Jose Saramago –Memorialul mânăstirii

Jose Saramago –Memorialul mânăstirii

Mafra a reprezentat pentru mine un om jupuit. Aveam 7 sau 8 ani când părinţii m-au dus acolo, în excursie cu nişte vecini. Jupuitul era, şi este în continuare, acel Sfânt Bartolomeu care-şi susţine cu mâna dreaptă, atâta vreme cât marmura va îndura, pielea desprinsă de pe trup. …Multi ani mai târziu, la sfârşitul lui 1980 sau la începutullui 1981, trecând prin Mafra şi contemplând  toate acele arhitecturi, m-am auzit spunând fără să ştiu de ce : Într-o zi mi-ar plăcea să pun toate aceste lucruri într-un roman.”Aşa îşi începe Jose Saramago aventura romanescă având ca punct central  “sminteala de marmură” “mai mare decât regatul”, cum a mai fost numită construcţia megalomană a mânăstirii din Mafra.

Autorul rescrie istoria unui anume timp şi spaţiu al Portugaliei recurgând la o serie de artificii literare cu scopul de-a recupera un timp care ,din punctul de vedere al istoriei, rămâne în trecut. Fără să încalce teritoriul cronicarului, care, doar consemnează faptele, romancierul creează destine, schimbă cursul evenimentelor, transformând eşecul istoriei într-o victorie a spiritului uman. Momentul luat drept reper este în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când pe tronul Portugaliei se afla Don Joao al V-lea, beneficiar al aurului incaşilor. Acest  lucru l-a determinat să pornească marele proiect de la Mafra prin care să depăşească în opulenţă, grandoare şi strălucire toate curţile europene: “A fost odată un rege care a făgăduit să înalţe o mânăstire în Mafra. A fost odată o lume care a construit această mânăstire. A fost odată un bărbat ciung şi o femeie care avea puteri. A fost odată un preot care vroia să zboare şi a murit nebun. A fost odată.” Aceasta e fabula romanului, pe scurt, pe a cărui urzeală Saramago ţese un roman în care dă sens efortului comun învestit în ridicarea imensei abaţii. De aceea, el va pune accentual pe o temă atât de frecventă şi de exemplară a timpului-tema zborului. Pe de o parte smintitul rege îşi impune, discreţionar, ambiţia de-a ridica un edificiu prin care numele să-i rămână posterităţii, aşa cum, de fapt, şi pe la noi se întâmpla când Negru Vodă cerea Meşerului Manole să-i ridice o mânăstire unică şi inegalabilă.

 În acelaşi timp, trei personaje: Bartolomeu, Baltasar şi Blimunda, cărora li se alătură compozitorul Scarlatti îşi unesc forţele punându-le în slujba unui ideal comun, acela de-a se înălţa în zbor, totodată de-a dovedi că acest lucru e posibil.  “Păsăroiul”, simbolul acestui ideal, aşa cum a fost numit aparatul de zbor, devine realitate.

Conform cronicilor vremii, Mînăstirea din Mafra, construită între 1717-1750 fusese promisă de către suveran franciscanilor din Arrabida în schimbul rugăciunilor adresate de aceştia lui Dumnezeu pentru ca regele să primească un moştenitor. De ce în Mafra? Pentru că, deşi era un sat mic şi mizerabil, avea o poziţie excelentă în apropierea mării. Numai că proiectul unei abaţii modeste s-a transformat, în timp, într-un imens şantier pe care zeci de mii de muncitori şi-au găsit sfârşitul. În acest timp şi părintele Bartolomeu Lourenco de Gusmao înjgheba “maşina de umblat prin văzduh la fel ca pe pământ sau pe apă” , supranumită Păsăroiul.

Incipitul romanului stă sub semnul dorinţei Suveranului de-a lăsa urmaş demn să-i continue domnia, deşi regina era cât se poate de stearpă. „În primul rând, pentru că un rege, şi cu atât mai mult unul al Portugaliei, ţine Saramago să sublinieze, nu cere niciodată ceea ce stă doar în puterea lui să dea, iar în al doilea pentru că, fiind receptacol prin natura ei, femeii îi este dat în mod firesc să fie rugătoare atât la slujbe organizate cât şi în acatiste ocazionale.”pg19.

