Mihail Sebastian- Jurnal 1935-1944

Mihail Sebastian- Jurnal 1935-1944

 

Înainte de-a  pătrunde în intimitatea scriitorului Mihail Sebastian, să facem o scurtă incursiune prin retorica diaristicii. Apariţia jurnalului intim s-a petrecut la bun început ca gen de sertar, pentru propriul uz, ca apoi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, să înceapă să se dezvolte ca formă literară publică minoră. Abia în secolul al XX-lea şi-a căpătat un statut literar de sine stătător. Potrivit opiniei exprimate de T. Vianu în eseul Din psihologia şi estetica literaturii subiective(1946), jurnalul intim european începe cu Meditaţiile lui Marc Aureliu.

În studiul său despre diaristică Ficţiunea jurnalului intim  Eugen Simion încearcă să schiţeze o poetică a jurnalului intim, oprindu-se asupra câtorva trăsături esenţiale.

Prima caracteristică a jurnalului ar fi aceea că jurnalul este un gen fără reguli are « oroare de literatură ». Scopul scrierii subiective este să convingă, nu să placă. Când începe să placă, jurnalul moare şi începe literatura. Stilul diaristic pune accentul pe spontaneitate, nu pe autenticitate.

Discursul diaristic, afirmă E. Simion, este un discurs fragmentar, intermitent ; practic este alcătuit din confesiuni fără legătură una cu cealaltă.

O altă condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească discursul diaristic este cea calendarităţii, numită şi « legea lui Blanchot », Conform acestei teorii, Maurice Blanchot susţine în „Le livre a venir „ că jurnalul trebuie în primul rând «  să respecte calendarul ».

Clauza calendarităţii este completată de o altă regulă-cea a simultaneităţii, adică, « timpul trăirii » să fie sincronizat cu « timpul mărturisirii » Cine a citit jurnalul lui Adrian Marino îşi dă seama că suferă exact de acest păcat : a fost scris, rescris, adăugat, astfel încât lipseşte spontaneitatea scriiturii; jurnalul e, pur şi simplu, mort şi în locul lui citim un text memorialistic.

Pe lângă cele două elemente trebuie adăugat şi al treilea, la fel de important, artificiul sincerităţii, supranumit şi « legea lui Barthes ». Când e vorba de confesiune, sinceritatea diaristului este una dintre exigenţe. Legat de acest « artificiu », teoreticienii diarismului consideră că, în general, « sinceritatea nu prea apare în confesiuni », « cine se confesează, minte », întrucât confidenţa visează la glorie, la scandal, la propagandă. Jean Cocteau afirma la rândul său  că diariştii mint fără să vrea. Ţine de subiectivitatea individului, de imaginea pe care o are  asupra propriei persoane şi de dorinţa de-a apărea în acelaşi mod în ochii celorlalţi.

Un alt element ce ţine de retorica jurnalului se referă la relaţia narator-personaje. Cine vorbeşte în jurnalul intim ? Autorul ? Naratorul ? Un personaj ? După spusele teoreticienilor cei trei sunt una şi aceeaşi persoană.

Aşadar, genul diaristic este prin excelenţă un gen al sinelui, al eului profund. Diaristul nu face literatură, ci, pur şi simplu, se confesează.

Având ca punct de pornire aceste câteva elemente ce ţin de retorica diarismului să vedem în ce măsură lectorul poate să se suprapună destinatarului jurnalului intim pe care Mihail Sebastian la ţinut vreme de aproape 10 ani.

Apariţia Jurnalului 1935-1944 la Humanitas cu un  text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici reprezintă un moment esenţial în diaristica românească.

În anul 1995, Fundaţia Mihail Sebastian aducea Jurnalul  în ţară şi-l oferea spre publicare Editurii Humanitas. Într-o scrisoare a lui Benu Sebastian( fratele autorului), către Ioan Comşa, acesta semnala pierderea câtorva file de la începutul jurnalului „în timpul deturului necesar” în Israel. Scos din ţară pe filieră diplomatică-ca multe alte manuscrise-la venirea comuniştilor la putere, Jurnalul lui Mihail Sebastian a avut şansa de-a reveni şi a fi publicat. Remarcabil efortul membrilor Fundaţiei Mihail Sebastian în transcrierea şi decriptarea paginilor din cele nouă caiete.

Pe numele său adevărat, Iosef M. Hechter, Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila şi a murit pe 29 mai 1945.

Se poate spune că stilul diaristic e caracteristic întregii sale opere. În 1932 debutase cu un alt jurnal, Fragmente dintr-un carnet găsit, continuând în 1933 cu romanul Femei în care sunt unificate patru nuvele care au acelaşi personaj. Obsedat de problema evreiască publică în 1934 romanul scris la persoana întâi De două mii de ani, roman cu care va deschide în istoria literaturii române „cazul Mihail Sebastian”.Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni, 1935 , este un dosar-anexă, o justificare a publicării romanului   De două mii de ani . Urmează în 1935 Oraşul cu salcâmi, roman foarte îndrăgit de adolescenţi, în 1939 Corespondenţa lui Marcel Proust, comedia Jocul de-a vacanţa şi cel mai bun roman al său- Accidentul, în 1940. Postum îi apar piesele de teatru Ultima oră şi Steaua fără nume care se joacă şi astăzi pe scenele româneşti.

Mihail Sebastian nu împlinise încă 28 de ani(1935, februarie) când a început să se confeseze jurnalului, aflându-se la „ceas greu”, în plină criză existenţială. Motivul?

În primăvara lui 1934, Sebastian terminase  „cartea evreiască”  De două mii de ani…începută încă din 1931 cerându-i lui Nae Ionescu să i-o prefaţeze. Numai că, în acel moment, Nae Ionescu era arestat şi anchetat, iar tânărul discipol, Sebastian, anunţase încă din 1933 că va publica „o carte furtunoasă şi iritantă” prefaţată de „cuvântul cald” al magistrului. După eliberare(15 martie 1934), Nae Ionescu îi scrie prefaţa şi romanul apare în iunie 1934. De două mii de ani abordează „problema evreiască” din perioadele antisemite 1923 şi 1933, iar prefaţa lui Nae Ionescu vine mai degrabă, să încite spiritele, decât să le calmeze. Scria Mihail Sebastian:

„Dacă Valahia înseamnă nu atât un despărţământ geografic cât unul psihologic şi dacă neam valah nu există, ci numai un climat valah, atunci da, eu sunt, în ordinea valorilor româneşti, un valah, un muntean…Aceasta însă fără a înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. (…) Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civice. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut”.

 În prefaţă Nae Ionescu îi răspundea plin de cinism :

Iuda suferă pentru că l-a născut pe Cristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă n-ar fi prea grav. Dar au crezut alţii, noi. Iuda suferă pentru că e Iuda”. „Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi că suferinţa ta e înfundată…Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat”.

 

Astfel, Mihail Sebastian s-a trezit, pur şi simplu, în vâltoarea unui scandal primind lovituri din toate direcţiile-atât de la intelectualitatea evreiască pentru acceptarea unei astfel de prefeţe, cât şi de la o majoritate atrasă în valul de antisemitism care începuse să ia amploare. În admiraţia sa faţă de profesor afirma:

Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări“. Iar în Jurnal nota : De două mii de ani... a fost un act riscat de sinceritate. Pe urmele lui, rămâne o „casă pierdută”, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot.”

„Casa pierdută”era ziarul „Cuvântul”condus de Nae Ionescu, apărut în 1928 şi suspendat în 1934, după asasinarea lui I.G.Duca.

(Citind opinii legate de acest moment m-am oprit puţin asupra justificărilor găsite de Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu- Mihail Sebastian, carte pe care autoarea a scris-o studiind presa vremii. Teza avansată de Marta Petreu susţine că figura  lui Sebastian a fost “mistificată”, curăţată de toate păcatele, făcând din el un personaj angelic. „Demistificarea” ei trece în acuze, Sebastian fiind ucenicul lui Nae Ionescu nu putea fi cu nimic mai bun, că alunecările lui sunt la fel de blamabile ca şi cele ale lui Eliade, Cioran…Ba, motivul pentru care nu i-ar fi respins prefaţa de la De două mii de ani se justifică printr-o legătură de natură erotică dintre cei doi.

Mă întreb de ce nu şi-a pus nimeni problema că nimic nu putea susţine mai bine antisemitismul  acelor vremuri, mai mult decât acel document scris de o personalitate marcantă, aşa cum era Nae Ionescu; că o carte despre antisemitism nu putea fi  mai bine justificată decât printr-o prefaţă antisemită. Rasat, stilat, cu o inteligenţă sclipitoare, evreul Mihail Sebastian venea dintr-un oraş cosmopolit, cum era Brăila şi pe el mediul ostil puternic antisemit bucureştean nu putea decât să-l uimească, să-l  surprindă şi să-l rănească profund.)

 

În decembrie 1934 le răspundea tuturor cu demnitate, printr-un eseu de excepţie-„Cum am devenit huligan”, din care cităm:

“Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziţie – dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa lor ar fi o reacţie de gîndire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii“.

Cuvinte deşarte, fără obligaţii corespunzătoare, “stînga” şi “dreapta” românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicţii. Lipsei lor de conţinut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le goleşte de orice înţeles real. E o discrepanţă strigătoare între ce spun oamenii şi ce fac ei, un dezacord total între scrisul lor şi viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialişti cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef şi temperament…”

 Personalitate marcantă în publicistica acelor ani, Mihail Sebastian începe să se simtă tot mai însingurat şi mai marginalizat, deşi continua să publice în Revista Fundaţiilor Regale unde a fost şi redactor între 1936-1940. Decizia de-a începe să se confeseze unui jurnal intim se înscrie, de altfel,  şi în spiritul vremurilor- majoritatea scriitorilor din generaţia sa ţineau câte un jurnal intim. Aşa cum mărturiseşte, în acel moment citea chiar jurnalul lui Jules Renard:

 Joi, 16 aprilie 1936, Breaza, consemna:

Pe măsură ce-l citesc, Jurnalul lui Renard îmi devine din ce în ce mai scump. Cât îl iubesc pe omul ăsta şi ce absurdă mi se pare moartea lui-deşi au trecut de atunci 24 de ani. Uite, singurul fel de eternitate care contează după 24 de ani, să fii mai viu, iar memoria ta să fie tot aşa ca o prezenţă fizică.

Citind azi nota de la 24 iulie 1903, mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să explic-prin el-amorul meu pentru Franţa. Radicalismul lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra destinelor democraţiei franceze. Nu va pieri niciodată.”

 

Mihail Sebastian nu are o poetică explicită a jurnalului. Pur şi simplu, notează tot ceea ce i se întâmplă alcătuind un fel de depozit de informaţii. A fost continuu urmărit de „dilema” conţinută în  clauza lui Barthes : este jurnalul său literatură sau sunt simple notaţii? Iar dilema rămâne nerezolvată de vreme ce nu a revenit asupra notelor, nu le-a cizelat, nu le-a cosmetizat spre a le lăsa posterităţii. De altfel, nici echipa de editori n-a intervenit prea mult în textul scris tocmai pentru a-i lăsa acea aură de autenticitate, de spontaneitate, de a-l trimite în lume viu, purtând cu forţă amprenta autorului.

Inteligent, rafinat, cultivat, Mihail Sebastian face parte din categoria diariştilor care reuşesc cu fineţe să surprindă atmosfera epocii în care trăiesc. Nu de puţine ori, dezamăgit de comportamentul confraţilor săi, cu ironie amară, surprinde esenţa unei lumi aflată în derivă.

Miercuri, 24 iunie 1936

„Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal( Şi cu două zile înainte îmi spuneam că ar trebui să abandonez scrisul şi să mă fac exclusiv avocat.) Mergem poate spre un progrom organizat .”

 

Jurnalul lui Mihail Sebastian conţine câteva niveluri distincte putând fi la rândul lui împărţit în câteva jurnale. La primul nivel  există un jurnal intim al stărilor interioare, al experienţelor, al trăirilor, al aventurilor galante, impresii de lectură şi multă, foarte multă muzică clasică ascultată. Tot la acest nivel poate fi ataşat jurnalul evreiesc mărturie a  tragicelor evenimente care au înnegrit cerul acelor ani. Apoi, distingem un jurnal de creaţie, veritabil laborator scriitoricesc în care prind contur piesele de teatru, romanul Acidentul sau eseul despre corespondenţa lui Proust. Iar al treilea este jurnalul intelectual şi politic, care de fapt, ocupă şi cel mai mult spaţiu şi în care notează evoluţia relaţiilor sale cu mediile literare intelectuale, cu prietenii. După invadarea Poloniei de către trupele germane şi sovietice şi după căderea Parisului, jurnalul politic va rămâne deasupra celorlalte.

 

Jurnalul intim

Muzică

Ascultă concerte de muzică simfonică la toate posturile de radio din Europa, face liste de titluri şi compozitori preferaţi, îşi deplînge autoironic proasta memorie muzicală, însă acceptă să fie cronicar muzical  la Independenţa “pentru bani şi cu mari garanţii de anonimat”, utilizînd un pseudonim pe care îl încredinţează numai Jurnalului. E un refugiu şi un fel de salvare a sufletului, o pasiune şi o obsesie, pînă cînd constată “Sînt obosit de atîta muzică. Dar e singurul lucru consolator din ultima vreme”.

Iar când legile antonesciene interzic evreilor să deţină aparate de radio, merge la Lena Constante, la alţii, pentru că fără Bach, Brahms, Mozart, Cesar Frank, nu poate trăi. “Să-ţi spui ceva, mărturiseşte Lena Constante. Eu aveam un număr enorm de discuri. Nici eu nu prea aveam bani, dar puteam să le plătesc în rate. Şi-aşa că eu cumpăram mereu discuri. Şi la mine găsea muzică foarte, foarte bună. N-avea unde în altă parte să asculte muzică. Asta a fost prietenia mea cu el. Şi de aceea ţinea foarte mult la mine, pentru că îi dădeam posibilitatea un ceas, două, trei chiar să se liniştească, să se bucure. El ar fi putut merge la concertele simfonice, chiar ar fi găsit bani să-şi cumpere un bilet, dar i se părea că nu e demn din partea lui să dea bani unui şef de orchestră neamţ. Ne vedeam aproape în fiecare săptămână. El venea la mine. Aveam un aparat de radio extraordinar de bun, pe care l-am cumpărat şi l-am plătit în rate, iar în dormitor, care era un fel de salon pentru mine, instalam fotolii şi scaune. Musafirii veneau acolo şi ascultam. Nici nu-mi mai aduc aminte dacă serveam cu ceva. Poate cu bomboane. El fusese nevoit să predea aparatul la poliţie, deoarece fusese înregistrat că are.”(Gabriela Gârmacea -Interviu cu Lena Constante , revista Ateneu)

 

Duminică, 3 noiembrie 1935

« Kempff şi Filarmonica, dimineaţa la Ateneu-trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor(op. 37), sol major(op.58) şi mi bemol  major (op.73) Beethoven . Câteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu ce tensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. »

 Prieteni

 Nae Ionescu

 Am impresia uneori la cursul profesorului că suntem adunaţi într-un fel de mic cartier general ideologic al unui imens război mondial şi că aşteptăm din ceas în ceas telegramele catastrofelor, pe cenuşa cărora visăm un nou pămînt“.

 Mircea Eliade

« El, Mircea Eliade, crede orbeşte ce scrie Universul. Informatorul lui este Stelian Popescu-şi crede orbeşte în el. Veştile cele mai absurde, cele mai trivial tendenţioase găsesc în el un ascultător credul. Şi are un fel naiv de a se exaspera , de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraş, în redacţia Vremei, în redacţia Cuvântului. »

 Camil Petrescu

Vineri 11 septembrie 1942

« Îi povestesc lui Camil  despre plecarea trenului cu deportaţi. O clipă mi se pare că se cutremură şi el. Dar nu…

-Nu e nimic, zice Camil. Mă gândesc că ruşii au făcut aceleaşi atrocităţi când au clădit canalul Volgăi-şi conştiinţa mea e împăcată. »

Dinu Noica

Sâmbătă 17 decembrie 1938

« Dinu Noica îi trimite , de la Paris, lui Comarnescu o scrisoare prin care îi anunţă că, în urma uciderii lui Codreanu, el s-a decis să devinălegionar şi că, în consecinţă, consideră reziliate toate contractele pe care le are cu Fundaţiile Regale, fiind gata să înapoiezeîn cel mai scurt timp sumele luate ca avans.

Îl recunosc foarte bine pe Dinu Noica. »

Iubire

Mihai Sebastian îşi începea confesiunea  din 1936 notând suferinţa chinuitoare la care-l supunea frumoasa actriţă Leny Caler, actriţa pe care a iubit-o cu patimă. « Era un veşnic îndrăgostit amărât, spune Lena Constante. A fost foarte îndrăgostit de Leny Caler. Ea era câteodată foarte drăguţă cu el, râdea, era amabilă; nu ştiu dacă s-a culcat cu ea. Asta nu mă priveşte. Pe urmă nu îl mai vedea nu ştiu cât timp. Iar el, ca s-o vadă, seara colinda toate barurile din Bucureşti, pentru că ştia că ei îi place foarte mult să mănânce la barurile astea. Şi el apărea numai s-o vadă. El era un îndrăgostit foarte nenorocit.”(Gabriela Gârmacea- Interviu cu Lena Constante, revista Ateneu)

În Jurnal Sebastian nota:

“Aveam aseară, plecând de la Leni, sentimental că , dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie bună…” Iar Camil Petrescu îl asemuia cu personajul său Ladima din Patul lui Procust.

« Zi plină de întâmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă. E tânără, are o simplicitate de vorbă admirabilă-şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine »

Vise 

 În Jurnalul său, Sebastian notează foarte multe vise cărora încearcă să le găsească semnificaţia.

Marţi 30 august 1938

« Îl visez mereu pe Nae Ionescu. Astă-noapte , l-am văzut întors de la miercurea Ciucului. Părea că suntem amândoi în curtea liceului de la Brăila. Vorbeam aprins, el foarte violent, fiindcă eu denigram Garda de Fier… »

Miercuri 16 iulie 1941

« Vis complicat azi-noapte. Nu-mi aduc aminte decât un singur moment. Eram cu Nae Ionescu la Brăila. Mergeam amândoi spre un fel de şezătoare, unde el trebuia să ţină un fel de conferinţă, iar eu să vorbesc despre el. Cred că-mi cerea să fiu foarte elogios… »

Vineri , 25 iulie 1941

Am visat azi-noapte Concertul pentru vioară , violoncel şi orchestră de Brahms. Mi se întâmplă pentru prima oară acest lucru.

20 august 1939

M-am visat în război azi-noapte.

Despre sine

Sâmbătă 19 iulie 1941

Frază găsită într-o scrisoare a lui Lawrence. Îmi place s-o transcriu.

 « I feel I must leave this side, this phase of life, for ever. The living part is overwhelmed by the dead part, and there is no altering it. So that life which is still fertile must take its departure, like seeds from a dead plant. I want to transplant my life. I think there is hope of a future, in America. I want if possible to grow towards the future. There is no future here, only decomposition. »

 

Marţi 29 iulie 1941

« Sunt obosit, obosit, obosit. Şi jurnalul ăsta îl scriu , de la un timp, mecanic, fără chef. Şi mă tem să pierd gustul de aceti.

Dacă aş putea trăi câteva zile în pădure, la câmp, la o cabană de munte aş respira,   mi-aş reveni. »

« Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani…Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. » 

 

 Jurnal de creaţie

 Aşa cum am spus, multe din însemnările sale se refereau la actul de creaţie cu împlinirile şi frustrările sale. Intenţiona chiar să facă un jurnal separat cu titlul Culise  :

Bucureşti, 11iunie 1936

« Mă gândesc la o carte pe care aş putea-o tipări peste un an-doi, care s-ar numi Culise şi în care aş strânge toate lucrurile mele scrise în legătură cu creaţia literară, cu tehnica de lucru, cu viaţa de scriitor, cu experienţele publicării unei cărţi etc.,etc.

Volumul ar putea să  cuprindă1) Jurnalul Oraşului cu salcâmi-aşa cum a fost tipărit pe vremuri…2)Jurnalul piesei de teatru ; 3)Seria de articole publicate în Rampa sub titlul Voluptatea de a fi scriitor…4)Diversele mele polemici cu Călinescu, Al O. Teodoreanu  Stancu, Pandrea …; Criticii mei ,comentaţi, confruntaţi…6) Diverse întâmplări şi anecdote literare, văzute sau trăite de mine… »

Jurnal evreiesc

Miercuri, 4 iunie 1936  apar primele semne ale vremurilor triste ce vor urma.

« Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal…Mergem poate spre un pogrom organizat. Alaltăseară, Marcel Abramovici (al Tantiei Rachel de la Braşov) a fost doborât pe stradă de vreo douăzeci de studenţi care, pe urmă, l-au târât leşinat în pivniţa căminului lor, de unde l-au eliberat peste vreo două ore, cu o rană profundă la cap, hainele rupte şi însângerate. »

Sâmbătă 28 iunie 1941

« Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se întreţine şi se alimentează prin presă, radio, afişe...De ce ? de ce ? Ştiu foarte bine « de ce », dar nu mă pot dezobişnui de întrebarea asta stupidă »

Jurnalul politic este predominant o dată cu invadarea Poloniei de către armata germană.

Marţi , 5 august, 1941

« …Madeleine Andronescu la telefon :

-Mi-e ruşine de tine, Mihai ; mi-e ruşine că tu suferi şi eu nu; mi-e ruşine că tu eşti umilit şi eu nu.

Ceva în genul ăsta îmi spunea Vişoianu(şi el nu e sentimental)mai alatăieri pe stradă, când ne ieşiseră în faţă şi trecuseră pe lângă noi un grup de evrei :

-De câte ori văd un evreu, sunt ispitit să mă apropiu de el, să-l salut şi să-i spun : « Domnule, vă rog să mă credeţi că eu nn-am nici un amestec »

Nenorocirea e că nimeni nu are amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată-dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această uzină antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile, presa, instituţiile, legile şi procedeele lui. Nu ştiu dacă nu trebuie să râd când Vivi sau Branişte mă asigură că generalul Mazarini sau generalul Nicolescu sunt « uimiţi » de ce se petrece şi revoltaţi. Dar dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei semnează ratifică, achiesează nu numai prin tăcere sau pasivitate, dar chiar prin participare directă. Cât despre mulţime, jubilează. Sângele evreiesc, batjocura evreiască au fost divertismente publice prin excelenţă. »

Miercuri 14 octombrie 1942

« Au fost eliberaţi aseară toţi cei care , în Sfîntu Ioan Nou, aşteptau deportarea. oameni întorşi de la moarte. Mi se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au fost scene de delir. Urlete, leşinuri. S-a strigat Trăiască România Mare !, Trăiască Mareşalul !… »

Finalul Jurnalului este premonitoriu şi de o tristeţe sfâşietoare dezvăluind un personaj structural alienat, în pofida tutror încercărilor sale de a se integra în lumea intelectualilor vremii .

Duminică, 31 decembrie 1944 consemna :

« Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. »

Puţinele cuvinte şi citate nu pot reda grozăvia acelor ani cuprinsă în paginile Jurnalului. La final am tresărit : istoria se tot repetă şi malaxorul timpului nu l-a iertat nici pe Mihail Sebastian

Peste câteva luni(mai 1945)  sfârşea tragic, aşa cum îi fusese şi viaţa, sub roţile unui camion sovietic. Închei cu versurile unui alt mare tragic al literaturii române :

“– O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor
…”(Cu voi,G. Bacovia)

Bibliografie: Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, 2005

                         Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, Univers enciclopedic,2005

                            Revista Ateneu

Cenaclu Literar: