Cartea 13 - Potopul şi potoapele

Cartea 13 - Potopul şi potoapele

Cum Potopul a durat vreo zece luni, ne-am zis că ne putem lungi şi noi măcar două... Căci povestea Potopului este una din cele mai cunoscute şi mai amănunţite poveşti din Torah.

Acum, să nu se creadă că doar evreii au avut un mit al Potopului. Nu puţini cercetători (biblişti) văd în universalitatea mitului o dovadă a faptului că povestea este adevărată. Doar că uită că celelalte populaţii au „uitat” de Potop, odată ajunse sub ape... Dar uite că nu au „uitat”! Şi mitul potopului, ba chiar a „sfârşitului lumii” prin ape, se poate întâlni mai peste tot, din insulele Pacificului la Polul nord, din jungla Amazonului în cele africane, de la populaţiile precolumbiene la chinezi. Nu există un alt mit – cu excepţia celui al Creaţiei – atât de răspândit ca cel al Potopului.

Uneori, ca la mezo-americani, distrugerea lumii de către zei prin apă este doar una din cele patru distrugeri (vezi Popol-Vuh). Altele, prin Potop văd un fenomen eschatologic prin care Lumea se sfârşeşte – venind sau nu o altă „lume”, poate a zeilor. Cel mai adesea, în urma Potopului prin care zeii „curăţă lumea plină de păcate”, se asigură un nou start al umanităţii. Un exemplu în acest sens este mitul lui Deucalion din mitologia greacă, extrem de asemănător cu cel al Potopului iudaic.

În acest mit, pe timpul celei de-a treia epoci, „a fierului” (după cele ale „aurului” şi „argintului”), din cauza păcătoşeniei oamenilor, zeii olimpieni se hotărăsc să distrugă omenirea. Dar Prometeus îl învaţă pe fiul său, Deucalion, să îşi construiască o corabie, astfel că el şi soţia lui reuşesc să scape de înec. Când potopul ia sfârşit, corabia se opreşte pe vârful unui munte şi Deucalion trimite şi el un porumbel care, prima dată se întoarce, semn că apele nu s-au retras, după care nu, aşa că Deucalion şi soţia lui coboară de pe corabie. La sfatul lui Prometeus, ei înalţă jertfe zeilor, îmbunându-i şi obţinând iertarea. Dar cum ei sunt prea bătrâni ca să mai poată naşte copii, Zeus îi sfătuiesc să arunce peste umăr pietre. Din pietrele aruncate de Deucalion ies bărbaţi, din cele aruncate de Pyrha, femei. Aceştia vor popula din nou pământul – astfel că acum ne aflăm în epoca „de piatră”... E foarte posibil, având în vedere ce ducem în piept în loc de inimi...

Să fi avut loc un potop în Grecia? E greu de crezut, râurile în Grecia sunt scurte şi puţin adânci. Nu există fluvii, iar cu marea grecii sunt învăţaţi... Poate să fie o amintire a catastrofei care a avut loc în antichitate, odată cu explozia insulei Thera, care a creat un val tip tsunami care a distrus civilizaţia minoică şi, poate, a măturat numeroase colectivităţi umane de pe peninsulă? (ceea ce a permis cucerirerea Eladei de către ahei şi, poate, a provocat migraţia „popoarelor mării” spre Levant şi Egipt).

Un alt mit al potopului a fost descoperit pe tăbliţele de lut din Ninive. Ele formaseră „biblioteca” lui Assurbanipal, regele Assiriei, una din cele mai bogate din antichitate. După ce au fost descoperite şi cărate cu lăzile în Anglia, au zăcut acolo câteva decenii în subsolurile de la British Museum – până când un anume George Smith, care reuşise să descifreze scrierea cuneiformă, a luat o tăbliţă şi a încercat să o citească. Spre uimirea lui, fragmentul respectiv vorbea despre un „potop” – cu sute, chiar mii de ani înaintea Bibliei! Pentru că tăbliţa era o copie a unui mit sumerian... Aşa omenirea afla, din nou, despre eroul acelui „potop”, Ut-Napiştim şi, mai ales, despre eroul epopeii, Gilgamesh. Acum Epopea îşi are locul binemeritat alături de alte mari epopei ale umanităţii: Mahabharata, Iliada, Odiseia...

Mitul lui Ut-Napiştim este extrem de asemănător cu cel biblic al lui Noe, uneori chiar în amănunte şi expresii. În el, „străbunul” Ut-Napiştim îi povesteşte lui Gilgamesh, sosit pe tărâmul acestuia să îl roage să îi dea şi lui „planta vieţii veşnice”, despre sfârşitul lumii în urma unui potop hotărât de zeul suprem sumerian, Enlil, care a dorit să nimicească rasa umană, dedată la rele. Doar că fiul (sau fratele) acestuia, zeul civilizator Enki, s-a împotrivit – şi l-a învăţat pe Ut-Napiştim ce să facă: eroul, rege în Shuruppak, o cetate sumeriană, a construit o corabie şi a reuşit să scape de moarte – şi prin el, întreaga omenire a fost scăpată. Mulţi istorici văd în acest mit sursa mitului biblic. E posibil să fie aşa? Probabil, da. E foarte probabil ca mitul, alături de epopea lui Gilgamesh, să fi fost foarte popular în Mesopotamia – cum ziceam, o copie a fost făcută pe timpul lui Assurbanipal, care a domnit în sec. VII î.Ch.! -, deci e foarte posibil ca cel puţin Avram şi ai lui, originari din Ur-ul Sumerului, să îl fi cunoscut. Dar e posibil ca epopea să fi circulat în mai toată lumea semitică...

Există şi dovezi arheologice că, într-adevăr, Sumerul şi toată regiunea Mesopotamiei a suferit cel puţin un potop devastator. În 1929, arheologistul englez sir Charles Leonard Woodley, făcând săpături în zona sumeriană a Eufratului, a descoperit depuneri de nămol mai groase de 3 metri. Asta indica faptul că locul respectiv a fost acoperit de un strat de apă de cel puţin 12m! Când s-a întâmplat acest lucru? Probabil în jurul anului 3000î.Ch. A fost un „potop” universal”? Probabil nu. Nici chiar întreg Sumerul nu a fost acoperit de ape – de fapt, în istoria Sumerului nu se constată o sincopă în acea perioadă. Civilizaţia Egipteană, extrem de înfloritoare în acel moment, nu arată nici ea urmări ce se pot pune pe seama unui potop. Ce este şi mai interesant este faptul că egiptenii sunt unul din puţinele popoare care nu au absolut nici un mit al Potopului! Oricum, această dată este relativ apropiată de momentul în care Potopul biblic ar fi avut loc – dacă cei ce au socotit „vechimea” lumii nu se înşeală prea mult: la o mie de ani după Facerea lumii.

Deci, putem spune că, în jurul anului 3000î.Ch. în Sumer a avut loc un potop devastator local. Cum e posibil? Trebuie să ţinem seama că Mesopotamia este un teren plat, cuprins între zone înalte spre est, vest şi nord. Un strat de numai câţiva metri de apă ar acoperi cea mai mare parte a văii, pe sute de kilometri spre nord. Dar unul de peste 10m? Ploi catastrofale în zona nordică, însoţite de o topire bruscă a zăpezilor, ar face ca Eufratul şi Tigrul, ambele fluvii avându-şi izvoarele în munţii Caucaz, să formeze viituri care să măture oraşe şi sate pe largi arii. Populaţiei din Valea dintre Râuri i se putea pare că apele au acoperit „întreg pământul”. Dacă acest lucru a avut loc simultan cu un imens val tsunami venind dispre Golful Persic (şi există teorii care susţin că un meteorit ar fi putut cădea în Golf în acel moment), ar fi făcut posibilă înălţimea incredibilă până la care s-a ridicat apa. Şi, mai mult, ar fi explicat de ce o corabie plecată din Sumer a fost împinsă de ape până spre munţii Ararat - şi nu cărată în Golf.

Să vedem însă unde este Araratul. Pentru geografi, care ştiu să măsoare înălţimea munţilor, Araratul nu este un munte prea înalt. Nu, comparat cu alţi munţi înalţi ai Asiei. Desigur, Caucazul este cel mai înalt lanţ muntos din zona Balcani-Caspica. Grecii îl ştiu drept Caucaz – acolo fusese înlănţuit Prometeus drept pedeapsă că dăduse focul oamenilor. Dar pentru asirieni – şi alţi locuitori ai Mesopotamiei de la începutul mileniului I î.Ch., zona se numea „Urartu”. Era, de fapt, un mic regat format în jurul lacului Van, în partea de răsărit a Anatoliei, şi care ocupa o zonă pe teritoriul de azi a Armeniei, Georgiei şi Turciei. Regatul a purtat secole la rând lupte cu imperiul expansionist al asirienilor şi, până la urmă, a fost distrus de acesta. Nu fără a da lovituri de moarte agresorilor. La mai puţin de câteva decenii, Asiria cădea sub stăpânirea babiloniană şi dispărea, la rândul ei, din istorie – definitiv. Amintirea acelui regat mândru, cu dragoste de libertate, s-a păstrat atât în denumirea muntelui Ararat – aflat doar la vreo 100km nord de Van -, cât şi în denumirea modernă a zonei: Armenia.

Deci, venind dinspre câmpie, munţii Caucaz se înalţă spre nord ca o barieră. Culmea lor pare a fi cel mai înalt vârf al lumii – mai ales pentru o populaţie pentru care un dgebel părea „munte”. Şi cum Torah se scria în perioada când la poalele Caucazului înflorea regatul Urartu, munţii au fost numiţi „Ararat”. Sub influenţa Bibliei, cele mai înalte vârfuri ale munţilor s-au numit mai târziu Araratul Mare şi Aratul Mic. Şi de atunci încoace – mai ales în ultimele decenii -, multe expediţii au căutat printre gheţarii permanenţi urme ale „arcei” lui Noe. Există chiar „martori oculari” (nu şi probe) care afirmă că „li s-a arătat” fragmente de corabie. Există şi teorii despre o conspiraţie care împiedică aflarea „adevărului”...

În ultimul deceniu a apărut o nouă teorie care ne implică şi pe noi, românii. Doi cercetători englezi leagă Potopul de apariţia Mării Negre. Mai precis, ei spun că, înaintea Mării, pe acel loc exista un mare lac de apă dulce. Clima temperată, un fenomen de inversiune climatică (era spre sfârşitul glaciaţiunii) făcea ca Dunărea de jos şi depresiunea din jurul lacului să fie extrem de bogată în resurse. E posibil ca ea să fi intrat, înaintea altor zone, în neolitic, apărând o civilizaţie necunoscută bazată pe agricultură, creşterea animalelor şi pescuit. Urme ale ei se pot recunoaşte în civilizaţiile ce au urmat, mai ales Cucuteni...

Totul avea să se termine odată cu ruperea limbii de pământ ce separa Marea interioară (Mediterana) de Oceanul Atlantic. Nivelul mării a crescut brusc şi catastrofal, făcând să se umple „strâmtoarea” dintre Rumelia şi Anatolia (Bosfor şi Dardanele). Acest lucru a făcut, la rândul lui, să se producă o inundaţie catastrofală a depresiunii din jurul lacului – în urma căreia a apărut Marea Neagră. Mare parte a populaţiei s-a refugiat, dar nu toată, multe făpturi pierind sub valurile mării. Dintre cei refugiaţi, unii – pornind spre nord şi vest, au dat naştere civilizaţiilor europene care avea să producă, peste milenii, atât culturile neolitice cât şi apariţia indo-europenilor, iar alţii, pornind spre sud, peste Caucaz (şi „Ararat”) să coboare în valea Mesopotamiei şi să facă posibilă apariţia civilizaţiei sumeriene.

Desigur, urme concludente nu au fost găsite. Se fac cercetări pe fundul Mării Negre; aşteptăm să vedem rezultatele. Această teorie explică, într-un fel, prezenţa triburilor „indo-europene” în Sumer, pe de o parte, dar şi a „tăbliţei de la Tărtăria” (au fost descoperite inscripţii şi pe teritoriul Serbiei) pe valea Dunării. Ca şi răspândirea, între Golful Persic şi Pirinei, a numelui dat zeităţii Pământului, Dona (Duna, danoni...) – păstrat şi în numele Dunării noastre. Timpul va aduce, poate, mai multe informaţii.

Nu putem încheia fără a aminti de un alt mit: cel al Atlantidei. De când Platon şi-a scris „Dialogurile”, Atlantida a format un caz aparte. Mai ales în ultimul secol. Cercetările în locul unde ar fi trebuit să fie – în Atlantic –, nu au dat nici un rezultat. Conform configuraţiei fundului oceanului, niciodată nu a fost posibilă prezenţa unei insule-continent între Europa şi America. Dar prea multe mituri şi legende sunt legate de existenţa acestui „pământ minunat” care a dispărut sub ape „într-o zi şi o noapte de groază”, acoperit de ape. Unii văd în mit amintirea catastrofei de la Thera (actualul Santorini, sau insula Thira din Cyclade), de care am vorbit mai sus.

În apărarea versiunii biblice, s-au ridicat oameni de ştiinţă „serioşi”, care au încercat să dea explicaţii „ştiinţifice”. Ei zic că, la crearea pământului, acum vreo 5500 de ani (cifra exactă este încă disputată), Dumnezeu a pus o calotă de gheaţă, transparentă, între pământ şi cer (firmamentul). Acesta a făcut ca pe pământ să fi existat o atmosferă de seră care, în ciuda faptului că nu ploua (prima ploaie a fost Potopul!), toate plantele etc. aveau suficientă umezeală. Şi, datorită presiunii mărite a aerului, toate făpturile trăiau mai mult, deseori luând forme imense. Aşa s-ar explica reptilele antideluviene, uriaşii – dar şi vârstele patriarhilor.

În momentul Potopului, acest firmament a crăpat şi s-a prăbuşit pe pământ, făcând ca nivelul apelor să crească incredibil. Reptilele au pierit – nefiind luate pe arcă. În schimb, celelalte făpturi au fost luate, precum i se poruncise lui Noe. Nici oamenii nu au mai trăit mult, au dispărut şi uriaşii, au venit şi ploile... Iar urme? În teoria lor, Canionul Colorado, de exemplu, nu a rezultat în urma coroziunii rocii în milioane de ani – pentru că nu există milioane de ani! -, ci datorită revărsării unei cantităţi imense de apă. Din păcate – pentru aceşti oameni mai curând credincioşi decât de ştiinţă -, lucrurile neexplicate sunt mult mai multe decât explicaţiile găsite. Astfel că, în final, se ajunge tot la „trebuie să crezi, căile Domnului nu se pot explica”.

Ca în orice mit, există un sâmbure de adevăr – dar este ascuns sub atâtea straturi încât nu ştiu dacă vom ajunge vreodată să-l descoperim. Oricum, faptele nu s-au întâmplat aşa cum sunt prezentate în Biblie. Numai gândul că animalele s-au răspândit din nou pe întreg pământul, pornind de la un vârf de munte din Caucaz, în numai patru mii de ani, ne dă măsura acestui mit. Cum au ajuns marsupialele în Australia – şi numai în Australia! -, fără să se fi oprit pe cale? Cum au ajuns furnicile, de exemplu, care cuceresc terenul „muşuroi cu muşuroi”? Când le trebuie sute de ani să „cucerească” o fâneaţă... Cum de unele animale s-au dus să se stabilească în anumite locuri şi nu în altele – „fiecare după felul lor”? Chiar şi credincioşii anti-evoluţionişti acceptă parţial teoria: animalele s-au adaptat anumitor areale. Chiar şi ei acceptă că pe Arcă Noe nu a luat toate felinele – ci doar un strămoş, din care s-au diversificat restul. Aşa cum s-a întâmplat şi cu toate canidele. Nu a luat pe arcă şi câine, şi lup, şi coiot – ba chiar toate rasele de câini şi de lupi şi de coioţi... Toată această diversificare şi adaptare nu se putea întâmpla în cei vreo patru mii cinci sute de ani de care ne asigură bibliştii că au trecut de la Potop. Dar, ca tot ce este în Biblie, povestea Potopului merită a fi citită – şi din ea putem axtrage numeroase învăţăminte. Totul este să ne întrebăm ce vrea Domnul să ne spună prin ea, şi să încercăm, cu mintea deschisă, să primim învăţătura.