Cartea 15 - Semiţii

Cartea 15 - Semiţii

Ca de obicei, după ce dă imaginea generală, editorul se concentrează asupra „poporului ales”. În acest caz, el este urmaşii lui Shem, semiţii. Pentru că, zice cronologul, stră-nepotul lui Shem a fost Eber, străbunul evreilor.

Bineînţeles, Arpacşad, bunicul lui Eber, nu a fost cel mai mare „fiu” al lui Shem. Aceştia au fost Elam şi Asur. Desigur, în istorie Asur (sau, cum îi cunoaştem noi, asirienii) au format cel mai puternic imperiu care, eventual, a ocupat şi distrus şi regatul nordic israelian. Dar nici Elam nu a fost de neglijat: timp de mai bine de un mileniu micul regat din nord-estul Golfului Persic a rezistat cu dârzenie atacurilor venite din Valea Mesopotamiană. Rând pe rând, sumerienii, akadienii, amoriţii, kasiţii, asirienii, babilonienii, şi-au rupt dinţii încercând să îl cucerească. Ba mai mult, faimoasa stella pe care e scris Codul lui Hamurabi, regele amorit al Babilonului, a fost descoperit la Susa, capitala Elamului. Deci, cel puţin o dată elamiţii au cucerit cetăţile babiloniene. Fiind cel mai vechi stat, pe drept i s-a acordat titlul de „întâi născut” al lui Shem. Doar că elamiţii nu erau... semiţi. Nu se ştie foarte bine ce limbă vorbeau, dar sigur nu o limbă semitică. Erau, poate, înrudiţi cu parţii, afganii, probabil cu populaţiile indice de la Mohenjo Daro şi Harapa.

Aram, ultimul fiu, este patronimicul unui popor semitic. Ei au ieşit din deşerturile arabice prin secolul XII şi au ocupat partea nordică a Cornului până spre Mediterana în Vest, Eufrat în Est şi estul Anatoliei, spre Nord. Haran, oraşul biblic, a devenit capitala lor, şi au reuşit timp de trei sute de ani să blocheze expansiunea asirienilor. Aceştiau au reuşit să îi ocupe abia în secolul IX, pe timpul Regatului Nou. Totuşi, arameii au avut o mare influenţă culturală în zonă, limba lor devenind „lingua franca” a locului, fiind folosită din Babilon până în Egipt. O formă a aramaicii a fost limba folosită de iudei şi asirieni – inclusiv de Iisus Hristos.

Lud, al patrulea fiu, se pare că nu a fost nici el „semit”. Singura apropiere a putut fi făcută cu lidienii (cunoscuţi şi ca „ludieni”), popor anatolian (poate tracic) care a ocupat între secolele IX-VII o parte a zonei vestice a podişului anatolian. Cel mai cunoscut rege al lor a fost Croesus, faimosul bogătaş al antichităţii. Din cetatea lui, Sardis, aflat la cca 60km vest de Smyrna, el a reuşit să cucerească mare parte din Ionia şi spre nord, în Pontus şi Bythinia. Se zice că atât de bine îi mergea, că s-a dus la oracolul din Delphi să întrebe ce să facă să nu i se schimbe norocul. Ei, norocul i s-a schimbat, totuşi: armatele persane au ocupat oraşul şi regatul, despre soarta lui Croesus spunându-se două poveşti: ori a murit pe zidurile cetăţii, luptând, ori în robie la regele Cyrus II...

În istorie se cunoaşte însă un popor numit „luvieni”, posibil aceşti Lud amintiţi de cronolog. Luvienii au fost un vechi popor anatolian, amintit prima dată printre cei ce au ajutat pe troieni în războiul lor cu aheii. Erau, poate, înrudiţi cu Frigienii şi Lydienii. În timp, ei s-a coborât în partea sudică a podişului, unde au devenit cunoscuţi drept „lycieni”, amintiţi de Herodotus. Au format o confederaţie de cetăţi (cel mai important Xanthos), pe coasta nordică a Mediteranei, între lacul Koycegiz şi Antalia – devenind puncte de interes turistic datorită mormintelor săpate în stâncă şi a sarcofagelor specifice.

În sfârşit, fiul mijlociu al lui Shem a devenit străbunul evreilor. Numele lui, Arpacşad (Arphaxad, Arpachsad) este de origine necunoscută, imposibil de tradus. El l-a născut pe Şelah, care l-a născut pe Eber. Nu se cunosc triburi care să poarte numele de „arpacşad” sau „şelah”.

Eber a avut doi fii, Peleg şi Ioctan. Despre Peleg se spune doar că pe vremea lui „s-a împărţit pământul”, indiferent ce se înţelege prin aceasta – dar despre fratele lui se spune că că ar fi avut nu mai puţin de treisprezece fii (plus fiice, probabil), umplând ei teritoriul „de la Meşa, cum mergi spre Sefar, până la muntele răsăritului.” Probabil pentru evreii secolului VII aceste indicaţii erau concludente... Printre fiii lui Iotan se numără Havila, Seba şi Ofir, ceea ce încurcă în mod deosebit geografia.

Totuşi, cel din „coapsele” căruia răsare neamul evreilor este Peleg. Prin urmaşii lui Reu, Serug, Nahor şi Terah, ajungem la Avram, Marele Străbun al evreilor – chiar şi cei de azi! Cel căruia i s-a promis că „sămânţa” lui va umple pământul. Dacă creştinii au dreptate, atunci promisiunea este pe cale să se împlinească: creştinismul a „umplut tot pământul”. Şi aşa trebuie să fie, o zice şi Malraux: secolul 21 va fi creştin – ori nu va fi deloc. Staţi să vedem ce va fi. Pariază cineva?

 

Înainte de a intra în miezul poveştii – istoria poporului ales – autorii Torei mai fac un popas: la Babilon. În fond, Babilonul este cel mai important oraş al lor, după Jerusalim. Chiar mai important decit capitalele Egiptului – evreii nu au ajuns deloc pe-acolo. Mai important decit Ninive, deşi Asiria a jucat în istoria lor un rol egal cu cel jucat de babilonieni şi egipteni. Mai important decât Damascul, capitala rivalilor lor dintotdeauna, sirienii. Mai important decât oraşele feniciene, sau a vecinilor de peste Iordan. Mai important chiar decât rivala „internă”, capitala regatului nordic al Israelului, Samaria... Nu numai că Babilonul a cucerit şi distrus Iudea (inclusiv Templul), i-a dus pe iudei robi pe malul Eufratului (unde au stat şi au plâns...), dar, până la întemeierea Alexandriei a fost cel mai mare oraş evreiesc – ca număr al populaţiei. Ba se crede că populaţia iudee din Babilon o depăşea pe cea a Jerusalimului!

Babel este prima dată amintit în legăură cu Nemrod, marele vânător, urmaş al lui Canaan. E greu din textul biblic să înţelegem dacă acesta a întemeiat cetatea, sau doar a cucerit-o. Vorbind însă despre Babel în contextul Turnului, Biblia zice că „ei” (oamenii adică) vorbeau o singură limbă şi era un singur popor (nu se specifică dacă erau urmaşii lui Shem, ai lui Cuş, ai lui Canaan...) şi au mers înspre Sinar (adică, Valea Mesopotamiei) şi au descălecat acolo. Şi, în loc să se apuce de cultivat grâne, ca tot omul, s-au apucat să facă, din lut, cărămizi întărite la soare. Şi, folosind „smoală”, să se apuce de construit. Nici mai mult nici mai puţin decât o cetate şi un turn a cărui capăt să atingă Cerul, „să ne facem un nume” – au zis „ei”. Un sentiment cât se poate de omenesc: cine nu vrea să se fudulească cu un nume?

Doar că Dumnezeu a trecut pe-acolo şi ideea lor nu i-a plăcut deloc, dar deloc. Zice el „...şi iacă ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând.” Şi asta numai pentru că erau un singur popor şi vorbeau o singură limbă! Dacă apucau „ei” să mănânce din Pomul Vieţii Veşnice, nu era de rău? Nu a făcut bine „ei” (adică, „noi”, Dumnezeu) să îi arunce afară din Grădină, barându-le calea înapoi? Şi nu era bine ca „noi” să ia din nou măsuri împotriva „lor”, să nu fie în stare să facă tot ce îşi pun în gând?

Aşa că Dumnezeu se sfătuieşte şi se hotărăşte „Haidem să ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, să nu-şi mai înţeleagă limba unii altora.” Aşa de bine le-au încurcat-o că de-atunci încoace nu numai că nu ne mai înţelegem om cu om, dar nici om cu femeie şi, deseori, nici om şi femeie cu copil... Să ne mirăm că pe „noi” nu îi prea putem deloc înţelege, de trebuie să aşteptăm să vină „părinţii” să ne lămurească? Şi acel loc s-a numit Babel, care, zic bibliştii, vine de la cuvântul „încurcătură”.

E adevărat, în limba ebraică există un cuvânt care înseamnă „încurcătură” – de ce nu ar exista? -, şi acesta este „balal”, care înseamnă şi „amestecat”. Aha! Doar că Babel este o cetate atât de veche încât chiar şi Nemrod e de presupus că a găsit-o în picioare. Nu ştim cum s-a înţeles acesta cu locuitorii cetăţii, dar poate că a priceput că ei îşi numeau cetatea „Bab-ilu” – adică Poarta Cerului. Şi probabil vorbeau o limbă indo-europeană greu de priceput cum a ajuns pe acele meleaguri: sumeriana. Cetatea era unul din principalele cetăţi sumeriene, chiar dacă era puţin mai spre nord faţă de celalalte, situate mai ales în zona de vârsare a Eufratului în Golf: Eridu, Ur, Larsa, Lagish, Nippur, Kish... Era o cetate importantă şi bogată – dar a atins adevărata culme pe timpul amoriţilor şi a regelui lor Hamurabi, în secolele XIX-XVII î.Hr.

Totuşi, încă de pe timpul sumerienilor, unul din regii cetăţii a început construcţia celui mai mare ziggurat al Sumerului. Zigguratul este un fel de piramidă în trepte, cu scări pe fiecare latură şi un templu pe platforma din vârf. Se pare că acest zigurat, construit numai din cărămizi uscate la soare (aşa-numitele „adobe”) ar fi atins, poate, mărimea Piramidei lui Kuffu – dacă ar fi fost terminată. Dar ori au lipsit fondurile, ori cetatea a fost cucerită de Sargon din Agades, cert este că zigguratul a rămas tot atât de neterminat ca şi simfonia lui Schumann... Totuşi, milenii la rând a lăsat pe toţi trecătorii cu gura căscată în faţa mărimii lui. Să nu ne mirăm, deci, că în timp popoarele au început să facă legende despre acest Turn neterminat – care ar fi atins Cerurile, dacă...

Mesopotamienii aveau alte legende legate de Turn. Ziceau ei că pe el circulau în sus şi în jos zeii anunaki – un fel de cosmonauţi din alte lumi, zic teoriile poleo-astronatice susţinute de Deniken şi alţii ca el. Aceste mituri şi-au găsit, zic unii cercetători, reflectare în „scara” visată de Iacob. Oricum, mitul a ajutat vechilor evrei să îşi explice existenţa limbilor diferite, în contextul ideii originii comune a întregii omeniri de la un singur om: Noe.

Cu toate acestea, pe tot parcursul Torei (şi, în general, al Bibliei) se pare că limbile nu au fost niciodată „amestecate”: personajele, indiferent de epocă sau locaţie nu par a întâmpina dificultăţi să comunice cu membri ai altor naţii, de limbi diferite. Asta ar putea fi explicată prin „voia Domnului” (oare ce nu poate fi explicat în acest fel?) – dar poate că există o explicaţie mai normală: se parce că mai întotdeauna în zona Orientului Apropiat s-a folosit o „lingua franca”. Aceasta a fost akadiana, arameica, greaca... iar autorii Bibliei s-au folosit de ele fără a-şi mai bate capul cu „încurcătura” de la Babel...

 

Înainte de a începe povestea lui Avram, e poate bine ca în acest loc să vorbim puţin despre „evrei”. Vorbind despre cei ce-i numim noi azi „evrei”, Bilie s-a folosit întotdeauna, în legătură cu ei, de apelativul „Copiii lui Israel”. Doar cind vorbeau în context cu alte naţii îl foloseau şi pe cel de „evrei”. Mult mai târziu, după întoarcerea din Robia babiloniană, a putut fi folosit numele de „iudeu” – aşa cum apare în Noul Testament. Asta pentru că din cele douăsprezece triburi israeliene supravieţuiseră doar trei: al lui Iuda, al lui Beniamin (amestecat cu Iuda) şi al lui Levi – care devenise pur si simplu casta preoţească. Cum singurul regat care a supravieţuit de-a lungul istoriei – chiar şi ca stat supus altor imperii -, a fost Judea, ei pe bună dreptate se pot numi Iudei. Doar că termenul de Iudeu a devenit un peiorativ, sub forma de Jew, de Jidan... astfel că nimeni nu îl mai foloseşte. Limba se numeşte „ebraică” (iniţial cea religioasă, de la înfiinţarea statului Israel chiar limba vorbită de evrei), dar ei se numesc Israelieni.

Totuşi, în Torah apare termenul de „evreu”, iar strămoşul lor patronimic se numeşte Eber. Aşa că e de înţeles satisfacţia avută de arheologii biblişti când s-a descoperit inscripţii egiptene în care apare numele poporului „habiru”. „Aha! – au zis ei -, iată dovada că Biblia este istorică, nu numai teologică.” Inscripţia respectivă a fost datată pe timpul domniei faraonului Ramses II – „faraonul exodului” (după opinia unor biblişti).

Încă mai mare a fost bucuria când s-a descoperit „biblioteca” de la El-Amarna, cetatea părăsită a faraonului eretic Akenaton. Într-o „scrisoare” scrisă pe tăbliţă de lut în akadiană, guvernatorul egiptean al Jerusalimului (reamintesc, Canaanul era ocupat de egipteni, de Miţraim) erau amintite probleme cu „jefuitorii habiru”, care atacau ţara – şi se cereau ajutoare militare ca aceştia să fie respinşi. Arheologii „biblişti” s-au grăbit să recunoască în aceste atacuri nici mai mult mai puţin decât ocuparea Canaanului de către evreii conduşi de Joshua! E drept, era o neconcordanţă istorică: întâmplările aveau loc cu mai bine de 300 de ani înainte de vremea presupusă a Exodului... (De fapt, chiar şi un Exod pe timpul lui Ramses II e de neconceput. Unul din motivele „rătăcirii” prin Sinai, după autorul Exodului, este faptul că litoralul Canaanului era ocupat de filisteni; or, aceştia au sosit la mai bine de o generaţie după Ramses...)

Cercetările recente au dus la concluzia că habiru (apiru) are înţelesul de „rătăcitor”. Deci, scrisoarea vorbea despre „nomazi” – şi nu despre un anumit popor. De-a lungul celui de-al doilea mileniu î.Hr. au fost nenumăraţi astfel de nomazi care au ieşit din deşertul Arabiei, jefuind populaţiile sedentare a Cornului Abundenţei, deseori ocupându-le.

Se pare că israelienii, indiferent cine au fost ei, au fost numiţi şi ei habiru de către sedentari. Pe timpul lui Moise erau, poate, un amestec de israelieni, sclavi egipteni de etnii de tot felul, medianiţi şi alte popoare nomade (arabice) din sudul Canaanului. Cu toţii au fost numiţi habiru. Israelienii au luat numele de batjocură (care, poate, avea cam acelaşi înţeles cu cel de „barbari”, folosit de greci şi romani) şi l-au adoptat, cam aşa cum au făcut-o mai târziu sans-coulots, maquisards, golanii Pieţii Universităţii... Odată cu cucerirea Canaanului, termenul de habiru dispare. Şi oare israelienii nu erau mândri de moştenirea lor de nomazi? Oare nu au zis, în Deuteronom, cu mândrie: „Un aramean rătăcitor a fost tatăl meu.”? Aşa cum turcii chiar şi azi amintesc cu mândrie tradiţia lor de rătăcitori nomazi...

Şi cu asta ajungem la primul „rătăcitor”: Avram din Ur.