Cartea 14 - Despre neamuri

Cartea 14 - Despre neamuri

Dar iată că-ntr-o bună zi (şi bună era!), Dumnezeu şi-a adus aminte de bieţii oameni rămaşi în viaţă şi a oprit Potopul. Ba şi-a făcut şi semn să nu mai uite: a pus pe cer curcubeul. Aşa că, la sfatul lui Dumnezeu, bunul (şi dreptul) tată Noe s-a dat jos de pe arcă, văzând el că porumbelul şi-a văzut de drum. Şi a dat jos şi toate foşgăiala de dibitoace, lăsându-le libere să umple din nou pământul. Aşa de bine l-au umplut, ne spun bibliştii, că unele au ajuns tocmai în Australia, neoprindu-se niciunde pe drum şi învăţând să înoate, pentru a-şi ocupa locul „după felul lor”.

Bineînţeles, primul lucru făcut de Noe, văzându-se pe uscat, tot la îndemnul Domnului bănuiesc, a fost să mai reducă din numărul animalelor – aducând jertfă. Numai din cele curate! Şi Domnul a găsit mirosul atât de plăcut, încât s-a jurat să nu mai omoare dobitoacele din cauza dobitociei oamenilor-bietele animale neavând nicio vină şi fiind atât de plăcute pe jertfelnic. Şi a binecuvântat pământul, apoi pe Noe şi pe copii lui. Nu numai atât, dar i-a făcut stăpâni pe animale, dându-le acestora (oamenilor, nu animalelor) dreptul să le ucidă şi să le mănânce. Parcă se jurase să nu mai stârpească animalele... Ei, şi cu aceasta a transformat omul din vegetarian de necesitate în omnivor – dacă nu chiar în carnivor sută la sută. Când va stârpi animalele, va redeveni, probabil, vegetarian, tot din necesitate...

Terminând cu povestea asta, autorii Bibliei se apucă să ne spună cine erau acei oameni fericiţi. Şi aflăm că aceştia erau fiii lui tata Noe, desigur. Şi oarece femei, dar, ca de cele mai multe ori, acestea sunt „neglijabile” în ochii scribilor (şi redactorilor)...

Cine erau fii? Păi, în primul rând Shem, întâiul născut, iar pe urmă Ham şi Iafet. Dacă te uiţi bine la ei (şi de ce nu ne-am uita, tot sunt numai trei?), vedem că ei sunt tocmai părinţii eponimi ai populaţiilor ce au trăit prin Levant, Nordul Africii şi Estul Europei (asta în accepţiunea că „estul” se întinde până în Urali...) Desigur, un contemporan care nu prea are ce face, poate întreba: „bine, şi restul?” Desigur, bibliştii au alte chestii mai bune de făcut decât să întrebe la rândul lor: care „restul”? Nu de alta, dar ar afla că ne gândim, poate, la mongoloizi. La maori, dravidieni, boşimani şi alte populaţiile de rasă neagră şi germanici şi celţi – ba chiar tracie de-ai noştri -, dacă nu extindem afiliaţia hamidă decât la populaţiile din nordul Africii iar cea iafetă la rasa „albă” din vestul Europei...

Oricum ar fi fost, vechii israelieni nu împărţeau naţiile după limbă (cum o facem noi azi, în semiţi, hamizi şi iafeţi... scuze, indo-europeni), ci în funcţie de teritoriul ocupat de ele în momentul scrierii Torei. Şi de puterea politică jucată de difersele naţii. Astfel, în buna tradiţie „semitică”, popoarele mai puternice puteau fi „întâi născuţi”, chiar „taţi” altor popoare, mai obscure.

Înainte de aceasta, autorii au grijă să îşi verse năduful pe blestematul (de către Noe şi Dumnezeu) de Canaan. Ce au avut cu el? Păi, o să vă spui mai târziu – că deocamdată nu se născuse, sau dacă se născuse, era încă de ţâţă – scuzaţi expresia. Staţi să vedeţi ce s-a întâmplat. Se apucă tata Noe de agricultură, că tot nu avea ce face pe pământul gol, şi plantează o vie. Creşte via ca-n poveşti (sau poate trec câţiva ani...) şi Noe poate să facă şi vin! (iată primul inventator al lumii!) Aşa de bun e vinul, că tata Noe se şi îmbată. Şi adoarme dezgolit (nici nu e de mirare, fiind pe acele locuri al naibii de cald...). Nu are Ham, dobitocul de fiu-său, altceva mai bun de făcut şi dă în cort la tac-su. Şi îl vede dezgolit. În loc să îl acopere, aşa cum ar fi făcut un prea bun şi iubitor fiu (îl putem găsi prin cărţile moralizatoare), ce face el? Ca şi noi: iese afară şi îl apucă râsul. Miştocăreala, probabil. Aşa că cei doi fraţi model (or fi citit cărţile de care v-am spus), îşi acoperă ochii şi se duc să-l învelească pe Noe cel beţiv. Lucru pe care îl şi spun mai apoi, ridicând evlavios ochii  cer...

Ei, ce putea face Noe aflând de întâmplare? Să nu-l apuce furia? Să nu-şi blesteme fiul?... adică nu, sângele apă nu se face, nu îl blestemă pe Ham. Îl blestemă pe Canaan. Helo, mai sunteţi pe-aici? M-aţi pierdut de tot? Cum adică, pe Canaan – dacă ăsta nici nu se născuse, sau era poate în scutece? Ce are chestia cu trestia? Cam aşa am întrebat şi eu nişte popi, pastori, rabini... Adică, folosind cuvinte mai civilizate, să nu-i supăr. Tot i-am supărat...

Şi ce mi-au răspuns ei? „A fost voia Domnului.” Păi nu? Dacă Domnul vrea aşa, cine suntem noi să întrebăm? Zicea un rabin: „ei, Noe l-ar fi blestemat pe Ham, dar Domnul apucase să-l binecuvânteze.” Păi, Domnul nu ştia că acesta va păcătui? De fapt, el chiar a păcătuit? Că abia Moise va scrie porunca pe tablă (sau degetul Domnului, ceea ce e tot una): „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeu Tău.” Care ţară? Canaan. Ee-ee...

Şi uite aşa bietul Canaan este blestemat: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!” Şi continuă: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Shem, şi Canaan să fie robul lui.” Mai zicea acel rabin: „Este ştiut că pedeapsa va fi dată copiilor, dacă nu se va putea da părinţilor. Deci, e normal ca cel blestemat să fie Canaan.” Aşa o fi, mi-am zis eu, luînd în mână Cartea şi uitându-mă la urmaşii lui Ham. Şi iată: Ham a avut patru fii: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan.” Păi, Canaan este cel mai mic fiu, nici măcar moştenitorul. De ce nu l-a blestemat pe Cuş? Chiar pe Miţraim? Ei, de ce?! Să ne uităm la fii acestora. „Fii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fii lui Raema: Şeba şi Dedan. Cuş a născut şi pe Nimrod...” Hm, s-ar zice că aceştia locuiau în Arabia, în jurul Golfului Persic şi în sus pe Eufrat... Ei ar fi, am zice noi, semiţi... Lucrurile sunt şi mai încurcate pentru că printre urmaşii lui Shem (prin urmaşul lui, Ioctan) apar din nou Havila şi Seba... Iar Miţraim nu a altul decât... Egipt. Desigur, evreii nu au cucerit Sinearul şi Egiptul nici în vise! Dar Canaanul l-au cucerit, pentru că Dumnezeu i l-au promis.

Aflăm şi urmaşii lui Canaan, să nu fie dubii: Sidon, Get, şi Iebusiţii, şi Amoriţii, şi Ghirgasiţii, şi Haviţii, şi Archiţii, şi Siniţii, şi Arvadiţii, şi Temariţii”, întinzându-se familia lui de la Sidon până la Gaza şi Sodoma şi Gomora... Adică mai tot ce au ocupat israeliţii.

A mai zis tata Noe: „Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet. Iafet să locuiască în corturile lui Shem şi Canaan să fie robul lor.” Vedem că această binecuviântare e pe cale să se împlinească: tot mai mult iafiţii (europenii) „locuiesc” în corturile semiţilor, cu voia sau fără de voia acestora. E drept, la rândul lor mulţi semiţi au ajuns să locuiască în corturile iafiţilor – mai ales pe aici, dincoace de Ocean, dar şi prin UE... Iar Canaan nu mai e robul lor, cel puţin aparent. De fapt, dacă blestemul s-a extins, totuşi, şi asupra lui Ham, atunci albii (şi alte rase) au justificat ţinerea negrilor în robie până în secolul XIX tocmai pe acest blestem. Doar că, vedem, urmaşii lui Ham se întindeau doar în nordul Africii, la egipteni, libieni şi berberi. Nici chiar etiopienii nu se numără printre ei, cu atât mai puţin cei din triburile tropicale şi sud-africane. Fapt este că în Torah nu este deloc pomenită rasa neagră!

Copiii lui Shem au ocupat, bineînţeles, aria ocupată azi de semiţi. Asta nu numai prin copiii lui direcţi, Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram – toate triburi locuind de-a lungul Cornului, în nordul Siriei şi Irakului de azi. Arpacşad a născut pe Şelah, iar acesta pe Eber – străbunul evreilor. Eber i-a născut pe Peleg şi Ioctan, părintele a o groază de triburi minore (şi azi uitate), printre care şi Seba şi Havila...

Dar canaaniţii? Canaaniţii nu sunt alţii decât foştii fenicieni, locuitorii originari ai zonei împărţite azi de Israel şi Palestina. Ei au fost, fără nici o discuţie, semiţi. Limba lor a fost cât se poate de apropiată de limba ebraică, fiind (poate) similară cu aramaica şi înrudită cu siriana. Au adus importante contribuţii la istoria umanităţii (nu numai alfabetul), au creat capodopere de literatură şi alte forme de artă, au adus inovaţii în diferite tehnici (inclusiv navigaţia) şi urmaşi ai lor, cartaginezii, au pus în pericol, la un moment dat, existenţa Romei. Dar de ce a fost făcut Canaan „fiul lui Ham”? Pur şi simplu pentru că într-o perioadă istorică, chiar pe timpul cuceririi Canaanului, acesta era ocupat de egipteni, care îşi lărginseră imperiul până în nordul Siriei, pe râul Orontes. Aici, pe timpul lui Ramses II, au întilnit pe hitiţi, care îşi aveau al doilea regat, extrem de înfloritor, în inima Anatoliei. În urma unei bătălii rămase nedecise, egiptenii au trebuit să se mulţumească doar cu Canaanul – care astfel a devenit „fratele” lui mai mic. Egiptenii au continuat să ocupe ţara Canaanului, respectiv cetăţile ei din câmpie (mai puţin litoralul, ocupat de filisteni), până pe timpul judecătorilor.

Şi care a fost vina lui Canaan? Toată „vina” lui a fost nu neruşinarea tatălui său (poate băuse şi el din vinul lui Noe...), ci faptul că ocupa pământul dorit de israeliţi. Şi acesta l-au ocupat, trasformându-i pe canaaniţi în „robi” – cu binecuvântarea Dumnezeului lor. Şi uite aşa se scrie istoria...

Să vedem şi neamurile lui Iafet. Acestea, se pare, reprezintă mai ales populaţii din Anatolia şi din nordul Caucazului. Gomer se pare că îi reprezintă pe cimerieni, cei care au distrus atât regatul Urartu cât şi pe frigieni – devenind astfel „fratele mai mare” a lui Gog (Magog este greşit, înseamnă „ţara lui Gog”) – poate Gyges, regele frigienilor. Medai este, poate, Medes, popor indo-european din nordul Persiei. Alt fiu, Javan, poate fi echivalat cu grecescul „Ion” – şi se referă probabil la grecii ionieni de pe malul vestic (egean) al Anatoliei. Dintre copiii lui Gomer, Aşchenazi reprezintă, poate, străbunii prusacilor (popor totuşi slav, nu germanic) – dar poate pe Sciţi, popor înrudit cu cimerienii, trăind în nordul Mării Negre. Kitim se referă la Cipru şi, prin extensie, la Grecia (şi apoi la romani). Oricum, vechii evrei nu auziseră de germanici, de celţi, aşa cum nu auziseră nici de alte populaţii şi rase ale lumii. Interesant este că numele lui este recunoscut în mitologia greacă drept Iapetus, tatăl lui Prometeus, străbunul oamenilor după Potop (prin Deukalion).

O ultimă intrare: despre Nimrod. Acesta este singurul nume amintit în toată cronologia de după Potop. Despre el se zice că a fost „om puternic pe pământ, un viteaz vânător în faţa Domnului.” Lui i se atribuie întemeierea a numeroase cetăţi în „Şinear” (Sumer), printre care Babel, Erec (Uruk), Askad şi Calneh, ca şi cetăţile asiriene Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen. Istoricii au încercat să identifice pe acest „puternic” şi „viteaz” în faţa Domnului, dar datele sunt prea confuze pentur a permite o identificare precisă. Mai ales că se pare că el ocupă o perioadă istorică de sute de ani, timp în care mulţi „puternici” şi „viteji” au domnit – inclusiv şi mai ales Ghilgamesh, regele-Erou al cetăţii Uruk.

Se poate spune totuşi că Nimrod a trăit în Sumer, cetăţile amintite sunt din acea zonă )cu excepţia celor asiriene, cucerite mai târziu). Oraşul „Calneh” nu se regăseşte în istorii, dar se pare că este o traducere greşită a expresiei evreieşti „şi toate celelelte (oraşe)”. Dintre oraşele amintite (lăsăm pentur moment Babelul deoparte), cel mai important a fost Erek. Rege în acestr oraş a fost nu numai miticul Gilgamesh, ci şi Lugal-Zaggisi, care a cucerit tot Sumerul, pe la 2300î.Hr. Doar că un alt cuceritor, Sharrukin („regele dreptcredincios”) al Akadului, neam semitic ieşit din deşerturile Arabiei, a cucerit Erekul şi întreaga Mesopotamie (2280î.Hr.). Acest rege devine cunoscut ca Sargon I, primul mare rege al istoriei Mesopotamiei. Legendele despre el amintesc de cea a naşterii lui Moise (şi a multor alţi eroi/regi): fiind născut unei preotese a tieţei Ishtar, este pus într-o covată şi aruncat în râu. Grădinarul îl salvează şi îl creşte până la vârsta maturităţii. Având de partea lui dragostea şi bunăvoinţa zeiţei Ishtar, Sargon reuşeşte să devină rege al Akadului (capitala la Agade).

Toate aceste întâmplări se petrec acum mai bine de patru milenii. Peste Mesopotamia au trecut alte naţii (şi regi), ca acel Hamurabi al amoriţilor din Babilon, pe la 1900, regat distrus pe la 1650 de kasiţi, fapt ce a aruncat regiunea într-o perioadă „întunecată” pentur cinci sute de ani... Între timp, spre nord se ridica Asiria. Pe la 1250î.Hr. marele rege Shalmaneser I introduce fierul în Asiria iar fiul său, Tukulti-Ninurta I, cu ajutorul noilor arme, reuşeşte să cucerească toată Mesopotamia până la Mediterana şi mare parte din Anatolia.

Deci, care din aceşti regi-eroi a fost Nimrod? Lugal-Zaggisi, Sargon of Agade, Hamurabi, Shalmeneser, Ninurta, poate chiar Gilgamesh? Specialiştii se opresc asupra lui Tukuli-Ninurta I, ultimul din ei, cunoscut grecilor sub numele de „Ninus”. Lui i se atribuie mai toate realizările înaintaşilor lui şi, pe timpul editării Torei (dupa mai bine de 500 de ani!), e posibil ca numele lui să fi devenit cel de „Nimrod, viteazul vânător în faţa Domnului”

Deci, conform poruncii şi binecuvântării lui Dumnezeu, de la cei trei bărbaţi, fiii lui Noe, s-a umplut pământul din zare în zare. E drept, pe atunci zarea evreilor era foarte îngustă. Dar oare grecii, la un mileniu după ei, nu numeau lumea cunoscută de ei Oikumene? Şi tot ce locuia dincolo de ea erau barbari, fiinţe fabuloase, mitologice, sau chiar inexistente?