Regele lumii (fragment)

Regele lumii (fragment)

 

 

”Fidelă propriilor rigori, practica exegetică îngăduie uneori ca judecățile relative la text să fie susținute mult mai facil de referiri la persoana autorului. Fără doar și poate , așezarea face a face a vieții și operei este fertilă, cel puțin când se lucrează în intenția pportretistică. O ireprimabilă ispită îl îndeamnă atunci pe cititor să guste din indiscrețiile oferite de biograf, pentru ajuisa, cu simpatie ori cu maliție, la vederea celui dezgolit și ”investigat”. Astfel este satisfăcut și un apetit de vulgaritate , ținând cont că afișarea nechibzuită a slăbiciunilor, ticurilor și capriciilor ”domestice” poate avea urmări nu totdeauna favorabile persoanei în cauză. Or, nu este dislocat în felul acesta chiar sensul demersului crirtic și deturnat spre ”pitoresc” și frivol?”

Petru Bejan

S-a născut pe 30 decembrie 1905, în Fălticeni, fiind fiul cel mai mare al avocatului Octav Lovinescu, frate cu Eugen Lovinescu. Scriitorul a mai avut doi frați: Octav (avocat) și dramaturgul Horia Lovinescu. Tot din familia Lovineștilor pot fi amintiți scriitorii Anton Holban și Monica Lovinescu. Copilăria a petrecut-o la Fălticeni, urmând  cursurile la gimnaziul Al. Donici unde bunicul său, Vasile, era profesor și director.

”Am avut o copilărie normală, adică fabuloasă. Legendele și basmele mi-au fost mai întâi povestite: a fost vârsta de aur. Pe la șapte ani le-am citit: vârsta de argint. Spre doisprezece ani a venit noaptea. Un strat gros de colb s-a așternut pe acești frumoși germeni de paradis. Când, vreo cincisprezece ani mai târziu, am descoperit opera ordonatoare a lui Guenon, palimpsestul și-a recăpătat spontan vechea scriere, ca sub efectul unui reactiv. Ierbarul a reînflorit sub rouă. Ceea ce m-a minunat a fost perfecta adecvare a doctrinei expusă de Guenon, care ignora totul despre tradițiile românești , cu acest tezaur folcloric atât de miraculos conservat. Am fost de asemenea foarte impresionat de concordanțele folclorului românesc cu cele  câteva date expuse de Guenon, despre Tradiția Primordială, Hiperboreană, presupusă origină acelorlalte tradiții. I-am scris despre asta și apărut foarte interesat ...Trebuie să spun că atenția mi-a fost în special deșteptată de două articole ale Maestrului asupra Sfântului Graal...În atenția deșteptată de cele citite, am oferit lui Guenon câteva exemple de abundentă recoltă esoterică abasmelor românești...Rezultatul aacestui schimb de vederi a fost publicarea câtorva note grabnice de lectură în revista ”Etudes Traditionnelles”...

Gnoza islamică șiită i-a oferit lui Vasile Lovinescu un confort intelectual superior. Despre faptul că a trecut în secret la islam, deși încă frecventa biserica ortodoxă (așa cum făcuse și Maestrul său care se căsătorise cu o musulmană, se stabilise la Cairo și mai frecventa încă biserica catolică), despre hagialâcul de la Muntele Athos, n-a povestit niciodată.

 Vasile Lovinescu era obsedat de ”Monarhii ascunși”(cum le spunea el), credința că există un pol mistic al lumii, materializat în ipostaze terestre ale principiului suprem. Este o funcție girată de ordinea cosmică prin care sunt delegați supleanți, încarnări ale funcției spirituale absolute. Funcția rămâne tot timpul aceeași indiferent de trecerea timpului, doar manifestarea ei este supusă efemerului și multiplicității. Omul modern nu mai are această percepție a istoriei de natură divină înfiripată la granița adevărului revelat. Hermeneutul își asumă această misiune de-a descifra limbajul încifrat prin care Marele Arhitect al Universului își disimulează prezența. De la epopeea lui Ghilgameș, poemele homerice, operele tragedienilor greci, până la Goethe, Shakespeare, Dostoievski, trecând prin Vergilu, romanele Graalului, opera lui Dante și a Fedelilor d Amore avem, crede Vasile Lovinescu, urme ale unei readiții simbolice, esoterice, disimulate în forme literare care se cer lecturate în sensul lor genuin.

