Tim Tzouliadis- Abandonaţii. De la Marea Criză Economică la Gulag: destinele unor tineri americani în Rusia lui Stalin ( note de lectură)

Tim Tzouliadis- Abandonaţii. De la Marea Criză Economică la Gulag: destinele unor tineri americani în Rusia lui Stalin ( note de lectură)


 

Oricine a fost torturat, rămâne torturat. Tortura lasă în el o arsură de neşters”( Jean Amery, La limitele raţiunii)
 
Tim Tzouliadis ( Thimoteos Tzouliadis) s-a născut în 1968 în Atena. A făcut studii de psihologie şi de economie politică la Oxford. Este jurnalist de profesie şi trăieşte la Londra.
 
Abandonaţii este o carte document în care autorul scrie despre una dintre cele mai ciudate perioade din istoria omenirii despre care lumea occidentală ştie destul de puţine lucruri. Porneşte de la o serie de documente ale vremii şi de la mărturiile a doi supravieţuitori ai Gulagului Sovietic: Thomas Sgovio în cartea Dear America! Why I Turned Against Communism, Partners' Press Kenmore, New York, 1979 şi Victor Herman în Coming Out of the Ice: An Unexpected Life ( Războiul dintre gheţuri. O viaţă neaşteptată)  .
 
 
Între cele două războaie mondiale au existat două valuri de imigrare americană în Uniunea Sovietică. Primul val, redus din punct de vedere numeric, a avut loc spre sfârşitul anului 1920, când, în urma importurilor de tehnologie americană autorităţile sovietice au solicitat şi specialişti. În primii ani petrecuţi în URSS viaţa americanilor a fost deosebit de bună, ei primind salarii mult mai mari decât acasă. Mulţi şomeri americani s-au prins în plasa acestei promisiuni, astfel încât în 1931 începe al  doilea val, Agenţia Sovietică de Comerţ Exterior cu sediul în New York primind 100000 de cereri de emigrare în URSS pe  cele 6ooo de locuri disponibile.
 
Noii veniţi în Uniunea Sovietică s-au stabilit, în general, în jurul fabricilor  Gorki şi Petrogadorsc din Moscova. Cu timpul, luând contact cu realităţile sovietice şi-au cerut paşapoartele să revină acasă în America, însă li s-a replicat că sunt cetăţeni sovietici şi li s-a aplicat acelaşi tratament ca şi  celorlalţi cetăţeni -condamnări în Gulag, dispariţii misterioase. Puţini au supravieţuit. 
Tim Tzouliadis povesteşte în cartea sa despre ororile trăite de americanii veniţi în Uniunea Sovietică arătând contribuţia malefică a industriaşului Henry Ford,  a scriitorului Bernard Show şi a lui Walter Duranty, corespondent la New York Times, care descria stalinismul ca pe cel mai democrat dintre regimuri.
 
Anul 1934. Un val de imigranţi americani însufleţiţi de speranţa într-o viaţă mai bună lăsau în urmă Statuia Libertăţii şi se îndreptau către Rusia Sovietică, fără să ştie la ce chinuri atroce vor fi supuşi. Unii nu se vor mai întoarce niciodată din Gulag. Vlăguită de Marea Criză Economică de la 1930, America devenise ţara şomerilor, a oamenilor fără căpătâi, aflaţi într-o continuă căutare a unui acoperiş şi a unei bucăţi de pâine care să-i ajute să-şi întreţină familiile. Pe trotuarele metropolelor americane apar peste noapte cocioabe locuite de oameni zdrenţăroşi, flămânzi, lipsiţi de orizont. Veteranii Marelui Război îşi vindeau decoraţiile câştigate pe câmpul de luptă din Franţa şi Belgia, cu un dolar şi cinzeci de cenţi, bucata. Familii întregi locuiesc în stradă şi aşteaptă prânzul mizer de la cantinele săracilor. Capitalismul intrase în faliment, rezultat al lăcomiei finanţiştilor de pe Wall Street. Ales printr-o majoritate zdrobitoare, Franklin Rooswelt rosteşte primul său mesaj de învestitură punând la zid lumea cămătarilor lipsiţi de scrupule care aduseseră la disperare întreg poporul american. În aceste condiţii apare o traducere în engleză a Manualului noii Rusii, Povestea Planului Cincinal, devenit fenomen editorial al anului 1931. Fără să ştie ce se află dincolo de imaginea idilizată oferită de propaganda sovietică şi de invitaţia lui Stalin de-a participa la edificarea noii societăţi, mii de americani au luat drumul pribegiei în sens invers celui parcurs de strămoşii lor. Cu tot cu familii, cu căţel şi purcel s-au îmbarcat pe vasele care-i transporta spre "ţara făgăduinţei"-mama Rusia. Trei lucruri îi motiva pe  imigranţii americani  : şomajul, dezgustul faţă de condiţiile din America şi interesul faţă de experimentul sovietic.
 
S-a produs un adevărat exod, plecarea fiind deseori pe căi ocolitoare nu pe cele legale. Guvernul american încearcă să tempereze acest val de emigrare fără precedent, recomandând să-şi lase măcar soţiile şi copiii acasă, din cauza  barierei lingvistice greu de trecut şi a problemelor de adaptare la sistemul de învăţământ sovietic.
Celebrul reporter american Walter Duranty care activa în calitate de corespondent al cotidianului New York Times, la Moscova, prevestea cel mai mare val de imigraţie din istoria modernă: „Când vor veni zilele în care muncitorii străini vor putea scrie acasă spunând „Treburile merg binişor pe-aici, de ce nu vii şi mătăluţă?” E de lucru pentru toţi şi mâncare pe săturate. În Rusia nu se trăieşte chiar atât de prost, nu există concedieri şi nici angajări temporare şi eşti tratat cumsecade...atunci imigraţia către Uniunea Sovietică va rezolva cu invazia cu care s-a confruntat America.”Toate informaţiile legate de această emigraţie nefirească au fost preluate de ziarele sovietice şi prezentate drept dovadă a propriului succes.
 
Pe 11 octombrie 1931, George Bernard Shaw se întoarce din Rusia şi ţine o conferinţă convingătoare şi plină de dispreţ la adresa americanilor.”Unii dintre voi vor pleca acolo pentru că, în marea furtună financiară care ne-a lovit, vaporul vostru se scufundă, iar nava Rusiei este singurul vas mare pe care valurile nu l-au răsturnat, singurul care nu transmite disperate mesaje SOS” Cu un astfel de discurs, „cel mai de succes dramaturg de după Shakespeare”, aşa cum singur se prezenta, Shaw a convins la rândul lui pe mulţi dintre cei care mai ezitau, să plece.
 
Zilnic, între 20 şi 150 de americani coborau pe peronul gării Bieloruski din Moscova. Mineri. Lucrători feroviari, mecanici, dulgheri, zidari, împreună cu familiile lor se îndreptau către birourile de plasare a  forţei de muncă de la Intourist, din Piaţa Teatrului, spre a cere de muncă. În iarna lui 1931 apare la Moscova şi primul săptămânal în limba engleză, scris de tineri reporteri americani dornici de afirmare, în care erau elogiate îndeplinirile Planului Cincinal.
Fără să ştie la ce să se aştepte, dincolo de toată propaganda deşănţată, mulţi americani se arătau extrem de bucuroşi că scăpaseră de mizeria capitalistă. Curând, tot acest exod avea să dea bătăi de cap guvernului sovietic drept pentru care a decis prin lege ca orice imigrant să deţină un bilet dus/întors. Pe 21 octombrie 1931 când săptămânalul Moscow News împlineşte un an de existenţă, marcat printr-o petrecere la care participă numeroşi americani. Nicolai Buharin însuşi, le ţine un discurs.
Pe 7 noiembrie 1931 un milion de ruşi defilau în Piaţa Roşie sărbătorind a paisprezecea aniversare a Revoluţiei. Printre ei  se afla şi un grup de americani cu copiii lor care strigau „Trăiască detaşamentul de pionieri americani!” Ciudat amestecul lingvistic de pe pancarte şi din ovaţiile mulţimii!
 
 
În Parcul Gorki, tineri americani organizează competiţii între două echipe de baseball: Clubul muncitorilor străini şi Fabrica de Automobile Stalin. Pe toată durata verii, o dată la două seri, în parc, se juca baseball.  În vara anului 1932 Sovietul Suprem pentru Educaţie Fizică şi Sport anunţă intenţia de a introduce în Uniunea Sovietică baseballul ca sport naţional. Dacă la început membrii celor două echipe cereau de la conaţionali donaţii în echipament sportiv, care nu se fabrica în Rusia, cu timpul au apărut fabrici pentru confecţionarea echipamentului. După 3 sezoane de competiţii de baseball se organizează chiar şi o ligă naţională, astfel încât competitorii intră în vizorul NKVD-ului. Tot în această perioadă vine la Moscova cunoscutul actor şi cântăreţ de culoare Paul Robeson care declară că pentru prima dată s-a simţit om, nediscriminat şi respectat.
 
În vara lui 1935 soseşte la Moscova Thomas Sgovia, renumit jucător de baseball şi  unul dintre puţinii supravieţuitori. În Bufallo, de unde venea el, fusese membru activ al Partidului Comunist American. Un lucru trebuie remarcat privind relaţia dintre americani şi ruşi. Oricât de scăpătaţi ar fi fost americanii aveau obiceiul păstrării aparenţelor îmbrăcând ce aveau mai cu bun gust şi de calitate. De cealaltă parte, ruşii tânjeau şi erau obsedaţi de hainele lor pe care plăteau oricât să le cumpere. Copiii nomenclaturiştilor sovietici voiau să fie amici cu aceşti nou-veniţi optimişti, petrecăreţi şi  bine îmbrăcaţi. Astfel, tânărul Thomas Sgovia se împrieteneşte cu Marvin Volat imigrant american şi el, student la Conservator şi prieten cu Lara Berman al cărei tată era şeful lagărelor de concentrare din Rusia, apropiat al lui Stalin. În momentul în care îi este prezentată Lara, pentru Thomas, informaţia legată de Gulag n-avea nicio relevanţă câtă vreme nu ştia exact ce reprezintă. În mintea lui nu era  decât un loc de reeducare pentru persoane prost orientate, aşa cum erau, poate, primii colonişti din Virginia. Viaţa în Moscova începea să fie tot mai bună  şi mai îndestulată cu noi locuri de distracţie. Tinerii americani dansau, jucau baseball, cântau în asambluri corale, jucau în piesa lui Clifford Odets, În aşteptarea lui Lefty, se îndrăgosteau şi erau recunoscători norocului de-a fi ajuns în Rusia.
 
Imigranţii americani s-au împrăştiat pe tot teritoriul Rusiei. Până-n cele mai îndepăratate oraşe estice precum Nijni Novgorod. Ca o ironie a sorţii, americanii au străbătut atâta cale să ajungă în Rusia pentru a lucra în fabricile sovietice proaspăt construite de vechii titani ai industriei americane. În pustietatea stepei ruseşti, în oraşul Nijni Novgorod, la 20 km de Moscova, Compania Ford Motor a construit o uriaşă uzină de automobile, în ciuda numărului record de şomeri înregistraţi în Detroit. Pentru 40 de milioane de dolari( plătiţi în aur) Henry Ford le-a vândut sovieticilor planurile de producţie industrială şi liniile de producţie cu tot cu componente pentru 75 000 de maşini. Cinci ani le-a oferit asistenţă tehnică şi mână de lucru specializată americană. Henry Ford a devenit în curând unul dintre cele mai cunoscute personaje din Uniunea Sovietică, construirea Detroitului sovietic fiind benefică pentru cauza bolşevică. Înainte de încheierea tranzacţiei, în vara anului 1926 Ford a trimis o echipă de specialişti condusă de inginerul Boris Berghoff pentru a evalua condiţiile noiii investiţii.  Raportul lui Bergoff este cât se poate de edificator în ceea ce priveşte realitatea sovietică: „puterea se afla în mâna unui singur om care conducea  Rusia cu o mână de fier- Iosif Visarionovici Stalin, teroarea fiind unicul mijloc de-a ţine-n frâu poparele Uniunii înfometate.” Aflând că Stalin îi curta în acelaşi timp pe cei de la Peugeot şi de la Citroen, Ford nici nu mai stă pe gânduri, şi îl trimite pe Charlie Sorensen directorul său de producţie să negocieze. Aşa, zice-se, a ajuns industriaşul danezo-american să le explice bolşevicilor ciudatul vocabular al proprietăţii capitaliste, „precum un senator roman, care-i dădăcea pe goţii hămesiţi să păstreze eticheta la masă.” Drept urmare, în mai puţin de doi ani, la cotul Volgăi unde se întâlneşte cu Oka, în plină stepă rusească se ridică o întreprindere uriaşă. Aşa a luat naştere „Detroituul sovietic”. Numeroşi muncitori americani puşi pe liber în timpul Marii Crize Economice au luat drumul către URSS. Printre muncitorii ajunşi la fabrica lui Ford se afla şi americanul de culoare Robert Robinson care intră în conflict cu doi conaţionali –Herbert Lewis şi Brown. Bun prilej pentru propaganda bolşevică pentru a scoate în evidenţă tratamentul pe care-l primeşte un cetăţean de culoare în Rusia spre deosebire de America. Herbert Lewis este judecat şi expulzat, iar Robert Robinson este ales în „Sovietul moscovit al deputaţilor muncitorilor”. Pe poarta noilor uzine Ford, decorată cu imensele portrete ale lui Stalin, ies primele autoturisme Model A purtând benere uriaşe pe care scria în ruseşte: „Îndepliniţi Planul Cincinal! Daţi Patriei Forduri Sovietice!” Despre marea realizare a industriei de automobile sovietice iată ce scrie un inginer american, observând că de pe liniile de montaj ies una după alta o maşină decapotabilă, un furgon cu cabină şi un camion: „ruşii sunt ca o ceată de copii care se joacă acum cu primele maşinuţe mecanice, le ciocnesc, le forţează anapoda, şi, în general fac numai dandanale.”
 
La Moscova este construită fabrica de Automobile Stalin pentru asamblarea celor 75 000 de Forduri aduse sub formă de piese de la Detroit. Mergând prin fabrică, inginerul american Frank Bennett observă că ruşii, care mai lucrau încă la placa pe niveluri, în loc să toarne asfaltul standard rezistent la fluctuaţiile de temperatură, foloseau o mixtură în care se aflau şi fragmente de la demolarea Catedralei lui Hristos, Mântuitorul din Moscova.
„Privind retrospectiv, distrugerea creştinismului în Rusia a fost absolut necesară pentru tot ceea ce a urmat. În timpul dictaturii proletariatului, orice instituţie civilă a cărei credibilitate ar fi putut submina autoritatea lui Stalin a fost sistematic distrusă ori transformată în propria sa parodie servilă ( nu vă sună cunoscut modelul?) . Molozul din bisericile Rusiei era păstrat pentru a fi folosit la duşumelele fabricilor, în vreme ce clopotele erau topite într-o turnătorie uriaşă din afara Moscovei. Aici-într-un munte de aur şi argint străvechi- zăcea tăcerea aşternută asupra Rusiei ca prima cădere de omăt a iernii.”(pg.73)
 
Dar soseşte şi momentul adevărului: pe cât de greu reuşiseră americanii să vină în Rusia cu mult mai greu le era acum s-o părăsească. În 1933, Statele Unite nu aveau încă reprezentanţă diplomatică în Uniunea Sovietică, reprezentanţii presei acreditaţi la Moscova fuseseră cumpăraţi aşa că imigranţii americani erau la cheremul autorităţilor sovietice. De cum au păşit pe pământ rusesc li s-au ridicat paşapoartele şi au fost făcuţi automat cetăţeni sovietici. Multora li s-au furat identitatea şi în locul lor ruşii returnau agenţi NKVD în America. Foametea făcea ravagii în întraga Uniune Sovietică, însă jurnaliştii americani, complici ai autorităţilor, inginerii industriali , oamenii de afaceri, turiştii se distrau la marele hotel Metropol ca pe vremea Nebunilor Ani Douăzeci la petrecerile date de Jay Gatsby. Dintre toţi se remarcă, prin luxul opulent în care trăieşte, jurnalistul Waltwer Duranty, obedient puterii sovietice şi încununat cu un Pulitzer de nomenclatura literară americană pentru „extraordinarele lui reportaje din Rusia”. El a fost cel care l-a convins pe Franklin Rooswelt să acorde recunoaştere diplomatică guvernului sovietic. Pe 17 noiembrie 1933 , în cadrul unei ceremonii ţinută la Casa Albă, SUA recunoaşte existenţa URSS.
 
Nici bine nu s-a deschis Ambasada Statelor Unite la Moscova că un val de imigranţi americani au invadat-o, pur şi simplu, cerând să fie repatriaţi.”Aceşti nefericiţi, scria primul secretar al ambasadei, Loy Henderson, se năpusteau peste noi chiar în camerele de hotel”. Chiar şi pentru cei de la ambasadă era aproape imposibil să facă ceva pentru „americanii captivi”sau „prizonierii americani”, cum mai erau numiţi, întrucât nu mai aveau nicun fel de acte. Nici pentru diplomaţii americani viaţa nu era prea uşoară la Moscova. William Bullitt, primul ambasador al Americii în Rusia, face cunoştinţă cu Stalin şi rămâne profund impresionat de felul său alunecos de-a fi. După o vreme îi cere preşedintelui Rooswelt ceva „divertisment american” pentru personalul ambasadei. Aşa renasc pe terenul din parcul Gorki competiţiile de baseball prin înfiinţarea unei ligi de baseball a imigranţilor americani.
 
La nici un an de la balul de deschidere al Ambasadei începe Marea Teroare. 150.000 de cetăţeni americani din oraşul Leningrad şi 500.000 din întreaga regiune sunt arestaţi. Printre ei majoritatea prietenilor ambasadorului Bullitt. În 20 aprilie 1936 ambasadorul scria către Departamentul de Stat: „Problema relaţiilor cu guvernul Uniunii Sovietice este...o componentă  a problemei pe care o reprezintă comunismul ca doctrină militantă hotărâtă să declanşeze revoluţia mondială şi lichidarea ( un alt fel de a spune asasinarea) tuturor necredincioşilor. Nu încape nici o îndoială că toate partidele comuniste ortodoxe din toate ţările, inclusiv cele din Statele Unite, sunt adeptele uciderilor în masă...” Nu doar ambasadorul Bullitt se lămurise cum stau treburile cu statul bolşevic rus. Unul din reporterii americani, William Henry Chamberlain, care fusese martor ca şi alţi americani la transporturile cu exilaţi către Siberia, scria: „Am mers în Rusia crezând că sistemul sovietic ar putea reprezenta cel mai plin de speranţe răspuns la problemele declanşate de Războiul Mondial şi de criza economică de după acesta. Am plecat convins că statul sovietic absolutist...este o putere a întunericului şi o forţă a răului care cu greu îşi poate găsi termenii de comparaţie în istorie...Asasinatul este un nărav cu atât mai mult când este vorba de state, şi nu de indivizi.” Pg. 116
 
Întoarcearea ambasadorului Bullitt la Washington în vara lui 1936 coincide cu sfârşitul meciurilor de baseball care se desfăşurau pe terenul din Parcul Gorki. Tot elanul din vremea competiţiilor dispăruse lăsând loc fricii să se instaleze. Situaţia se înrăutăţise  la 1 decembrie 1934, odată cu asasinarea lui Serghei Kirov, prieten apropiat al lui Stalin, important lider al comuniştilor. NKVD-ul, arma de temut a lui Stalin, pornise Marea Teroare. Nimeni şi nimic nu mai era sigur, pretutindeni domnea o atmosferă de spaimă din moment ce dispariţiile celor din jur deveniseră lucru obişnuit. Figuri celebre ale culturii ruse au început să fie lichidate fără prea multe discuţii. Aşa a fost cu scriitorul Isaac Babel, regizorul Vsevolod Meyerhold şi soţia sa Zinaida, Osip Mandelştham. Compozitorul Şostakovici este arestat şi anchetat. Cultul personalităţii în ceea ce-l priveşte pe Stalin ajunsese la paroxism. Nici măcar apartenenţa la eşaloanele superioare ale nomenclaturii comuniste nu-i va salva pe cei intraţi în vizorul NKVD.
 
În perioada de vârf a Marii Terori, Stalin a promis :” Îi vom anihila pe toţi aceşti duşmani , chiar dacă sunt bolşevici. Îi vom distruge pe ei şi pe rudele lor, pe cei din familie. Oricine a vrut cu fapta sau cu gândul, da, chiar cu gândul să atace unitate statului socialist va fi zdrobit de noi fără milă. Vom extermina toţi duşmanii până la unul, la fel şi familiile şi rudele lor.” În mintea lui Stalin, puterea sovietică nu putea fi întărită decât prin eliminarea duşmanilor şi „prizonierii americani”, veniţi dintr-o lume cu altă mentalitate făceau parte din categoria duşmanilor de clasă.
Arthur Talent venise din Boston cu familia din anii 20 pe când avea şapte ani. Era un violinist talentat şi a intrat la Conservatorul din Moscova. Tânăr student fiind, îi oferă găzduire lui John Goode, cumnatul lui Paul Robeson care îi dăruieşte un costum nou nouţ, adus din America. Pe 28 ianuarie 1938, Arthur Talent este arestat şi din acel moment nu s-a mai auzit nimic de el. Şi nu-i singurul. Devotamentul pentru cauza sovietică nu mai reprezenta o garanţie, devenise mai degrabă un motiv să-i facă să dispară.Viaţa în ţara făgăduinţei devenise un coşmar pentru „prizonierii americani”- aşteptau noapte de noapte să fie arestaţi. Puţini dintre ei mai căutau adăpost pe la prieteni în speranţa că vor scăpa. Unii pribegeau dintr-un oraş în altul, îndurând lipsuri de tot felul şi căutând să-şi facă alte false.
 
Victor Herman, considerat Lindbergh al Rusiei nici nu împlinise 21 de ani când a fost exmatriculat de la şcoala de paraşutism din Moscova sub acuzaţia de „duşman al poporului”. Se întoarce la uzinele Ford din  Gorki. Oraşul e aproape pustiu. Din sutele de americani veniţi să muncească acolo rămăseseră doar douăzeci printre care şi tatăl său care l-a îndemnat să-şi ia sora şi să ceară protecţie la Ambasada Statelor Unite. Pe 7 octombrie 1937, ziarul Pravda publică un articol în care Uzina de automobile din Gorki
(fost Nijni Novgorod) este acuzată de „rezultate ruşinoase în producţie”, sabotorii americani dând dovadă de neglijenţă.
 
În 1938 americani, precum Victor Herman, au început să dispară unul după altul. Erau împuşcaţi la scurt timp după arestare. Mai târziu, la 27 de km de Moscova lângă Butovo s-au descoperit gropi comune care aveau până la o jumătate de km lungime. Pe teritoriul URSS asemenea zone deveniseră un fapt obişnuit. Conform procedurilor transmise de NKVD în teritorii exista obligaţia de-a umple cu 250.000 de cadavre o groapă comună, ordin ce trebuia să se respecte în toate districtele regionale ale Rusiei.
 
În 1990, o asociaţie rusă care avea drept scop reabilitarea victimelor lui Stalin a identificat printre dosarele pensionarilor KGB un anume „Tovarăş S”, primul komendant al unui pluton de execuţie al NKVD. „Tovarăşul S”  a dat bucuros amănunte despre speţrabota (munca specială )pe care a îndeplinit-o cu echipa sa de 12 călăi în timpul Ejovşcinei (perioada Ejov). Într-o casă de la marginea terenului de execuţie echipa aştepta victimele care, după ce erau deposedate de acte, erau duse pe marginea gropii şi împuşcate în ceafă. După ce-şi îndeplineau norma de execuţii veneau la cartierul general frânţi de oboseală unde-i aşteptau sticlele cu vodcă special alocată. În zori, veneau buldozerele care acopereau gropile cu morţi şi pregăteau altele pentru noaptea următoare. Povestea „Tovarăşul S” că oricât se spălau pe mâini şi pe faţă şi se parfumau cu o colonie ieftină care era ca şi vodca în dotare,  mirosul morţii li se impregnase în piele. „Deşi li se dădeau şorţuri, mănuşi şi pălării din piele ca să-şi protejeze uniformele de sânge împroşcat, de aşchiile de oase, de bucăţile de creier, ei au descoperit că era imposibil să rămână imaculaţi.”(pg. 156 )
Din punctul lui de vedere, nu fusese un asasin , ci un apărător al societăţii socialiste. O consecinţă a muncii lor, dincolo de lipsa de conştiinţă faţă de cruzimea crimelor îndeplinite , a fost faptul că s-au îmbogăţit din primele consistente pe care le primeau pentru munca depusă.
 
Thomas Sgovio, fiind la Moscova, afla în fiecare zi de dispariţia unui prieten, ori a unui cunoscut şi a decis să se ascundă la Ambasadă. Acolo i s-a spus să revină peste două săptămâni până i se verifică actele. Astfel de reacţie au avut angajaţii ambsadei faţă de mai toţi americanii veniţi să se pună sub protecţie. Lipsa de reacţie a funcţionarilor pare să se explice, pur şi simplu, prin apucăturile birocratice şi prin lipsa dorinţei de implicare. Toată lumea aştepta un salvator providenţial.
 
În 1937 Rooswelt îl trimite ambasador la Moscova pe prietenul său, Joseph Davies. Nici bine n-a ajuns cu suita la destinaţie că a participat la unul din marile procese-spectacol în centrul căruia se afla pianistul Gheorghi Piatakov acuzat că se întâlnise cu Troţki pe aeroportul din Oslo. Spre deosebire de Bullitt, Davies nu a fost câtuşi de puţin interesat de soarta cetăţenilor americani care doreau să se repatrieze, marea lui pasiune fiind colecţionarea de obiecte de artă. Împreună cu soţia sa umblau prin toate galeriile şi prin consignaţii dornici să acumuleze cât mai mult şi cât mai ieftin. Scrisorile prizonierilor americani în care solicitau sprijinul ambasadei rămâneau de obicei fără răspuns.Imigranţii obişnuiţi nici măcar nu puteau să treacă de ierarhia administraţiei ambasadei. Informările sale către Departamentul de Stat erau mai degrabă admirative la adresa lui Stalin şi al mâinii lui drepte, Ejov. Unul din procesele –spectacol organizate de NKVD la care însuşi Stalin a participat ca spectator ascuns, a fost cel al lui Buharin, considerat ideologul partidului comunist. Joseph Davies s-a dovedit a fi un admirator neobosit al lui Iosif Visarioniovici Stalin dovadă fiind cartea Mission to Moscow, scrisă după ce i s-a terminat misiunea.
 
Între timp, Thomas Sgovio fusese arestat în faţa Ambasadei Statelor Unite şi închis la Lubianka. Mutat la Taganka  a cunoscut cruzimea cu care gardienii îi tratau pe prizonieri, mulţi comunişti de bună credinţă veniţi din toate colţurile lumii ex. Eraim Leszinski, comunist din Palestina, Lucien Blit, evreu, Harry Jaffe , tenor în corul Anglo-American, Michael Ainsenstein, inginer din California, polonezul Z. Stypulkowski. A fi străin în URSS echivala cu a fi duşman şi trebuia să fie împuşcat. În oraşul Gorki, zilnic erau scoşi din sediul NKVD-ului 50-70 de cadavre.
 
În 1938, tortura era o metodă legală de interogatoriu, însuşi Stalin transmisese instrucţiuni explicite care ajunseseră să fie înrămate şi agăţate la loc de cinste în birourile agenţilor NKVD. Odată arestat, prizonierul  era lipsit de toate calităţile umane, fiind considerat un obiect fără valoare. În noaptea de 24 iunie 1938, Thomas Sgovio împreună cu alţi 70 de prizonieri este urcat într-un vagon sigilat şi trimis în Gulag. Peste o lună, ajunge în lagărul de tranziţie de la Vladivostok de unde poetul Mandelştam trimisese ultima scrisoare. După câteva săptămâni de aşteptare este îmbarcat pe nava cu aburi numită „Indighirka”, împreună cu alte câteva mii de deţinuţi de drept comun, înghesuiţi pe fundul calei vasului. Pe durata acestor transporturi maritime se petreceau lucruri oribile –violuri în masă, crime, mai ales din partea deţinuţilor de drept comun amestecaţi cu prizonierii politici. Capătul acestei călătorii a groazei era Kolîma. Aici, Thomas Sgovio a dat peste un tărâm al suferinţei pe care nici cea mai bolnavă minte nu şi l-ar fi putut închipui. Un doctor al lagărului le explicase clar la sosire: „Nu aţi fost aduşi aici să trăiţi, ci doar să suferiţi şi să muriţi.” În cele din urmă, prizonierul Thomas Sgovie a ajuns la mina de aur de la Razvedcic. Puţini reuşeau să treacă de şocul adaptării la condiţiile inumane de viaţă- hrana sărăcăcioasă şi insuficientă, munca grea la temperaturi mult sub zero grade erau condiţii sigure de moarte.
 
La câteva mii de kilometri spre vest, un alt supravieţuitor american, Victor Herman înfrunta chinurile şi lipsurile. Marea teroare era înfăptuită, în primul rând, de deţinuţii de drept comun care schingiuiau şi ucideau să se distreze. Izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial  a adus Statele Unite şi URSS de aceeaşi parte a baricadei. Prizonierii americani supravieţuitori precum Thomas Sgovio şi Victor Hermann trăiau un profund sentiment de frustrare văzând cum cele mai faimoase firme americane erau puse în slujba lagărelor. În vreme ce ofiţerii NKVD şi  gardienii se răsfăţau cu delicatesuri americane, prizonierii sufereau cumplit de foame. Ajunseseră să mănânce, fugind, supa pentru a nu fi văzuţi şi ajunşi de careva. Mulţi preferau să se automutileze - îşi tăiau degetele de la mîini, o mână, un picior, pentru a primi o muncă mai uşoară. S-au înmulţit cazurile de canibalism. Şi Victor Herman fusese selecţionat pentru a fi executat. Un paznic ordonase ca „gunoaile din ţările capitaliste” să nu primească mâncare. I se dădeau munci cât mai grele şi mâncare deloc. A supravieţuit totuşi.
Abandonaţi de administraţia americană, de personalul de la ambasadă, de presă, trădaţi şi uitaţi în lagărele morţii, prizonierii americani se agăţau cum puteau de fiecare zi să supravieţuiască. Pe neaşteptate Thomas Sgovio a fost amprentat şi i s-a dat voie să-şi caute de lucru în Kolîma.
 
Trecuseră opt ani de când fusese adus în Gulag. Este eliberat dar, nu după mult timp, arestat din nou. În acest timp, un alt mare admirator al Rusiei şi al lui Stalin, John Steinbeck face o vizită în URSS unde rămâne uimit de cultul personalităţii promovat de Stalin.
Cu câteva luni înainte să moară Rooswelt i-a adresat în mod repetat scrisori lui Stalin în nume personal în care-i cerea să-i elibereze prizonierii americani. Negociind permanent şi folosind momeala ajutorului economic nemţii reuşesc în 1950  să asigure eliberarea miilor de prizonieri germani. Numai „prizonierii americani” ajunşi la a treia generaţie rămân în continuare să populeze lagărele sovietice.
 
De reţinut faptul că perpetuarea stalinismului nu s-a bazat doar pe frică. Milioane de oameni l-au sprijinit pe Stalin cu o fervoare autentică. Aceştia erau voluntarii lui plin de dăruire, staliniştii care credeau orbeşte în el şi în judecata lui. Ei considerau că niciun sacrificiu nu-i destul de mare  pentru a materializa visul comunismului.
În primele ore ale zilei de 6 martie 1953 Radio Moscova anunţă moartea lui Stalin. După moartea lui şi a lui Beria, şeful NKVD, situaţia din lagăre se relaxează.
 
Două destine - Thomas Sgovio  şi Victor Herman. Doi supravieţuitori ai Gulagului sovietic, (amândoi făcuseră parte din echipele de baseball din anii 1930) sunt eliberaţi în 1956. Unul rezistase datorită talentului său artistic, celălalt datorită vigurozităţii. Întors de la Kolâma la Moscova, Thomas Sgovio constată că nu avea cui spune povestea suferinţei sale. Nimeni nu l-ar fi ascultat şi nu l-ar fi înţeles. Tot ce mi-a rămas sunt oasele trupului şi pielea întinsă peste ele Asta era toată averea celor întorşi din Iad. Unii îşi aminterau prea multe şi înnebuneau sub povara amintirilor. Alţii deveneau amnezici şi încercau din răsputeri să adune fărâmă lângă fărâmă să-şi reconstituie viaţa .
În 1992, în timpul vizitei în Statele Unite, Boris Elţîn a declarat în faţa presei  că la începutul anilor cincizeci, forţele armate sovietice au doborât un avion american luând ostateci pe toţi membrii echipajului format din 12 oameni care au ajuns în lagărele de exterminare. Astfel, a fost redeschis subiectul victimelor americane. S-a făcut o comisie de investigare a crimei instituţionalizate, ordonată şi ascunsă de aparatul de stat. Populaţia estimată a Gulagului în toată istoria sa a fost de circa 30 de milioane, din care  au dispărut între 15 şi 20 de milioane. Potrivit unui raport al NKVD-ului între 1 ianuarie 1935 şi 22 iunie 1941 aproape 20 de milioane au fost arestaţi şi 8 milioane ar fi murit.
 
Întors în America, în Bufallo, Thomas Sgovia şi-a întemeiat un cămin, a găsit un job şi a scris o carte - Dear America. De neclintit în hotărârea sa de-a nu uita nimic,  a început să ţină prelegeri la University of Buffalo despre cele pătimite pe care le ilustra cu grafică. În cele din urmă s-a retras în Arizona, într-o suburbie a Pheonixului, fiind printre ultimii supravieţuitori ai unei emigraţii uitate. Uneori, îşi mai amintea de echipele americane de baseball care jucaseră în Parcul Gorki.
Victor Herman care şi-a ispăşit sentinţa de 10 ani în lagărul de la Burepolom a fost eliberat în 1948 şi s-a retras în Krasnoiarsk unde s-a angajat ca instructor sportiv şi s-a căsătorit c-o gimnastă rusoaică. În vara lui 1951 este arestat din nou, fiind suspect atât ca american, cât şi ca evreu. După a doua arestare a fost condamnat să trăiască în exil în îndepărtatul şi sălbaticul nord. Trăia vânzând lemne sătenilor care treceau prin zona pustie în care locuia.
 
Povestea URSS nu se termină odată cu  anul 1991, ziua de Crăciun, când, de pe Kremlin este dat  jos steagul roşu şi noul preşedinte de atunci, Boris Elţîn declară că Uniunea Sovietică a încetat să mai existe. Unde e vorba de Rusia nimic nu este fără echivoc şi orice final pare fals. Dovada, întâmplările din primăvara lui 2014 şi cele de acum.
 
Cartea lui Tim Tzouliadis este cutremurătoare şi se alătură celorlalte documente în care se admite în mod deschis enormitatea crimelor împotriva umanităţii înfăpuite în fosta Uniune Sovietică şi, de fapt, în întreg lagărul comunist.
 
BIBLIOGRAFIE: Tim Tzouliadis, Abandonaţii De la Marea Criză Economică la Gulag: destinele unor tineri americani în Rusia lui Stalin, Editura Corint, 2014

 

Cenaclu Literar: