Agonia creştinismului, eseu religios mistic, are ca punct de pornire sentinţa Mântuitorului: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”  Valoare a spiritului universal, creştinismul este o continuă luptă(agonia) a individului cu sine şi cu cei din jurul său. Viaţa şi calea nu pot fi una cu adevărul. Adevărul poate ucide. Viaţa te poate ţine în eroare. Omul nu se naşte cu un suflet, ci îşi făureşte unul ăsta fiind însuşi scopul vieţii. Şi sufletul este lucrarea proprie a omului, obţinută printr-o luptă continuă cu viaţa. La rândul ei şi viaţa este o luptă, un întreg şir de renunţări şi de împotriviri adevărului, o agonie născută din conflictele interioare ale fiecărui individ. Întreg efortul omenesc este o luptă împotriva veşnicei uitări, a morţii, care ni s-a dat o dată cu pătrunderea în lume a păcatului. Căci, spune Unamuno: „Nu te împaci cu tine însuţi decât, precum Don Quijote, pentru a muri.”Agonia este  însăşi viaţa. „Iisus , spune Pascal, va agoniza până la sfârşitul lumii; şi nu trebuie să dormim în acest timp.” A trăi, a lupta înseamnă totodată a te îndoi. „Afirm, cred, ca poet şi creator, privind spre trecut, spre amintire; neg, ca om care raţionează, ca cetăţean, privind spre prezent; şi mă îndoiesc, lupt, agonizez, ca om şi creştin, privind spre viitorul irealizabil, spre eternitate, spune eseistul.

În lumea catolică, pe  crucifixurile la care se închină credincioşii e Christos aflat pe cruce în agonie şi alături de acest cult există un alt cult închinat Sfintei Fecioare a Durerilor, reprezentată cu inima străpunsă de şapte spade. La origine, creştinismul nu este o simplă doctrină- e însăşi viaţa e un cult închinat Dumnezeului-Om care s-a născut, a suferit, a agonizat, a murit şi-a înviat din morţi. Iezuiţii afirmă că scopul creştinismului este „de-a rezolva afacerea mântuirii noastre individuale şi personale.” Şi asta până la Apostolul Pavel care l-a transformat în doctrină, evanghelismul fiind diferit de creştinismul care a precedat moartea lui Iisus. Apostolul Pavel, „un evreu elenizat, un fariseu ce bâlbâia puternica şi polemica limbă greacă”, a unit dogma iudaică a învierii trupului cu cea helenică a nemuririi sufletului în evanghelismul propovăduit de el.

„Agent electoral”, aşa cum îl numise Cioran,  a transformat creştinismul –religie a comunităţii care propovăduia apropiatul sfârşit al lumii  într-o religie individuală în care fiecare credincios poartă în sine semnul prevestitor al morţii sale trupeşti. „Căci trăim uniţi unii cu alţii, dar fiecare moare singur, iar moartea este suprema singurătate.” La el învierea trupului, „speranţă iudaică, fariseică, psihică” a intrat în conflict cu „nemurirea sufletului, speranţă helenică, platoniciană, pneumatică sau spirituală.”De aici, de la conflictul dintre fariseii care credeau în învierea cărnii şi saducheii materialişti care căutau învierea trupului în urmaşii lor, porneşte îndoiala şi agonia.

 „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi...” Cuvântul s-a făcut trup, a agonizat şi a murit transformându-se în Literă. Exegeza oamenilor Literei a ucis Cuvântul. Christos a devenit istorie, Verbul s-a făcut Literă care la rândul ei s-a făcut Evanghelie şi Biblia. Însă Litera nu mai înseamnă viaţă. Nemurirea sufletului, a sufletului scris, a spiritului Literei este o dogmă filozofică păgână. Sfântul Pavel a transformat evanghelistica în biblistică, Verbul în Literă. A fost numit Apostolul păgânilor. Păgân, cu sensul de om de la câmp, ţăran( şi asta-i altă contradicţie) cel care este de fapt omul Cuvântului, nu al Literei. Se ştie că tradiţiile sale au fost orale. Paulinismul, religia Literei a fost o religie citadină. „Sau poate, se întreabă Unamuno, nu cumva litera vorbită e cea care, mai degrabă, domneşte la ţară, iar cuvântul scris e cel care domneşte în oraşe?” Păgânul propriu-zis era analfabet. Paulinismul, religia literei  a fost o religie citadină, a maselor, a muncitorilor din marile oraşe. Aceasta a fost agonia creştinismului la Sfântul Pavel: lupta dintre învierea cărnii şi nemurirea sufletului, dintre Verb şi Literă, dintre Evanghelie şi Biblie.

 În capitolul I din Cartea a treia a Regilor este înfăţişată aducerea sărmanei Abişag din Sunam pentru a încălzi trupul aproape mortificat al regelui David. Probabil că regele a murit în braţele ei, fecioara –soţie care n-a cunoscut pe David decât în dorinţă. Unamuno consideră acest episod o alegorie în care era prefigurat Dumnezeul-Om. Sufletul iubitor al Sunamitei se străduia să-l încălzească în momentele agoniei lui, în agonia bătrâneţii acestuia, cu sărutări şi îmbrăţişări înflăcărate. Însă cei doi nu reuşesc „să se cunoască”. A cunoaşte, în sens biblic  înseamnă a se uni trupeşte, lucru cu neputinţă.  Pe de o parte, sărmana Abişag, cu sufletul înfometat de maternitate se străduieşte să-l învie pe regele muribund, iar regele la rândul său o iubea în adâncul inimii , însă n-o putea cunoaşte.

 „Ce este oare mai cumplit pentru suflet, să nu poată iubi, sau să nu poată fi iubit? Să nu poată fi cunoscut sau să nu poată cunoaşte? Să nu poată fi născut sau să nu poată da viaţă?”, se întreabă retoric autorul. Între agonia lui David pe care Abişag se străduia să-l facă să trăiască prin îmbrăţişările sale şi Christ care agonizează pentru ca Tatăl- Său, Dumnezeu, să ne salveze, Unamuno găseşte  similitudini.

Legat de agonia creştinismului, autorul prezintă două cazuri concrete: cel al Părintelui Hyacinthe Loyson, călugărul care a devenit tată, şi cel al lui Pascal, care, deşi nu făcuse legământ de schimnicie, a fost un adevărat sihastru. Două suflete antagonice care agonizează fiecare în felul său

„Sufletul meu, scria Părintele Hyacinthe fiului său, este un torent ce se prăbuşeşte din înaltul munţilor, învârtejindu-se apa în cădere ani de-a rândul sau poate secole, pe o pantă din ce în ce mai înclinată; cu salturi din ce în ce mai violente, el se precipită către o catastrofă pe cât de inevitabilă pe atît de teribilă: moartea; şi spre acest abis care se află după moarte; până când creatura va regăsi curgerea ei liniştită într-o altă ordine a lucrurilor, şi stabilitatea ei ultimă în sânul Dumnezeului său! Mereu palingenezia. Emilie şi cu mine vom pătrunde curând în acea zonă...”

În concluzie, „a fi creştin înseamnă  a susţine o luptă permanentă şi în fiecare  moment al vieţii între conştiinţa noastră de credincioşi şi condiţia noastră de cetăţeni, părinţi, soţi; orice formă de renunţare la luptă echivalează cu renegarea creştinismului, care celebrează în fiecare om sacrificiul continuu al mântuirii şi al imortalităţii.”

„Pentru Unamuno a filosofa înseamnă a trăi cu pasiune ideile, a le trăi la modul incandescent; iar dacă nu se poate lipsi în demersul său de raţiune, foloseşte raţiunea pentru a înălţa şi mai vii flăcările pasiunii sale.”( Radu I. Petrescu)

Bibliografie:1.Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007

                     2. Miguel de Unamuno, Agonia creştinismului, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993