Foarte puțini sunt cei aleși să reactualizeze principiile sacre ale ordinii cosmice, departe de ochii profani, doar într-un cerc închis de inițiați. Dar iată ce spune Rene Guenon în ”Sfântul Graal”: ”Chiar și un profan poate fi ales pentru exteriorizare de date esoterice și să servească de purtător de cuvânt al unei organizații inițiatice, care l-a ales numai pentru calitățile lui de poet sau de scriitor, ori pentru vreo altă rațiune cotingentă, călăuzindu-l mereu, chiar fără ca el să-și dea seama...”

Iată câteva ”suflete de lebădă” din literatura română în al căror zbor s-a topit inerția materialității și care ”au scrutat fulgurațiile adevărului”: Eminescu, Negruzzi, Alecsandri, Asachi, Creangă, Hogaș, Sadoveanu, Blaga, Labiș, Matei Caragiale. Numai gândind la filosofia lui Blaga și se poate constata că fiind ontologic, misterul ține de intelect și nu trebuie studiat ”ca o șaradă sau ca un rebus, ci după regulile rigorii logice” ( Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialîc). Așadar, nu orice delir trăirist poate fi considerat drept o cale de acces către lumea misterelor, pentru că misterul nu se înfățișează nemijlocit, ci prin mit și simbol, iar omul contemporan nu mai are nicio relație cu transcendența. ”Vrăjmașul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenușa formată de cadavrele noțiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbușit în omul modern Amintirea, Anamnesis-ul, Dorul, Nostalgia obârșiilor...” ( V. Lovinescu, Creangă și Creanga de aur). S-a pierdut secretul băsmuirii și acele științe tradiționale aparținătoare cândva unui cod sacru, celest; arbitrariul mofturilor de moment a înlocuit ordinea eternă a valorilor absolute. Totul s-a surpat în jurul nostru și am rămas doar cu nostalgia Paradisului pierdut. Mitul a devenit o fabulă oarecare, o poveste neverosimilă, naivă, fără vreun sens înalt. Studierea literală, superstițioasă ”aduce după sine ofilirea universului”. La originea lui, mitul era o epifanie (o manifestare a sacrului în profan), ”o dezvăluire prin enigmă, prin care se strângea convergent roua cerului în fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se distribuia divergent, în lumea sublunară”. Pg.30 (V. Lovinescu, Mitul sfâșiat) Nu există decât o singură cale către mit: ”metamorfoza pelerinului pe măsura ascensiunii sala, când fiecare bătaie de aripi face să crească zece aripi noi.”

 

 Familia s-a mutat, apoi, la București și Vasile Lovinescu  a urmat liceul la colegiul Sf. Sava după care s-a înscris la Facultatea de Drept. În paralel, face câțiva ani de vioară la Conservatorul din București. După terminarea facultății, lucrează ca jurist-consult la diverse firme, la primăria municipiului și la Creditul Minier până în 1947, când, este silit să se retragă. În tot acest timp, principala lui preocupare rămâne spiritualitatea sub formele ei tradiționale de care fusese atras încă din timpul liceului. Publică numeroase articole și eseuri în Adevărul Literar și Artistic, în Credința, în Familia, Azi, Viața Românească, Viața literară etc. Este atras de misticul Bo Yin Ra, german de origine, precum și  de scriitorul Gustav Meyrink. De la Bo Yin Ra află despre Rene Guenon și cartea lui ”Le Roi du Monde (Regele Lumii). Intră în corespondență cu scriitorul francez care-i devine mentor spiritual. Retras la Cairo, Rene Guenon îl inițiază pe Vasile Lovinescu în cunoașterea marilor texte ale ezoterismului universal. Are strânse legături cu Mircea Eliade, Dan Botta, Dan Petrașincu, dar, mai ales, cu Sandu Tudor, principala lui preocupare fiind obținerea unei inițieri și a unei ratașări la o grupare esoterică efectivă. Face un pelerinaj la Muntele Athos unde cere biunecuvântarea isihastă care i se acordă cu condiția să rămână la mănăstirea atonită. Neavând cetățenie greacă, lucrul nu este posibil și pleacă în Franța îndrumat de Rene Guenon. Stă o vreme la Amiens, apoi pleacă la Bale, în Elveția unde obține o inițiere alawită prin Titus Burkhardt și F. Schuon, după care revine în țară. Nu este vorba despre convertirea la islam, ci despre integrarea în mișcarea sufistă. Devenit ”fiu al clipei”, principala lui preocupare va fi de-acum încolo realizarea spirituală. În 1936, revine în Franța și ia legătura cu maestrul lui spiritual F. Schuon. Tot în acest an, publică sub pseudonimul Geticus un studiu de istorie și geografie mitică intitulat ”La Dacie Hyperboreenne”. La Paris, se întâlnește și cu M. Vâlsan care primise o inițiere din aceeași sursă și care întemeiază o tarikah condusă de el. În 1940, este reformat din cauza unor probleme la ochi și îi este respinsă plecarea pe front. După război, cu ajutorul lui M. Vâlsan întemeiază la București un grup inițiatic pe care îl va conduce până în 1958 când, din cauza condițiilor ostile, este desființat. Vasile Lovinescu renunță la scris și se va dedica ritualurilor și realizării spirituale împreună cu grupul în condiții de clandestinitate. La Fălticeni o întâlnește pe poeta Lucreția Andriu care avea o casă și în București în care, cu alți câțiva discipoli întemeiază un cerc de studii și meditație tradițională numit ”Fraternitateaa lui Hyperion”. În 1964, reîncepe să scrie simțind nevoia să transmită adevărurile tradiționale.  dobândite, care pe cale orală s-ar fi diluat. În 1980 se retrage definitiv la Fălticeni în casa părintească. Se stinge din viață pe 14 iulie 1984.

 

 

 

”Cel mai cunoscut exemplu este acela al Regelui Arthur al Bretaniei. Multă vreme considerat legendar, existența lui este admisă de ultimele cercetări istorice. Se pare că a fost un dux bellorum celtic, domnitor în părțile de vest ale Bretaniei, cam unde se află acum Țara Galilor. A fost ultimul și cel mai dârz apărător al existenței și independenței popoarelor kimrice, în fața năvălitorilor anglo-saxoni, din secolele V-VI. Numele lui înseamnă ”urs”. ”Arthur latine sonat ursum horribilem” (Nennius). Ursul a fost unul din simbolurile principale ale tradiției nordice, hyperboreene, ”Bor”, ”Bar”, ”bear”, ”Boreu”, ”boreal” sunt identice. Este și numele constelației Ursa Mare. Sfetnicul, mâna dreaptă, acela care l-a făcut rege, este vrăjitorul Merlin sau Myrddhin. Dacă Arthur reprezintă puterea regală, Merlin este autoritatea sacerdotală, și complementarismul lor e vădit. Îndemnat de Merlin, Arthur întemeiază ”Masa Rotundă”, cu cei 12 cavaleri în jurul ei. Simbolismul zodiacal este evident. În realitate Masa Rotundă și Cupa Graalului de deasupra ei aparțin unui vechi mit celtic. Arthur le-a readaptat noilor condiții ciclice, ivite odată cu apariția creștinismului. ...Găsirea lui (a Graalului) echivala cu recuperarea stării primordiale a omului, neafectat de vreo servitute sau vreo ”cădere””

(Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns)

 

”După o legendă, Carol cel Mare doarme în Utenberg, lângă Salzburg, după alte legende în Odenberg, unde se află și Odin. Siegfried, eroul Nibelungilor, se ascunde în fortăreața muntoasă Geroldseeck. Diedrich odihnește în munții Alsaciei, până când vor veni turcii să-și adape caii în Rin. În Grutli, unde s-au întâlnit ca să jure eliberarea țării lor, stau cei trei fondatori ai confederației elvețiene. Olger Danezul (Ardenezul, după Grimm) stă într-o subterană a castelului Kronburg.”

(Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns)

 

 

 

”Un mit celebru de acest fel este și acela al lui Frederic Barbarossa. Când, în timpul cruciadei a treia, s-a înecat, trecând răul Calycadmus din Asia Mică, țăranii din Germania au refuzat să creadă în moartea lui și mereu l-au așteptat să se întoarcă. Poeme care merg până în mijlocul secolului al XIV-lea, un secol și jumătate  după moartea lui Frederic, dovedesc existența unei tradiții. Kyffhauser, în Turingia, este muntele în care –i retras, deși sunt și alte locuri revendicând această cinste. Stă la o masă de piatră, într-o peșteră, cu capul sprijinit ăpe mână. Barba-i înconjoară masa de două ori; când o va înconjura atreia oarăîmpăratul se va deștepta . Atunci va ieși din peșteră și își va atârna scutul de arborele uscat al imperiului care va reînverzi. S-au făcut descrieri spectaculoase ale cavernei : strălucește de aur și nestemate; deși este adâncă în pământ, e iluminată ca ziua cea mai însorită. Arbori splendizi se află acolo și prin mijlocul acestui paradis șerpuiește un pârâu al cărui mâl este din aur . Muzica îl deșteaptă uneori din amorțirea lui . Un cioban i-a cântat din fluier ; Frederic l-a întrebat: Corbii mai zboară împrejurul muntelui?” ”Da”, răspunse ciobanul. Atunci trebuie să mai dorm 100 de ani”, murmură împăratul. Ciobanul fu dus în camera armurilor, fu răsplătit cu un scut, care se dovedi a fi din aur.”

(Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns)

 

”Faptul că Ștefan cel Mare nu a murit, că se integrează în familia monarhilor ascunși, dar fără moarte, în grupa lui Arthur, a celor doi Frederici, a lui Carol cel Mare, a Imamului șiit și a atâtor altora, este confirmat cu tărie de tradițiile populare moldovenești.(...) Că Ștefan cel Mare este o rană deschisă, sângerând în centrul vital al poporului nostru, pătimire și tămăduire în același timp, împiedicând împetrirea inimii prin sângerarea ei, o arată și alte tradiții. Astfel, se spune că în zilele când a fost smulsă Bucovina din trupul Moldovei, călugării de la Putna au fost înspăimântați câteva nopți de flăcările roșiatice ale unui foc care ardea în interiorul bisericii și care bineînțeles, nu avea nici o realitate materială.  (...) Dar sforțările cutremurătoare, periodice, ale lui Ștefan cel Mare, de a se reactualiza în mijlocul poporului său în clipe înstelate, cu izbândă relativă, dar nu totală, pentru că toate condițiile nu-s încă îndeplinite, sînt admirabil povestite de o datină basarabeană, culeasă și publicată de Tudor Pamfile, în 1910, în revista Ion Creangă. Cităm din ea:

Oamenii mai dinainte erau mai cu frică de Dumnezeu și cu rușine de oameni, de aceea și Dumnezeu le mai arăta câte o taină, pe care cei de amu n-o mai pot vede. Spun că peste Prut, în cealaltă parte moldovenească, pe malul Prutului, la un loc aproape de un târg Ștefănești, într-un câmp, încongiurat de jur împrejur de pășuni și fânețe, este o stâncă mare, naltă de te nceuri (te înfiori) când te uiți la dânsa. Acolo, sus, sus de tot, este Casa Doamnei, unde-i biserica sufletului Sfântului Ștefan Vodă și comorile lui din viață. Mai vine el pe pământ, dar mai încolo, că îi vine îndămână să vadă pretutindeni. Necuratului nu-i place asta și încearcă să prăbușească stâncile, scociorându-le ca pe corabia lui Noe și n-a fost chip. Stâncile–s apropiate una de alta de parcă-s gură în gură, cică chiar vorbesc tare de taina asta în limba lor.

Aici, cum am spus, vine Sfântul odată pe an, la Paști, nu singur. Da cine-i așa de bun la Dumnezeu ca să-l poată vedea? Cei mai de mult l-au văzut, că noi, altfel, n-am și lucrurile ce aveți să le auziți. În sara spre Paști, când toate duhurile rele și gujuliile cele necurate se ascund prin adâncimile și zămcile lor, vine un înger dumnezeiesc de-al lui Ștefan cel Mare- că el are mai mulți ca slugi-și scoate cheia de aur de la Casa Doamnei dintr-o bulboană din Prut unde-i dată în sama unui somn mare, născut mai înainte de Ștefan  și deschide ușa casei. Se luminează ca vara la amiaz și mai ceva încă, nici o suflare străină nu se mai aude atunci, toate tac. Îngerul face un semn și orice duh necurat s-a dus în văzduh, din ape, pe pustiu. În casa împodobită cu icoane din cer și mândrețuri nespuse se aprind lumânări de te taie lumina. Și-i de-a mirare mulțimea mare de suflete bune de moldoveni, ce-s sus la Divanul din Cer, dar gios în astă sară. Și mai sunt și alți oameni de limba și legea noastră, da au chip de păsăruici albe și frumușele, îngeri cu ochi blânzi, dar de foc. Apele Prutului amuțesc. El stă pe loc. Nici un larmăt. Chiar somnul iese din adânc, să-și mai vadă pe Vodă odată. Deschis e cerul la Miezul Nopții. Ștefan se coboară lin, dar în trup așa adevărat, că așa i-a dat trup de Sfânt nevăzut cum a fost în viață în haine albe, la cingătoare are iataganul, în mână buzduganul, pe cap o coroană de pietre-da` s stele- e-ncongiurat de păsărici, tot suflete ce i-au fost lui mai dragi în viață. El vine să-și mai vadă ce-i mai fac, somnul lui, moldovenii, dacă mai sunt curați ori se corcesc și sufăr cu lifte spurcate. Se așază pe tronul de aur și cu ochii spre apa Nistrului face un semn cu mâna și ca din senin dealurile se pleacă, toate înălțimile pier, făcându-se una cu văile, își mișcă înapoi mâinile, face aceleași semne, își vede ca în palmă locul și neamul. Zboară spre el tânguirile inimilor curat moldovenești și vede ce mare-i amarul și jalea. Și cât îi de sfânt, el începe a plânge și plânge cu lacrimi de foc. Sare ca ars de durere și uită că-i dus dintre noi, dar plânge înainte în picioare, și plâng jalnic toate sufletele.  Dar nu poate nimic să îndrăpteze el, Sfântul, ci la toți le trimite vorbă să gândească că mare-i Domnul Dumnezeu; aude, vede și  toate le înseamnă la carte;  și crestături pe răbuș el tot face până s-a umplea cartea odată și odată și lemn de răbușuri în cer n-a mai fi pentru ale noastre nevoi. Pe loc îngenunchie el, Domnul cel mic din cer, că acolo numai Dumnezeu e mare și sufletele și îngerii îs de giur împregiur și cu el îngenunchie și ele, se roagă el vajnic să-l lase în larg, să mai iasă o dată.

Și nu se îndură prea Sfântul Dumnezeu.  Se roagă cu lacrimi ce rugul sfințesc și apa ușoară o fac și plâng întărind inima celor români, a moldovenilor nenorociți, și îngerii în ceruri și sfinții viteji, tovarăși de ai lui, ca de alde Sîn Gheorghe, Sîmedrul și păsăruicile albe stau gata să cadă de jale. Prutul, el încă jelește iar Dumnezeu, ce caută la ei toți din cer de abia își mai ține inima că așa de scîrbit îi e cerul. Deodată însă, Ștefan sare român în picioare, fața îi e roșie ca gotca, e foc și pară în suflet, se crede iar vodă și buzduganul cu dreapta îl învârtește iar cu stânga scoate iataganul tăios. Pe loc se strânge în giurul lui poporul din sânge domnesc. Și-i pare lui bine că-i vede pe toți ca-n ulcică. Mai zice o vorbă da nu știu spre cine: ”Azvîrle-vor oasele afară pământul și loc pentru suflet voi nici în iad să aveți! Pierdutu-mi-ați neamul! Veni-voi eu doară- nu-s veacuri de om - și-atunci veți cârșca!”

Dumnezeu însă îl vede, nu-l lasă și îndată îl cheamă căci se umezește de ziuă și voia nu-i este ca să-l apuce aicea pe el.  O sfântă umbră cu duh- că cerul se-nchide- face un semn și lumina cea sfântă asfinte, iar casa se-ncuie cu huet de trăznet. Și Ștefan cu inima tângă, spre înălțime, ca fulger, ca un arhanghel cu îngeri, plutește voinic spre cer și toate aici se-ntorc cum au fost. Somnul se scufundă în casa-i cea veche. Prutul duduie și clocotește de ciudă că l-a făcut leneș o clipă, că tare îi drag să  mai tot vadă pe sfânt și viteaz. Ușa se închide, cheia sare ca o stea în valuri, somnul o prinde și o pune în cămară că are să dea seamă de ea. A doua zi, în toate sufletele moldovene se simte o întărire, că Tata și Sfântul nu uită și vede măișoarele  (necazurile, dorul) noastre și ziua de mâne, a noastră, e alui. Iar Sfântul nostru de Vodă nu contenește; se roagă să-l lase în lume că nu poate să rabde, dar Domnul prea Sfântul, ce drag îi este de Ștefan și lui, că-l știe sfetnic cuminte și aproape de el zice:

”Mai este vreme! Așteaptă: are să fie și asta!”

Și noi așteptăm, că așteptarea e cuvânt străbun și bun. Iar cartea cea mare a bnoastră, mai mai e umplută- și Sfântul e gata să vie înarmat întocm,ai ca fâtrtatu lui Sfântul Gheorge, din lifte o să facă o movilă, pe care flăcăii noștri să joace.””

(Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns)

 

 

 

”Mai de mult, în om era nevoie de absolut incomprehensibilă evului nostru, care-l făcea să se întrebe, să se neliniștească: de ce efemerul nu se permanentiza?, de ce titularul nu poate dura cât și funcția?, de ce un Domn, Rege, Împărat, nu era tot atât de peren ca și demnitatea pe care și-o asumase cu plenitudine, cu o strălucire topind limitele temporalului?. Omul accepta greu efemerul, dar și mai greu disocierea dintre efemer și permanență care-l iluminează o clipă. Aceeași năzuință care îl îndemna să încremenească în clipa amurgului, precum Făt-Frumos leagă pe Murgilă de un copac în faptul serii, îi da ghes să se întreebe dacă ființe fabuloase, care îi solicitaseră inima și îi asaltaseră imaginația, transfigurându-i prin reflex propria lui făptură, nu s-au adăpostit pe tărâmuri necunoscute, fără moarte. Au putut muri Sesostris, Ahile, Alexandru cel Mare, Carol cel Mare, cei doi Frederici? Nu le-a spus și lor un profet vorbe înaripate, ca acelea ale lui Prometeu către Menelaos?

Soarta nu ți-a hărăzit să mori în Argos cu pășuni de cai;

Ci chemat în Câmpii Elizee la capătul lumii

Vei fi printre zei, acolo unde locuiește Rhandamate cu coama de aur,

Unde fără întristare treczilele oamenilor

Unde fără zăpadă, nici ploi, nici iarnă mare,

Suflă zefirii urcând din Ocean ca să împrospăteze pe oameni

Acolo te vor duce zeii, soț al Elenei și ginere al lui Zeus

(Odiseea, cap.4)

(Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns)

 

 

 

”Omul contemporan s-a instalat comod într-un cimitir de concepte, într-o rețea de logică, într-o cămașă de forță, în fond, pe care nu o resimte ca închisoare; e un fel de Laocoon instalat confortabil  în nodul de șerpi care se încolăcește din ce în ce mai strâns în jurul lui. Nu poate înțelege că nevoia oamenilor primitivi, de extrapolare în eroi, pe tărâmuri necunoscute, își avea logica ei. Polul substanțial din lume și om năzuia să reintegreze polul esențial. Acțiunea de evadare se întorcea ca acțiune concordantă cu plenitudinea ”Insulei Fericiților”, topind timpul și spațiul.

Țesută în mituri, crescută în ele ca unghia din carne, societatea arhaică le actualiza periodic prin ritual, pentru că, în acest fel, suspenda timpul. Dar ceea ce era rezultatul excepțional și momentan al unei Teurgii în lumea noastră, pe tărâmul celălalt este permanent, în firea ambianței, neprovocat, ca în Montsalvat, muntele Graalului unde ”timpul devine spațiu” (Richard Wagner). Această stare de neînfrântă așteptare, de conjugare permanentă, nu se putea să nu atingă, ca o chemare, Tărâmul Fericit și ființele din el. Până la urmă, ecoul ei nu va răspunde? Altfel spus, Tărâmul celălalt se va întoarce printre noi?”

(Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns)

 

Mitul

 

 

 

”Dacă ar exista un aparat care să poată măsura gradul de reprezentare romantică a vieții, Panait Istrati ar fi cu siguranță, declarat romanticul prin excelență al literaturii noastre, datorită puterii cu care a făcut loc în opera lui sentimentelor răscolitoare și pitorescului împins până la exotism. Eroii săi, dominați de mediu și de violența împrejurărilor în care sunt angrenați pentru a fi treptat sau brusc împinși în marginea societății și civilizației, sunt în pofida traiului lor chinuit, mai presus de evenimentele care îi încătușează și de pasiunile care îi înfrâng. Destinul lor concordă cu idealul poetic al autorului: să respecte ființa omenească, oricâte încercări și primejdii o constrâng, oricâte nenorociri o pun la încercare.”

(Henri Zalis)

 

 

”O altă mare personalitate intrată pe portalul cel mare în cetatea Monarhului ascuns, Iaobarsa, este nepotul lui Frederic Barbarossa, Frederic al II-lea, ”eroul lui Dante și al Fedelilor d Amore.  El nu a murit, ci se ascunde în Etna din Sicilia, unde o altă tradiție îl așază pe Arthur. Fiind încă în domnie, cancelarul imperial Pietro della Vigna îl prezintă cu caractere avatarice, nu din servilism, credem, ci pentru motivul spus mai sus: Frederic trebuie să ocupe un loc central în cosmos, un punct centripet care să atragă toți oamenii la dânsul, făcându-i să-și depășească prin aceasta limitările și condiția. Pietro della Vigna îl consideră pe Frederic al II-lea un mântuitor trimis de Dumnezeu pentru a reinstaura pacea și armonia pe Pământ. Mircea Eliade ne spune că Frederic însuși se considera de natură divină, nu ca un trimis, ci ca un zeu încarnat, cel puțin de aceeași importanță ca Isus Hristos, iar satul său natal ca un Betleem, lucru pe care îl recunoaște singur într-o scrisoare adresată de el satului său natal, Jesi.

Ca toți monarhii ascunși, Frederic este așteptat la sfârșitul lumii și atunci va reveni ca Frederic tertius, Fredericus orientalis. Minoritul Iohann de Winterthur, în cronica din 1348, scrie că împăratul Frederic al II-lea se va reîntoarce cu toată puterea lui ca să reformeze biserica, în întregime putredă. El va trebui să vină chiar dacă ar fi fărâmițat într-o mie de bucăți și ars până la cenușă. ”

(Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns)

Cenaclu Literar: