Panait Istrati- Moş Anghel

Panait Istrati- Moş Anghel

 „Singur omul, cel mai fioros dintre toate dobitoacele pământului, seamănă moartea, sărăcia, robia, acolo, unde cu atât de puţină osteneală, cu şi mai puţine nelegiuiri, atâtea bucurii ne-ar aştepta!”


La 31 august 1924, într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, Jean Richard Bloch, cel care a citit şi a revizuit manuscrisele lui Panait Istrati (Stavru, Moş Anghel, Moartea lui Moş Anghel, Cosma, Dragomir, Haiducii, Domniţa din Snagov, Codin şi Mihail) şi care s-a ocupat de corectarea lor în limba franceză îi scria lui Romain Rolland: „Am recitit şi am pus la punct, luna aceasta, al doilea volum al lui Panait Istrati. Cosma este o capodoperă. Geniu, în stare (nu voi spune brută; există aici o artă profundă, sub pojghiţa de neîndemânare - o artă profundă, instinctivă, certă) de comunicare directă. Această lungă povestire depăşeşte tot ceea ce primul său volum ne făcuse dovadă. Forţa viziunii atinge aici o expresie legendară; pagini care mă împing să gândesc la Cartea Junglei, altele (da, da!) la Homer, altele la Gorki din ultimile sale povestiri.”

Pe bună dreptate prietenul său Bloch, precum şi Jacques Robertfrance, care au trecut peste manuscrisele în limba franceză ale lui Panait Istrati, rămân uimiţi de diamantul ce se ascunde sub stratul de noroi al unei limbi franceze destul de precare, dublată de gândirea pur românească din primele scrieri istratiene.

După ediţia apărută în limba franceză în 1924, în 1925 publică la Editura „Renaşterea” din Bucureşti, ediţia în limba română. Aşa cum spune autorul însuşi, nu era vorba despre o traducere, ci despre o scriere românească, după ce traducătorii Chirei Chiralina îl nemulţumiseră profund. „Licenţele mele neînsemnate, spune Panait Istrati, rămân înăuntrul atât al cunoştinţei limbii franceze, cât şi al celei româneşti, aşa cum aceste două limbi au rămas pe de-a-ntregul în afara balamucului cuprins în traducerea Chirei, care nu e nici franţuzească, nici românească, ci şoltică.”

Dacă la Paris şi oriunde în altă parte a fost tradusă, Chira Chiralina a fost foarte bine primită, Romain Rolland semnalând în prefaţa cărţii apariţia unui nou „Gorki balcanic”, nu acelaşi lucru s-a întîmplat acasă, în ţară. Confraţii întru literatură l-au primit cu răceală, ba, unii, aşa cum a fost Nicolae Iorga, i-au contestat meritele de scriitor. În schimb, Mihail Sadoveanu recunoaşte geniul de povestitor al confratelui său, revendicându-l ca pe un frate într-ale povestitului şi ca pe un fiu valoros al acestui spaţiu. „Îl revendic, spunea Sadoveanu, mai ales după ce am citit Moş Anghel, al doilea volum al său.” Şi continuă cu o ironie fină:  „E adevărat că nici în această carte Istrati nu face apologia ţării. Trebuie să se-nţeleagă o dată pentru totdeauna că datoria asta o au numai oamenii fără talent şi care, dealtminteri, nu scriu nimic niciodată, care însă cheltuiesc în străinătate banii ţării sub cuvânt că ar fi făcând propagandă. Statul şi-o fi având interesele lui şi guvernele partizanii care ţin să petreacă în Occident; literatura însă este altceva.

Chiar dacă în scrierile sale nu s-a lansat în tirade liricoide pentru a-şi etala stofa de bun patriot, pretutindeni, pulsează viaţa adevărată, nealterată, încărcată de simplitate şi spontaneitate, tensionată la maxim, aşa cum de altfel a trăit Panait Istrati însuşi. Semnificantă la Panait Istrati este forţa de obiectivare a unei lumi simple şi generoase care trăieşte la cote maxime.

Ceea ce a declanşat reacţia de respingere a breslei scriitorilor faţă de intrarea intempestivă în spaţiul literar românesc, datorită marelui său talent, a fost articolul lui H. Sanielevici: „Clasicismul proletariatului - Panait Istrati”. Publicat în două numere ale „Adevărului literar”, pe 31 august şi 7 septembrie 1924, valorosul critic recunoaşte genialitatea marelui scriitor, stilul inedit, marea lui capacitate de sinteză, asemănătoare muncii albinelor de-a prepara mierea din sucul florilor sălbatice.

Există în proza lui Panait Istrate trei personaje care i-au marcat viaţa şi pe care le-a evocat cu mare dragoste: Joiţa - mama sa, Dumitru - fratele mai mic al mamei şi moş Anghel - fratele mai mare.

Personaj de factură biblică, un adevărat Iov care a trăit din plin toate suferinţele posibile (Nu da Doamne, omului, cât poate să ducă!) moş Anghel sfârşeşte ucis de propria-i patimă. Din aceeaşi categorie a pătimaşilor face parte şi haiducul Cosma, rudă îndepărtată a nepotului lui moş Anghel, tânărul Adrian. Atât Moş Anghel cât şi Cosma sunt personaje plăsmuite într-o sintaxă percutantă cu profund caracter poetic, frumos articulată tocmai pentru a-i întări valoarea evocativă. Plămădite dintr-un aluat diferit de cel al oamenilor de rând, s-au lăsat în voia sorţii şi-a instinctelor fără să opună rezistenţă patimilor trupului, care până la urmă i-a dus la pierzare.

Iată cum caracterizează Irimia, fiul lui Cosma, acest tip de oameni: „În inima fiecărui om doarme un vierme care începe să roadă năprasnic, de îndată ce se trezeşte. La omul moale, viermele ăsta nu se deşteaptă niciodată sau rareori, şi atunci e drept ca să caşte şi să adoarmă din nou; ăsta e omul care se împiedică de zece ori pe zi de acelaşi pietroi, se supără, înjură, dar nu urneşte piatra din loc; sau când îi scârţâie uşa, se mulţumeşte să spună: „Blestemată uşă!” Dar n-o unge ca să nu mai scârţâie. E omul pe care Dumnezeu l-a făcut, nu ştiu de ce, la sfârşitul săptămânii, când avea creierul obosit de-atâtea minunăţii înfăpuite până atunci. Dar Demonul care nu făcuse decât să trândăvească şi să sâcâie pe Creator toată săptămâna se folosi de duminică şi adăugă tidvei omeneşti o doagă a lui, doagă satanică aceea care face pe om să turbeze de îndată ce un lucru nu-i e pe plac.”

Copil de iobag din săracul cătun al Baldovineştilor, Anghel a ajuns încă de la vârsta de nouă ani băiat de prăvălie la un negustor din Brăila. Pentru loialitatea şi hărnicia lui, stăpânul l-a răsplătit cu dărnicie, astfel că tânărul Anghel s-a reîntors după 10 ani în satul natal şi s-a hotărât să-şi facă propria gospodărie, aşa cum n-avea nici unul dintre cojani. Orbit de cheagul cu care s-a întors acasă, tânărul şi-a ales nevastă pe cea mai frumoasă fată din sat, fără să cântărească mai mult lucrurile. Numai că frumuseţea nevestei nu-i ţinea de cald, atâta timp cât ea se dovedi a fi o mare trândavă, astfel încât toate visurile de-a vedea „frumuseţea” trebăluind prin crâşma pe care Anghel o deschisese la răscrucea drumului dintre Brăila şi Galaţi, abia dacă-şi muta nevolnicul trup de pe un pat pe altul.

Orice încercare a bărbatului de-a o aduce pe calea cea dreaptă eşuă. Cum niciun necaz nu vine singur, într-o noapte, o mână pizmaşă din cătun a dat foc acareturilor lui Anghel. Faptul că el încercase să fie omenos cu toată lumea , că primea orice drumeţ flămând la masa lui, că fusese un cârciumar cu frica lui Dumnezeu, nu-l păzise de răutatea şi invidia sătenilor. „Dar pilda binelui, trage Anghel concluzia, nu serveşte la mare lucru - şi dacă pământul nu e locuit numai de nemernici, mâna unui singur ticălos, între o sută de drepţi, ajunge ca să-l prăpădească”. Aflat într-o stare de apatie şi dezgust, sperase cu cinism să-şi vadă nevasta arsă cu tot cu casă. N-a ars. Însă nu peste mult timp a plecat în lumea celor drepţi după ce căpătase o răceală dormind pe unde apuca. În urma ei au rămas trei copii asupra cărora s-a îndreptat toată dragostea lui Anghel.

Moartea soţiei nu l-a lăsat rece - faptul că se îndrăgostise de cea mai frumoasă femeie din sat, dar lipsită de dorinţa de-a trăi şi trândavă peste marginile firii - l-au făcut pe Anghel să dea în patima beţiei. Nici focul ce i-a mistuit munca de-o viaţa şi nici moartea femeii pe care a iubit-o în ciuda metehnelor sale, nu l-au îngenuncheat pe Anghel aşa cum l-a îngenunchiat moartea celor trei copii. Mai întâi fetele, înecate în Dunăre, apoi băiatul aflat în timpul serviciului militar. De-aici încolo, viaţa nu mai avea ce să-i ofere, nici rău, nici bun, astfel că Moş Anghel, îmbătrânit peste noapte s-a întors cu spatele la viaţă şi s-a făcut frate cu băutura.

Moartea copiilor a însemnat pentru el ruperea oricărei legături cu lumea: s-a retras printre ruinele casei devorată de incendiu şi s-a confundat cu ele. În câţiva ani a ajuns şi el o ruină de om. De parcă focul şi moartea celor dragi n-a fost de-ajuns, Moş Anghel a căzut la pat şi astfel carnea care-l chinuise o viaţă şi care l-a dus pe drumul fără întoarcere al căderii, a ajuns să se topească puţin câte puţin şi să-l elibereze din ghearele pasiunii. Acum conştientizează cât de slab e omul făcut din carne şi oase, care învesteşte mai mult în plăcerile lui trupeşti, decât în înnobilarea propriei minţi.

Eşti mort, spune Moş Anghel tânărului Adrian. De îndată ce nu mai guşti nimic... Sunt mort de trei ani... Dar nu sunt liber decât de şase luni, din ziua în care pleoapele mele s-au înţepenit deschise asupra veşniciei - şi asta-i tot ce-am putut să fac să dureze... Ziua, ca şi noaptea, mă lasă deopotrivă de nepăsător... Mă aflu peste tot; văd tot, simt tot; şi nimic nu mă mişcă... Bucuria şi durerea sunt piedici în drumul libertăţii.”

Spre deosebire de nepot, care consideră că cel care nu-şi urmează viaţa ce i-a fost hărăzită este un înfrînt, moş Anghel consideră că înfrânt e cel care se lasă dus de val, care nu se împotriveşte sorţii. Este memorabil şi demn de o mare peliculă cinematografică momentul în care Moş Anghel nu-şi cruţă nepotul şi-l obligă să vadă unde-l pot duce pe om bucuriile deşarte şi ce înseamnă nevolnicia unui trup chinuit, ajuns pradă viermilor, în vreme ce mintea devenise tot mai limpede. „Zănatecul începu să arunce cu furie la pământ toate bulendrele; şi pe măsură ce corpul se dezvelea , o dufoare de stârv umplea încăperea.” În faţa ochilor lui Adrian apăru grozăvia lui Iov cu trupul umplut de răni în care colcăiau viermii. Iată pentru ce sunt toate zbaterile omului în viaţă: pentru un trup nevolnic şi plin de patimi.

Din acelaşi aluat cu Moş Anghel, dar mult mai supus patimilor şi cu mult mai puţină minte se dovedeşte a fi haiducul Cosma care nici în clipa în care conştientizează că moartea-i este pe-aproape nu cată să se înalţe din propria-i cădere. Un fel de Samson, cu o forţă de uriaş, se lasă pradă frumoasei Dalila, întruchipată de ciobăniţa Floricica.

Personajele lui Panait Istrati sunt remarcabile prin forţa cu care percutează în mintea cititorului - sunt personaje verosimile, ce poartă amprenta vieţii adevărate, împovărate de toate tarele unor fiinţe ce stau la îndemâna destinului. Ele nu ştiu să simuleze sentimentele şi trăirile şi de aceea se simte în articularea lor marea dragoste ce le-o poartă creatorul.

Remarcăm în scrierile lui Panait Istrati folosirea procedeului retoric al  personajului-martor Adrian Zografi, alternând, astfel, evocarea la persoana întâi cu povestirea la persoana a treia şi realizând o impersonalizare a naraţiunii, cu scopul de-a reduce impactul asupra cititorului. Plăcerea de- a povesti, dar nu în sensul lui Creangă, ci mai degrabă de-a depune mărturie asupra faptelor întâmplate, se împleteşte cu fervoarea morală, care nu-l părăseşte nicio clipă pe autor. Aparţinând unei alte lumi, diferită de cea a lui Moş Anghel, ori a lui Cosma, Adrian reprezintă o lume aproape invizibilă a celor care acumulează spiritual şi merg să mărturisească şi altora despre grozăvia acestei lumi aflată în criză. Căci, aşa cum spune moş Dumitru, „de la Iov încoace, vremurile s-au schimbat; Dumnezeu nu mai face minuni.” Omul, rămas singur în faţa vieţii cu bucuriile şi cu nefericirile pe care le-a trăit, poartă înscris propriul destin în adâncul fiinţei sale şi nu i se poate sustrage.

Singurul autentic revoltat din proza lui Panait Istrati este Adrian Zografi, „fiul de suflet al lui moş Anghel”, spune Mircea Iorgulescu. Omul de viu mâncat de viermi descoperise veşnicia cu puţină vreme înainte de-a muri: în cuget, având revelaţia conştiinţei, gândindu-şi liber existenţa. Adrian Zografi este însă liber de la început, prin vocaţie şi destin. Nu se eliberează de constrângeri, nu se refugiază în răzvrătire: sunt un om revoltat nu pentru că sunt sărac, ci pentru că sunt generos”. Adevărata revoltă implică solidarizarea cu suferinţa şi e, în primul rând, o atitudine morală. Pe care literatura lui Panait Istrati o exprimă integral şi memorabil: fiindcă nu este doar o literatură având ca personaj un om revoltat, este o literatură scrisă de un om revoltat.”

Iată de ce Panait Istrati rămâne înainte de toate un mare scriitor, un demn intelectual şi om al cetăţii, chiar dacă confraţii l-au ţinut şi-l ţin încă la poarta literaturii române. Câtă deosebire între acest adevărat artist şi lichelele ce şi-au câştigat gloria turnându-şi tovarăşii, prietenii, familia, pentru a mânca pâinea albă a dictaturii comuniste. Câtă deosebire între universalitatea şi umanismul operei lui, tradusă în atâtea limbi, şi provincialismul unora ce vor rămâne cantonaţi în micul lor univers - la fel de mic precum le-a fost şi  statura de om. Încă din 1925, operele lui P. Istrati au început să fie traduse în numeroase ţări europene: URSS, Germania, Olanda, Polonia, Spania, Cehoslovacia. În vara aceluiaşi an Chira Chiralina ajunge în America Latină, unde autorul creează un adevărat curent literar. În 1926 Kyra, my sister, Uncle Anghel şi The Bandits sunt publicate la New York, la editura Alfred A.Knopf provocând largi ecouri în presa americană.

 

Bibliografie:

Panait Istrati, Moş Anghel Codin Ciulinii Bărăganului, Editura Minerva, Bucureşti, 1987

Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Editura Minerva, 1985

Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1991

Cenaclu Literar: