul s-a gândit că aşa ar fi putut să mai afle ceva despre mama sa de care-i era în continuare dor. Şi a început să-i scrie scrisori. Scrisori moarte pentru că nu ajungeau la destinaţie. Pentru că acele cuvinte, care ar fi  trebuit să ajungă la sufletul mamei sale, mureau înainte de vreme. Cuvintele primesc viaţă de la cel care le aşterne pe hârtie, dar dacă nu sunt citite de cineva cu sufletul, mor. Aşa erau vremurile. Anul 1940 era anul unei lumi absurde când oamenii îl sărbătoreau pe Fuhrer aprinzând imense ruguri de cărţi în onoarea lui,  în vreme ce Moartea bântuia prin întreaga Germanie. Liesel descoperă încă o dată forţa cuvintelor. De astă dată puterea lor de-a ucide. În jurul acelor imense focuri de pe străzile din Molching aude cuvântul comunist. Îl mai auzise cândva când tatăl său a dispărut de acasă şi din acel moment viaţa ei a căpătat alt sens. Acum ştia că acele ruguri de cărţi erau încinse cu scopul de-a ucide Cuvântul, de-a-l deforma, de-a-l transforma în scrum. Şi-n mintea ei a încolţit un gând pe care l-a pus în practică. A decis să salveze Cuvântul. Hoţul de cărţi a recidivat! A scos din jarul mocnit o carte pe care a ascuns-o la piept. „Cartea părea îndeajuns de rece pentru a putea fi strecurată sub uniformă. La început a fost caldă şi plăcută la piept. Dar, când începu să meargă, cartea se încălzi. Când a ajuns înapoi la papa şi la Wolfgang Edel, cartea începuse să o ardă. Parea că se aprinde. Amândoi bărbaţii priviră în direcţia ei. Ea zâmbi. Îndată ce zâmbetul i se stinse pe buze, simţi altceva. Sau mai exact pe altcineva.”Era cea de-a doua carte din viaţa ei: ”Ridicarea din umeri”. Biblioteca ei prindea contur: ”Manualul groparului”-furată, ”Câinele Faust” şi ”Farul” -primite în dar de Crăciun şi acum, ”Ridicarea din umeri” - din nou, furată.

Şi nu după mult timp a apărut şi a treia carte. Mergea săptămânal acasă la primar să ia rufe la spălat. Nevasta primarului a primit-o în bibliotecă, unde Liesel a rămas, pur şi simplu, uimită de acel adevărat sanctuar al Cuvântului. Aşa ar fi trebuit să arate Raiul: „Peste tot cărţi! Fiecare perete era căptuşit cu rafturi supraaglomerate, dar impecabile. Abia dacă se zărea vreun tablou. Erau stiluri şi mărimi diferite ale literelor pe cotoarele cărţilor negre, roşii, gri şi de toate culorile. Erau cele mai frumoase lucruri pe care Liesel Meminger le văzuse vreodată.” Însă,  Cuvântul se afla în mijlocul întinderii nesfârşite de spaţiu gol, de lemn. Cărţile erau la kilometri depărtare.”Doar Moartea era omniprezentă. Nimeni nu le iubea şi nu le mângâia. Rămăseseră aşa, de când fiul primarului murise şi nimeni nu mai găsea timp şi dragoste pentru ele.

Viaţa de pe strada Himmel părea să curgă într-un soi de normalitate. Până a apărut el. Luptătorul. Boxerul evreu ce nu-şi mai avea locul în Germania nazistă a Fuhrerului.Un nenorocit, lihnit de foame şi înfricoşat, care spera să scape de ea, de Moarte. Singura lui avere era o valiză cu câteva lucruri şi-o carte. Şi singura lui speranţă era arianul Hans căruia, cândva, tatăl său îi salvase viaţa, murind în locul lui. Şi Hans promisese că-şi va răscumpăra darul oferindu-l atunci când cineva din familia lui ar fi avut nevoie.

Şi Liesel şi Max Vandeburg, evreul, erau doi abandonaţi, doi rătăciţi ai soartei. Pe Liesel mama sa o abandonase în familia Hubermannilor. Şi Max era al nimănui. Germania, patria în care se născuse nu-l mai dorea: îl abandonase lui Hitler Îi cerea moartea în schimbul fericirii poporului arian. Şi acum Max, având drept bilet de liberă trecere însăşi condamnarea sa la moarte, cartea Fuhrerului, Mein Kampf,  mergea să ceară ajutor lui Hans Hubermann. Îi lega prietenia lui Hans cu tatăl său şi un acordeon care aparţinuse evreului neamţ, Erik Vandeburg, mort în Primul Război Mondial întru apărarea patriei sale, Germania.

Lucrurile se schimbaseră. Acum, patria cerea sângele tuturor evreilor. Hans Hubermann nu putea să uite că un evreu îl învăţase să cânte la acordeon şi-i salvase viaţa. Max, fiul lui Erik Vandenburg, avea 24 de ani în 1940. Crescuse la Stuttgart, de la doi ani rămânând orfan de tată. Un adolescent care crescuse pe stradă asemeni tuturor orfanilor şi care învăţase lecţia supravieţuirii, apărându-se cu pumnii. Şi cel mai bun prieten al său fusese arianul Walter Kugler. Ei, care se bătuseră bărbăteşte, cu pumnii pe stradă, au devenit apoi cei mai buni prieteni. Dar a venit 9 noiembrie. Kristalnacht.  Moartea a avut foarte mult de lucru. Iar Walter Krugler n-a putut decât să-şi ajute prietenul să plece la Molching spre a fi ascuns de Hans Hubermann. Pivniţa Hubermannilor îl adopta acum şi pe cel de-al doilea orfan.

Întâlnirea dintre hoţul de cărţi, copilul abandonat al arienilor, şi Max Vandenburg, fiul evreului mort în război, hăituit spre a fi trimis în lagăr, dă o nouă turnură romanului. „În timpul nopţilor, şi Liesel Meminger, şi Max Vandenburg demonstrau asemănarea dintre ei. În camerele lor separate visau coşmarurile şi se trezeau, unul cu ţipăt în cearşafurile inundate şi altul să respire lângă focul mocnit.”

Biblioteca lui Liesel sporeşte cu un exemplar în februarie 1941, când împlineşte doisprezece ani: primeşte în dar ”Oamenii nămolului”. Max nu avea ce să-i dăruiască. Singura carte pe care o adusese cu sine era Mein Kampf. A decis să-i facă şi el un dar lui Liesel, aşa că i-a scris el o carte. A scos pagini din Mein Kampf, le-a vopsit în alb, apoi a scris propria poveste: ”Omul aplecat asupra mea”.

Între timp, Liesel învăţa lecţia supravieţuirii împreună cu prietenul său Rudy cu care descoperise ce mult însemna să fii iute de mână pentru a-ţi face rost de mâncare. Într-una din expediţiile lor, Rudy salvează Cuvântul de la înec. Cândva, Liesel îl salvase din foc. Acum, Rudy Steiner se aruncă în apele învolburate şi reci ale Amperului în care o carte plutea vertiginos la vale. Era ”Omul care fluieră”, cartea pe care Liesel o primise în dar de la Ilsa Hermann, nevasta primarului. Fiind de faţă, Moartea ar fi putut în orice clipă să-şi ia tributul. Însă n-a mai rezistat să-l vadă încă o dată pe hoţul de cărţi în genunchi lângă un trup neînsufleţit. Era prea mult pentru ea. Până la urmă, „orice moarte are o inimă.” Şi în definitiv, trebuia să continue povestea...Mai ales că Liesel a înţeles cât de mult o iubea Rudy, dacă nesocotise pericolul morţii de dragul ei. „Trebuie să o fi iubit atât de incredibil de mult! Atât de mult, încât nu-i va mai cere niciodată ca buzele lor să se întâlnească şi va intra în mormânt fără ca acest lucru să se fi întâmplat.” Acest episod pe care Moartea îl povesteşte cuprinsă de emoţii dovedeşte că oamenii, de fapt, construiau o lume a absurdului care până şi pe ea o depăşea. Ca orice narator care se respectă şi vrea să ţină firul povestirii din scurt, Moartea a venit şi cu unele lămuriri.

„În mod cert, spune ea, am avut câteva raite de dat în acel an, din Polonia în Rusia, în Africa şi înapoi. Aţi putea argumenta că dau raite indiferent ce an este, dar uneori omenirea adoră să agite puţin lucrurile. Au făcut să crească producţia de cadavre şi, implicit de suflete care se eliberau. (....) Din când în când, aş vrea să pot spune ceva de genul: „Nu vedeţi că am deja mâinile ocupate?” Dar nu fac asta niciodată. Mă autocompătimesc în sinea mea, în vreme ce îmi văd de treabă şi, câteodată, sufletele şi cadavrele nu se înzecesc, ci se înmiiesc.”

Şi Hitler s-a dovedit un Stăpân al Morţii deosebit de neînţelegător. Cu cât îşi făcea treaba mai repede cu atât îi dădea mai mult de lucru.

Între timp, Liesel se întoarce în Grande Strasse, la locuinţa primarului şi fură o altă carte: ”Purtătorul de vise o carte despre un copil abandonat care voia să se facă preot”. De data asta n-o mai fură pentru ea, ci pentru prietenul său, evreul, ascuns în pivniţa din strada Himmel. „Îi dăduse !Purtătorul de vise” lui Max, ca şi cum numai cuvintele l-ar fi putut hrăni.” Cartea era o antiteză a ”Omului care fluieră”.

Între timp Moartea nu mai prididea să adune la suflete. „Le-am purtat în degete ca pe valize, spune ea. Sau le-am aruncat pe umăr. Numai pe copii i-am dus în braţe.” S-a declarat învinsă de atâtea suflete  pe care trebuia să le culeagă. Era prea mult pentru ea. Oamenii se dovediseră mult mai nemiloşi decât ea şi bombele cădeau secerând zeci de suflete de copii şi adolescenţi. Erau copiii nevinovaţi ai Germaniei care nu reuşeau să înţeleagă ce păsări atât de vorace zburau pe cerul ţării lor. Şi asta, în timp ce la Auschwitz alte suflete o aşteptau înnegrind cerul. „Pentru mine, povesteşte Moartea, cerul era de culoarea evreilor (...) Erau trupurile frânte şi duioase inimi moarte...Toate erau uşoare precum cojile de nuci. Cerul era plin de fum în acele locuri. Miros ca de cuptor, dar totuşi atât de frig! mă înfiorez când îmi amintesc-şi încerc să uit.” Copleşită, Moartea face lucruri nefireşti. Îl invocă până şi pe Dumnezeu să aibă milă de oameni. Că ei nu mai aveau milă unii de alţii. „Chiar am sărutat câţiva pe obrajii obosiţi, otrăviţi. Am ascultat ultimile lor strigăte întretăiate. Cuvintele lor franţuzeşti...Erau francezi, erau evrei şi eraţi voi.”

În Molching bombardamentele se îndesesc, pe măsură ce războiul se apropie de sfârşit, iar trupele SS caută ţapi ispăşitori răscolind pivniţele cetăţenilor. Max decide să plece pentru a nu aduce condamnarea la moarte Hubermannilor.Visează să poată ieşi din iadul războiului şi să ajungă în America.

 Liesel Meminger începe să se simtă tot mai singură după ce şi Hans Hubermann este luat pe front, la un spital militar din Viena. Primeşte de la Rosa Hubermann cadoul lăsat de Max înainte de plecare- o altă carte scrisă de el pe paginile albite din Mein Kampf. O intitulase ”Scuturătoarea de cuvinte”, carte în care Max adunase cele mai semnificative întâmplări din viaţa ei.

August 1943. Războiul se apropie de sfârşit. Convoaiele de evrei ce mergeau către Dachau şi către Auschwitz deveneau tot mai dese pe străzile Molkingului. Ceea ce Liesel sperase să nu se întâmple, se întâmplase: Max era într-unul dintre aceste convoaie. Redau în final capitolul în care este surprinsă ultima întâlnire dintre Max şi Lisa. Tulburătoare pagini. Din nefericire, omul este predestinat să uite. Chiar şi propria istorie. Dovada? Se tot repetă.

 

Markus Zusak - Hoţul de cărţi (fragment)

 

Max Vandenburg,  August 1943

 Erau rămurele de păr, aşa cum se gândise Liesel, şi ochii apoşi au păşit spre ea, peste umerii celorlalţi evrei. Când au ajuns la ea, au implorat. Barba îi îmblânzea faţa şi gura îi tremura în timp ce spunea cuvântul, numele, fata. Liesel. Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, printre ei, până îl apucă de braţ cu mâna stângă. Chipul lui se înclină spre ea. Ea se împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă pentru a o ajuta să se ridice. Îşi irosi toate puterile.

-Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici.

-Nu-mi vine să cred...Cuvintele îi picurau din gură lui Max Vandenburg. Uite cât ai crescut! Avea o tristeţe intensă în ochi. I se umflau. Liesel...Au pus mâna pe mine acum câteva luni. Vocea lui era schilodită, dar se târa spre ea. La jumătatea drumului spre Stuttgart, spuse el. Din interior, fluviul de evrei era un dezastru impenetrabil de braţe şi picioare. Uniforme zdrenţuite. Încă nu o văzuse niciun soldat, iar Max o avertiză:

-Trebuie să-mi dai drumul, Liesel. Chiar încercă să o împingă, dar fata era prea puternică. Braţele înfometate ale lui Max nu o putură convinge, iar ea merse în continuare prin mizerie, foamete şi confuzie. După un şir lung de paşi, primul soldat o observă

-Hei! strigă el. Arătă  cu biciul . Hei, fato, ce faci? Ieşi de-acolo!

Fiindcă ea îl ignoră complet, soldatul îşi folosi arma ca să-şi facă loc prin mulţimea densă de oameni. Îi îmbrînci la o parte şi ajunse la ea. Se ivi deasupra ei, în timp ce Liesel se lupta să înainteze şi fata observă expresia gâtuită a lui MaxVandenburg. Îl mai văzuse înfricoşat, dar niciodată astfel. Soldatul o înşfăcă. Mâinile lui îi apucară cu brutalitate hainele. Putu să-i simtă oasele şi închieturile degetelor. Îi maltratau pielea.

-Am zis să ieşi! îi ordonă el şi o târî pe fată spre marginea străzii, şi o azvârli spre zidul de spectatori germani. Se făcea tot mai cald. Soarele îi ardea faţa. Fata aterizase brusc şi dureros, dar acum era din nou în picioare. Şi-a revenit şi a aşteptat. A reintrat în convoi. De data aceasta, Liesel şi-a croit drum prin spate. În faţă, putea vedea rămurele distincte de păr şi se îndreptă iarăşi spre ele. De această dată, nu îl atinse şi se opri. Undeva în interiorul ei se aflau sufletele cuvintelor. S-au căţărat afară şi au rămas lângă ea.

-Max, zise fata.

El se întoarse şi închise ochii pentru o clipă, iar fata continuă:

-A fost odată un bărbat mic şi ciudat, spuse ea. Braţele ei atârnau pe lângă trup, dar mâinile îi erau strânse în pumni. Dar mai era şi o scuturătoare de cărţi. Unul dintre evreii aflaţi în drum spre Dachau se oprise acum din mers. Rămase absolut nemişcat, timp în care ceilalţi îl ocoleau morocănoşi, lăsându-l complet singur. Ochii lui ezitară şi fu atât de simplu! Cuvintele trecură de la fată la evreu. Se căţărară pe el. Data următoare când vorbi, întrebările ieşiră poticnindu-se din gură. Lacrimi fierbinţi i se înghionteau în ochi şi ea nu voia să le elibereze. Mai bine să fie fermă şi mândră. Să lase cuvintele să facă totul.

-Tu eşti cu adevărat? întrebă tânărul, zise ea. De pe obrazul tău am luat sămânţa? Max Vandenburg rămase în picioare. Nu căzu în genunchi. Oamenii, evreii, norii, se opriră cu toţii. Urmăreau. Max o privi prima oară pe fată şi apoi se uită lung la cerul larg şi albastru, şi măreţ. Erau raze puternice- scânduri de lumină-căzând pretutindeni, minunat pe stradă. Norii îşi arcuiau spinările pentru a privi în urmă şi apoi se puneau din nou în mişcare.

-E o zi atât de frumoasă zise el, iar vocea lui era fărâmiţată.

O zi grozavă pentru a muri. O zi grozavă pentru a muri, ca asta. Liesel se apropie de el. Fu îndeajuns de curajopasă să întindă mâna şi să-i atingă faţa acoperită cu barbă.

-Tu eşti cu adevărat, Max?

O zi germană atât de strălucitoare şi publicul ei grijuliu. Îşi lăsă buzele să-i sărute palma.

-Da, Liesel, eu sunt, apoi el îşi puse faţa în palma fetei şi plânse pe degetele ei.

Plânse în vreme ce soldaţii veniră şi micul grup de evrei insolenţi stătea şi privea. A fost biciuit.

-Max, plânse fata. Apoi, în gând, fiind târâtă de acolo.

 „Max

Boxer evreu”

În sinea ei spuse totul. „Maxi-taxi. Aşa îţi zicea prietenul tău din Stuttgart când v-aţi bătut pe stradă, îţi aduci aminte? Tu erai acela-băiatul cu pumnii duri-şi ai spus că i-ai da un pumn în faţă morţii dacă vine după tine. Îţi aminteşti Max? Tu mi-ai zis. Îmi amintesc tot... Îţi aminteşti de omul de zăpadă Max? Îţi aminteşti? Din pivniţă? Îţi aminteşti norul alb cu inima gri? Fuhrerul încă mai coboară să te caute câteodată. Îi este dor de tine. Tuturor ne e dor de tine” Biciul. Biciul. Biciul din mâna soldatului continuă să lovească. Îl pocni peste faţă pe Max. Îi tăie bărbia şi îi crestă gâtul.Max se prăbuşi la pământ şi soldatul se întoarse acum spre fată. Gura i se deschise. Dinţii lui erau imaculaţi. O imagine bruscă îi apăru în faţa ochilor. Îşi reaminti ziua în care îşi dorise ca Ilsa Herman sau măcar Rosa cea de nădejde să o plesnească peste faţă, dar nici una din ele nu o făcuse. De această dată nu a fost dezamăgită. Biciul i-a brăzdat clavicula şi i-a atins omoplatul

-Liesel!

Cunoştea această persoană. Când soldatul ridică biciul, ea îl zări pe Rudy Steiner agitat în mulţime. O striga. Îi văzu chipul chinuit şi părul galben.

-Liesel, ieşi de-acolo!

Hoţul de cărţi nu ieşi Închise ochii şi încasă următoarea lovitură arzătoare şi apoi încă una, până când corpul ei se izbi de podeaua caldă a străzii. Îi încălzea obrazul. Auzi alte cuvinte, de data aceasta de la soldat:

-Steh’auf!

Propoziţia succintă nu îi era adresată fetei ci evreului. A fost dezvoltată.

-Ridică-te, jegosule, câine evreu, ridică-te, ridică-te...

Max se ridică anevoie în picioare. Încă o flotare, Max.

Încă o flotare pe podeaua rece din pivniţă.  Îşi mişcă picioarele. Merse în continuare, târându-le după el. Picioarelei se clătinau şi atinse cu mâinile urmele biciului pentru a alina usturimea. Când încercă să se uite din nou după Liesel, mâinile-soldat au fost puse pe umerii lui însângeraţi şi l-au împins. Băiatul sosi. Picioarele lui slăbănoage se îndoiră şi el strigă spre stânga lui.

-Tommy, vino-ncoace şi ajută-mă! Trebuie să o ridicăm. Tommy, hai odată! Îl ridică pe hoţul de cărţi de subsori. Liesel, haide, trebuie să plecăm de pe stradă. Când fata fu capabilă să stea în picioare, se uită la feţele împietrite ale nemţilor, proaspăt scoase din cutiile lor. La picioarele lor, îşi permise pentru un moment să se prăbuşească...”

 

 

 

 

Aceasta a fost povestea spusă de Moarte, o poveste despre oameni, despre culori şi despre hoţul de cărţi.

Bibliografie: Markus Zusak, Hoţul de cărţi, Editura Rao, 2011