…Dar Dumnezeu e mare şi miracolele abundă, mai cu seamă, atunci când ostaşii Lui ies în lume să-i propovăduiască minunile şi când mulţimea e gata să creadă în ele.

În cetatea abia ieşită din sărbătorile Pascale îşi face apariţia un personaj ciudat, pe numele său, Baltasar Mateus Şapte-Sori, fost soldat în armata regală. Acum era lăsat la vatră din cauza că mâna stângă îi fusese retezată de la încheietură. Dorinţa lui cea mai mare era să-şi pună o proteză în locul celei sub formă de cârlig pe care singur o inventase. Deşi strânsese o parte din banii necesari din soldă, porni pe drumul către Lisabona tocmai pentru a-şi împlini dorinţa. Drumul lung şi costisitor i-a lăsat doar câteva monede în buzunar atunci când a păşit pe străzile Lisabonei. Auzise şi el de marele şantier de la Mafra, însă ca să poată munci avea neapărat nevoie de acea proteză. A umblat o zi întreagă pe străzile Lisabonei, noaptea găsindu-l într-un adăpost alături de un vechi tovarăş de luptă. În cea de-a doua zi urma să aibă loc un autodafe la care participa întreg oraşul: urmau să fie arşi pe rug o sută de eretici, evrei, creştini noi, vrăjitori şi alţi câţiva trădători ai credinţei. La procesiune participă şi Blimunda, femeia care vede oamenii şi lucrurile pe dinăuntru, alături de părintele Baltasar. Printre cei pedepsiţi în piaţa publică era şi mama ei, Sebastiana Maria de Jesus, surghiunită de Inchiziţie  în Angola. Părintele Baltasar îi propune lui Şapte-Sori să –l ajute să termine  “arca zburătoare” , construită după modelul Arcei lui Noe doar că ar fi trebuit să se înalţe către cer. Împreună cu Blimunda, Şapte –Sori se retrage la castelul părăsit al părintelui Antonio Vieira, condamnat la închisoare de către Inchiziţie acolo unde părintele Bartolomeu îşi adusese Păsăroiul... Între timp regina aduce pe lume o prinţesă, iar regale pleacă la Mafra să aleagă locul pentru mânăstirea promisă.Înălţarea mânăstirii cere însă multe sacrificii, execuţii publice, autodafeuri de pe urma cărora vor rămâne averi care să fie folosite la înălţarea marelui Edificiu.

Marea amărăciune a lui Baltasar şi a Blimundei era că nu găseau un năvod pe care să-l arunce până la stele şi cu care să culeaga eterul care le susţinea. În cele din urmă Baltasar Şapte-Sori pleacă la Mafra unde se afla casa părintească în care acum trăia cumnatul său. Regina dă naştere şi unui prinţ, în vreme ce regale se simte tot mai rău cu sănătatea. “Pe lângă taifasul femeilor, visurile sînt acelea care ţin lumea pe orbita ei. Şi tot visurile sînt acelea care îi alcătuiesc în jur o cunună de luni, iar cerul este strălucirea care se află în mintea oamenilor, dacă nu cumva în mintea oamenilor este adevăratul şi unicul cer”  După o călătorie de patru ani, părintele Bartolomeu Lourenco revine în Mafra unde se aflau Baltazar Şapte–Sori şi Blimunda, propunându-le să-l ajute în continuarea proiectului Păsăroiului. Părintele aflase în lunga lui călătorie ce este eterul, forţa care ţine sus pe cer toate corpurile cereşti şi care va ţine şi maşina lui zburătoare. Baltasar, crezuse că eterul e sufletul, însă părintele Bartolomeu îl contrazice : “Înăuntrul nostru, le spune el, există voinţă şi suflet, la moarte sufletul pleacă din trup, se duce acolo unde sufletele îşi aşteaptă judecata, nimeni nu ştie în ce loc, însă voinţa , ori s-a despărţit de trup, fiind omul încă în viaţă, ori moartea o desparte de el, ea e eterul, voinţa oamenilor e aerul pe care îl respiră Dumnezeu, Şi eu ce am de făcut, întreabă Blimunda, însă ghicea răspunsul, O să vezi voinţa înlăuntrul oamenilor, Nu am văzut-o niciodată cum n-am văzut nici sufletul, Nu vezi sufletul fiindcă sufletul nu se poate vedea, n-ai văzut voinţa fiindcă n-ai căutat-o, Cum arată voinţa, E un nor întunecat, Ce este un nor întunecat, Îl vei recunoaşte când o să-l vezi, încearcă cu Baltasar, de asta am venit aici. Nu pot am jurat că nu-l voi privi nicicând pe dinăuntru, Încearcă atunci cu mine. Blimunda îşi înălţă capul, se uită la preot, văzu ce văzuse întotdeauna, mai asemănătoare făpturile pe dinăuntru decât pe dinafară, deosebite doar când sunt bolnave, se uită din nou şi spuse , Nu văd nimic. Părintele zâmbi, Poate că eu nu mai am voinţă, caută mai bine, Văd, văd un nor întunecat în coşul pieptului. Preotul îşi face cruce, Îţi mulţumesc, Doamne, acum voi zbura. Scoase din desagă un clondir de sticlă de care avea lipit pe fund, pe dinăuntru, o mărgea de chihlimbar galben, Acest chihlimbar, numit electron, atrage eterul, îl vei purta întotdeauna cu tine, acolo unde sunt mai mulţi oameni laolaltă, la procesiuni, la autodafeuri, aici pe şantierul mînăstirii, iar când o să vezi că norul dă să iasă dinlăuntrul lor, asta se întâmplă adesea, tu o să apropii clondirul deschis, şi voinţa o să intre înăuntru, Şi când va fi plin, Are o voinţă înăuntru, e déjà plin, însă aceasta este taina de nepătruns a voinţelor, unde încape una, încap milioane, unu este egal cu infinitul.

Primind aceste sfaturi de la părintele Bartolomeu, Baltasar şi Blimunda se hotărăsc să plece către Lisabona, acolo unde urma să aibă loc o mare procesiune. Mai înainte însă de-a pleca participă la Mafra, în prezenţa regelui la binecuvântarea locului pe care urma să se înalţe uriaşa abaţie. Drumul lor a fost dictat de necesitatea de-a fi prezenţi la moşia părintelui Antonio Vieira, acolo, în şură unde-i aştepta imensa maşinărie cu care visau să zboare într-o zi. Părintele Bartolomeu Lourenco încă mai umbla prin lume şi se şcolea, în timp ce, Baltasar şi Blimunda construiseră o forjă unde să prelucreze fierul pentru maşina zburătoare. “Într-o zi, fiii omului vor zbura, spuse părintele Bartolomeo Lourenco, când sosi şi văzu forja terminată şi cazanul cu apă unde se va căli fierul, mai lispesc numai foalele, la timpul potrivit aici va sufla vântul , că spiritul a suflat destul asupra acestui loc.”

Şi într-adevăr spiritul se afla la el acasă în acel loc în care trei oameni îşi uniseră voinţele să ducă la capăt visul păsării zburătoare din lemn şi metal. Iar între ciung şi vizionară se născuse cel mai puternic sentiment de iubire ce le-a fost dat oamenilor să-l trăiască.

Părintele Bartolomeu Lourenco s-a întors la Coimbra şi a fost numit doctor în canoane, locuieşte în apropierea palatului unde merge destul de des pentru că se îndeletniceşte cu lecţiile din Vechiul Testament pe care le predă Infantei. Acolo îl întâlneşte pe Domenico Scarlatti, marele muzician, adus tocmai de la Londra să predea muzica Donei Maria. O întreagă societate, alături de feţele regale, participă la lecţii. După o scurtă discuţie despre adevăr cu muzicianul, părintele se întoarce acasă purtând în inimă îndoiala. În cazul în care nici Iisus n-a ştiut a da răspunsul la întrebarea ce-i adevărul, a ajuns la concluzia blasfemiatoare că Isus era egal lul lui Pilat. ..”Caz în care Pilat ar fi egalul lui Isus, gândi pe neaşteptate şi reveni pe pământ, cutremurat de sentimental de a fi gol şi jupuit ca şi cum şi-ar fi lăsat pielea în pântecele mamei, şi atunci rosti cu voce tare, Dumnezeu e unul.” Şi vântul îndoielii se abătu asupra sărmanului părinte Bartolomeu Lourenco şi multă vreme rămase mâhnit că îndrăznise să gândească la o astfel de erezie. A doua zi îl invită pe Domenico Scarlatti la moşie să vadă maşinăria de zbor. Nu după multă vreme acesta îşi aduse un clavecin în şura în care Baltasario şi Blimunda roboteau la construcţia Păsăroiului şi spuse: „Dacă într-o zi păsăroiul părintelui Bartolomeu Gusmao va ajunge să zboare, mi-ar plăcea să mă îmbarc şi să cânt în cer, iar Blimunda răspunse  Dacă maşina va zbura , tot cerul va fi muzică, şi Baltasar, aducându-şi aminte de război, Dacă tot cerul n-o fi cumva infern.” Şi iată că alături de soldatul ciung, de femeia care vedea pe dinăuntru boli şi voinţa fiecăruia, de părintele Bartolomeu care –n ultima vreme căzuse pradă tot mai des  îndoielilor, Scarlatti începu şi el să creadă că visul maşinii zburătoare se va împlini.

Şi visul s-a împlinit. Maşina a fost înălţată la cer zburând către Mafra, acolo unde marele şantier era în plină desfăşurare. Zborul i s-a frînt în munţii Barregudo, pe o coastă a lui Monte Junto de pe Insula Lemnului. Dom Joao al V-lea însuşi venise să supravegheze lucrările începute cu opt ani în urmă la faimoasa mînăstire. Venise şi Domenico Scarlatti care le povesti lui Baltasar şi Blimundei despre moartea părintelui Bartolomeu, ajuns nebun pe străzile oraşului Toledo. În noaptea când maşina s-a prăbuşit pe munte a fugit şi n-au mai ştiut nimic de el până acum când au primit ştirea morţii.  Baltasar şi Blimunda visau în continuare să ducă până la capăt construcţia Păsăroiului după planurile părintelui Bartolomeu. Aşa au decis să se întoarcă la epava căzută în munţi . Baltasar a intrat înăuntru şi într-un moment de neatenţie pânzele s-au umflat şi maşinăria s-a înălţat în văzduh. L-a căutat Blimunda vreme de nouă ani, rătăcind mii de leghe sub arşiţa soarelui, prin ploi prin vânt, nu de puţine ori înfruntând pietrele sătenilor care-o credeau nebună. În cele din urmă l-a descoperit la Lisabona, unde fusese condamnat la moarte prin arderea pe rug.

„La capătul de colo arde un bărbat căruia îi lipseşte mâna stângă. Poate pentru că are barba înnegrită, miracol cosmetic al funinginii, pare mai tânăr. Şi un nor întunecat se află în mijlocul trupului său. Atunci Blimunda spuse, Vino. S-a desprins voinţa lui Baltasar Şapte-Sori, dar nu s-a înălţat la stele, căci pământul îi aparţinea şi Blimundei.” Aşa s-a încheiat povestea maşinii zburătoare. Aşa s-a încheiat visul celor trei care-şi uniseră voinţele spre a-l duce la final: un ciung, o vizionară şi un preot a cărui credinţă se clătinase din temelii, murind nebun. Impresionant la Saramago rămâne stilul alert, ritmul interior care transformă romanul într-un „poem în expansiune.” Metafora şi simbolul abundă într-o frază în care sintaxa inversă dă nota tipică poeziei.

 

 

 

Bibliografie: Jose Saramago, Memorialul Mânăstirii, Editura Univers,1998

Cenaclu Literar: