Cartea 16 - Primul rătăcitor

Cartea 16 - Primul rătăcitor

Înainte de a începe povestea lui Avram, Editorul face din nou o pauză. Folosind scrierea sursei P („Preoţească”), dă din nou genealogia neamului lui Shem până la Avram. Vedem că vârsta petriarhilor începe să scadă. După ce Şem trăieşte şase sute de ani, fiul lui, Arpacşad trăieşte „doar” vreo 440, ca şi fiul acestuia Eber – dar începând cu Peleg vârsta se reduce la ceva peste 200... De asemenea, vârsta la care patriarhii dau naştere întâilor lor născuţi scade dramatic – de la 100 la cca 35. Avram va fi excepţia.

Apropiindu-ne de patriarhul Avram, vedem că bunicul lui Nahor a născut pe Terah, care la rândul lui a născut trei fii: Avram, Nahor şi Haran. Haran l-a născut pe Lot, care va apare mai departe în povestea noastră, dar apoi a murit „în faţa tatălui său”, în cetatea Ur a Chaldeii.

Avram este primul şi cel mai important patriarh legat direct de istoria evreilor. Locul deosebit pe care îl ocupă în Biblie este recunoscut atât prin numărul mare de pagini dedicate lui, cât şi prin întâlnirile lui cu Dumnezeu – dar mai ales prin Legământul încheiat de el şi Dumnezeu. El este primul care îşi părăseşte religia, încetează să se închine idolilor primind religia monoteistă a unicului Zeu, dar şi cel care, ascultând îndemnurile acestui zeu personal, îşi părăseşte locurile şi familia pentru a călători în Canaan, viitoarea ţară a evreilor.

A fost Avram un personaj istoric? Este extremd e greu de crezut, mai ales că nu există absolut nici o dovadă în afara Bibliei. Totuşi, personajul biblic Avram-Abraham pare să fie foarte viridic, are substanţă. Doar Moise, David şi câţiva profeţi îl vor egala în aceasta. Oricum, dacă se ia de bună cronologia biblică şi data când a avut loc Potopul, se poate zice că omul Avram a trăit undeva pe la 2200 î.Hr. Per atunci, oraşul în care se născuse, Ur, era vechi de peste 1300 ani! Era unul din cele mai importante oraşe sumeriene, situat pe coasta Golfului (din acel timp; acum ruinele sunt la circa 140 km de Golf)). Era înconjurat nu numai de ziduri puternice, dar şi de irigaţii extinse, care îl făceau să fie unul din cele mai bogate oraşe din zonă, la care se adăuga probabil un intens comerţ pe mare. Şi era centrul religios al cultului zeului Sin, zeul Lunii, în cinstea căruia se ridicase un impresionant zigurrat. Pe la 2500 î.Hr Ur ajunge în culmea gloriei, dar pe la 2250 este cucerit de Lugal-Zaggisi şi apoi de Sargon din Agades. După căderea Akadului, Urul cunoaşte o nouă perioadă de înflorire, pe la 2050-1950, înainte să fie cucerit definitiv de forţele babiloniene. E foarte posibil ca Avram să se fi născut în acea perioadă. Fiind considerat semit, e posibil ca el să fi fost membrul unei familii sosite odată cu semiţii akadieni, astfel că, odată cu revenirea la putere a sumerienilor („regatului al III-lea”) familia lui să fi fost discriminată şi să fi preferat să părăsească cetatea.

Oricum, în acest loc întâlnim unul din cele mai mari anacrionisme din Vechiul Testament. În cartea Genezei scrie – şi de atunci toţi credincioşii ştiu aceasta -, că Avram este din „Urul Chaldeii”. Din păcate pentru autorii Torei, chaldeii sunt un popor semitic care a ieşit din peninsula Arabiei  abia pe la 1150 î. Hr. S-au infiltrat treptat în Mesopotamia şi, profitând de problemele asirienilor (care stăpâneau Mesopotamia) au ocupat, ca vasali ai acestora, zona de sud a regatului. Mai târziu au cucerit Babilonul şi au contribuit la distrugerea Asirie, punând bazele imperiului babilonian condus de Nabucdanezar, care s-a extins până în Egipt. Oricum, pe timpul scrierii Torei, chaldeenii erau cel mai puternic popor în zona unde era situat Urul. Nimic rău în faptul că autorul a precizat cititorilor la care Ur se referă, pe înţelesul lor – dar problema intervine atunci când susţii că aceste cărţi au fost scrise de Moise, la patru sute de ani înainte de venirea chaldeilor. E ca şi cum un istoric ar susţine că Giacomo Caboto a trimis o scrisoare regelui Angliei în care scrie: „Azi dimineaţă am atins coastele Canadei”...

Iată că Avram şi familia lui a pornit spre nord, spre zona ocupată de semiţi, popoare înrudite cu ei. Dacă luăm de bună afirmaţia din Deuteronom, ei erau poate chiar urmaşi ai lui „aram”, deci nu evrei, deşi genealogul îi prezintă pe linia lui Arpacşad. Acest lucru e totuşi greu de crezut, arameii ieşind din Arabia la câteva sute de ani după Avram – doar dacă nu e vorba de un alt anacronism. Într-adevăr, sunt cercetători care susţin că Avram s-a născut în Haran, familia lui fiind din această localitate, şi că mai curând ar fi corect să se spună despre el că ar fi „Avram din Haranul arameilor”...

Oricum, în acea perioadă, în zona mijlocie a Eufratului, cam acolo unde azi e zona de graniţă a Irakului, Siriei şi Turciei, se afla regatul Mari, unul din marile centre comerciale şi politice ale vremii. Haranul era unul din cele mai importamte oraşe ale acestui regat, aflîndu-se  situat pe râul Balikh, care se varsă în Eufrat la circa 60km sud de cetate. Oraş de graniţă a Asiriei, vechi antrepozit comercial al acesteia, important centru pe drumul comercial care lega Sumerul de Mediterana, aflată la circa 150km vest, cetatea se numea „Charan” (ca în limba germană; de aceea nu există nici o legătură între numele cetăţii şi cel al fratelui lui Avram, Haran). Cetatea a devenit cunoscută şi pentru evenimentele istorice ce au avut loc în preajma ei: trei bătălii extrem de importante. Aici trupele imperiul Asirian au fost zdrobite definitiv de babilonieni, tot aici armata romană condusă de Crasus a fost anihilată de parţi, oprindu-se tandinţele expansioniste spre east ale Romei, iar mai târziu, în sec. III AD, împăratul Valens este învins şi luat prizonier de persani. Tot de această zonă este legată povestea prrimilor oameni pe pământ: aici se pare că s-au aşezat după ce au fost alungaţi din Grădină...

Se pare că nu Avram a fost primul care s-a gândit să plece spre Canaan. Torah zice că primul a făcut-o tatăl lui, Terah, care şi-a luat fiii şi nepotul, pe Lot fiul lui Haran ce murise, şi a pornit pe drumul comercial ce străbătea, de-a lungul a peste o mie de mile, Cornul Ambudenţei. Doar că s-au oprit la Haran, cu toţii. „Preotul” ne dă şi numele nurorilor: nevasta lui Avram se numea Sarai, pe când soţia lui Nahor era Milca, fiica lui Haran. Cum e greu de crezut că aceasta îi era mătuşă, bănuim că Nahor, cel ce va rămâne în Ur-ul „Chaldeii” s-a însurat cu propria lui nepoată, sora lui Lot. Se pare că pe atunci legile stricte ale „adulteruli” la evrei erau mult mai laxe... Oricum, Nahor dispare din povestea noastră, doar un urmaş al lui prin Milca, Betuel, intervine datorită faptului că este tatăl unei fete numite Rebecca, ce va deveni soţia fiului lui Avram, Isaac.

Pe când Avram împlinea vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, ne spune biblistul, i se arată Domnul. De ani buni acesta (Avram) trăia la Haram, unde se pare că nu i-a mers deloc rău: adunase mulţime de vite, averi şi slugi. Devenise un fel de „rege-păstor” – lucru care îi va da prestanţă în momentul când va ajuge în Canaan. Din cuvintele Domnului – şi nu vom şti niciodată prin ce l-a recunoscut Avram), Acesta locuia în Canaan. Nu este decât prima dată când în Torah apare ideea că Dumnezeu este legat de anumite locuri, unde are puteri – dar nu are în locuri în afara locurilor lui. Vom discuta acest aspect la momentul potrivit.

Deci, Domnul îi zice „Vino în ţara pe care ţi-o voi arăta”. Mai mult decât atât, în schimbul părăsirii neamului şi casei lui, Domnul face Legământul: „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta... Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Păi cum să nu pleci când ţi se fac astfel de promisiuni?

Canaan este numele regiunii de pe malul Mării Mediterana, cuprinsă între Orontes spre nord şi peninsula Sinai spre sud, având râul Iordan şi Marea Moartă spre est. Vechii locuitori ai zonei erau probabil înrudiţi cu populaţiile anatoliene, constructori ai celei mai vechi civilizaţii oemeneşti încă din timpul neoliticului. Cea mai veche cetate din zonă este Ierihon, care dateaza de mai bine de şase mii de ani! Mai vechi decât el se pare că este numai Catal Huyuk, cetate din centrul Anatoliei... Ei s-au amestecat cu migratorii semiţi, rezultând poporul generic numit ‚Canaan’. Ramura nordică a canaaniţilor este cunoscută sub numele de „fenicieni”, şi sunt cei ce au întemeiat marile cetăţi de la Sidon, Tyr, Byblos... Se pare că tot ei sunt cei ce au întemeiat oraşul Damasc, devenit capitala sirienilor – cea mai veche capitală a lumii cu existenţă neîntreruptă!

Canaaniţii, populaţie semitică, au intrat în regiunea respectivă cândva pe la 3000 î.Hr, amestecându-se cu popuaţia băştinaşă. Au dat naştere unei civilizaţii importante pentru umanitate. Cultul fecundităţii, a Baalilor şi Astartelor, comun tuturor popoarelor semite (mai puţin evreilor) a pus greu la încercare existenţa iudaismului (iahvismului). Cum vom vedea, multe sărbători agrare şi-au făcut loc în tradiţiile ebraice. Canaanul este amintit pentru prima dată în scrierile egiptene pe la 1800 î.Hr. – adică pe când Avram îşi făcea drumul spre ţara promisă lui... Nu mult timp după acea, forţele egiptene cucereau Canaanul.

În drumul lui spre Canaan, Avram nu a părăsit mai deloc cultura cu care era obişnuit. Influenţa Sumerului de-a lungul Cornului – în adevăr, chiar pe malurile Nilului, era de netăgăduit. Să nu ne mirăm că multe legende şi mituri sumeriene pot fi recunoscute printre cele biblice. Limba akadiană era limba cancelariilor, inclusiv la curtea faraonilor. Iar limba neamurilor întâlnite, inclusiv sau mai ales a canaaniţilor, era înrudită cu cea vorbită de el. Poate chiar identică, zic unii cercetători. Ajuns la poalele stejarului din More, Domnul i s-a arătat din nou şi i-a promis că îi va da „toată ţara aceasta”, deşi era locuită de canaaniţi... Dar, zic cei pioşi, Pământul este al Domnului de dat (doar el l-a făcut!) cui vrea el – de ce nu lui Avram? Şi, pe de altă parte, Canaan a fost deja blestemat de Noe, tocmai bine să devină robul unui semit. De ce nu lui Avram? - întrebăm noi din nou...

Bineînţeles,. Avram a ţinut secretă promisiunea Domnului – dar a înălţat un jertfelnic. Şi pentru că forţele lui erau puţine (şi încă nu se prea baza pe puterea lui Dumnezeu, probabil), Avram şi-a pus corturile la munte, acolo unde le stă bine oilor şi caprelor, între Betel şi Ai. Şi acestea sunt cetăţi anacronice pe timpul lui, Betel va fi stabilit abia de nepotul lui, Iacov, pentru că Avram a pus temelie nu cetăţilor, ci unui nou altar.

Pe el a „chemat Numele Domnului”. Care a fost acest Nume? Luîndu-ne după una din cele două surse principale ale Torei, Sursa J, Avram a chemat chiar numele lui YHWH; totuşi, sursa E ne spune că nimeni înainte de Moise nu a ştiut adevăratul nume al Domnului. Numele Domnului cel mai cunoscut patriarhilor a fost, se pare, El-Shadai, Prea-Puternicul. Dar şi mai des a fost cunoscut drept „Domnul lui Abraham” (respectiv, „Domnul lui Isaac şi Domnul lui Iacov”) – de ajungi să te întrebi dacă e vorba de un singur, unic dumnezeu, sau de trei dumnezei personali...

Avram nu a stat mult nici în creierul munţilor, ci a pornit „tot spre meazăzi”. S-a întâmplat să dea o foamete prin acele locuri, de a-i zice că dumnezeii de le aveau în grijă vedeau de alte treburi (şi nici nu e de mirare: cu cât te cobori spre „meazăzi”, tot mai mult te afunzi în deşert....) –, aşa că patriarhul, însoţit de nevastă, slugi şi oi, a pornit spre salvarea dintotdeauna a neamurilor din zonă: Miţraim. Cu Lot după el, probabil. Nu, scriitorul uită să spună că îl ia şi pe Lot cu ei, dar cum mai târziu ne spune că îl scoate şi pe Lot din Egipt, şi nu aminteşte niciunde că acesta s-a refugiat de foame mai târziu acolo...

Probabil lui Avram îi stătea gândurile în altă parte, decât să se uite după nepot. Iată că se apropiau de Egipt şi avea cu el „o femeie frumoasă”. Atât de frumoasă încât pe bună dreptate nu putea decât să fie îngrijorat de ce se va putea întâmpla acolo, printre sălbaticii ăia de africani. „Când vor vedea Egiptenii vor spune „Asta e nevasta lui!” Şi pe mine mă vor omorî.” Păi nu? Probabil aşa făceau egiptenii pe-acele vremuri: cum vedeau o femeie mai frumoasă, cum îi tăiau bărbatul!

Ei, pe acele vremuri egiptenii aveau iaca şi ei acolo, o civilizaţie doar de vreo două mii de ani. După ce uniseră Regatul de Sud cu cel de Nord, făcând un regat mai mult lung decât mare, se apucaseră să construiască piramide. Şi, apăraţi de deşerturi din toate părţile - mai puţin spre nord-est, de unde le veneau tot felul de „rătăcitori” -, s-au pus pe şlefuit la civilizaţia lor. Au inventat şi scrisul (hieroglific), de au scris tot felul de cărţi (nu Biblia, e drept...). Li se terminase Regatul Vechi şi cel Mijlociu era pe cale să înceapă, şi egiptenii erau pe cale să ocupe Canaanul, să ducă şi pe-acolo obiceiul lor de a omorî bărbaţii femeilor frumoase...

Deci, Avram a gândit un şiretlic (nu ştim dacă la inspiraţia Domnului...): să o dea pe Sarai drept soră. Unii mai puţin pioşi (sau, dimpotrivă, excesiv de pioşi) zic că, probabil, Sarai chiar îi era soră! Mai vitregă – deci Avram nu minţea prea mult. Cum era să spui că dreptcredinciosul Avram se preta la minciuni sadea?

Şi iată că lucrurile s-au întâmplat exact cum bănuise Avram, ceea ce ne lasă să credem că ori avea o reţea foarte bună de informatori, ori poate Domnul îi şoptise la ureche: egiptenilor atât de mult le-a plăcut baba de şaizeci şi cinci de ani, că l-ar fi tăiat – dacă nu ar fi apucat să spună că-i este soră. Aşa că pe Sarai au dat-o de nevastă Faraonului, iar pe Avram l-au îmbogăţit „cu oi, boi, măgari, robi şi roabe, măgăriţe şi cămile.” Probabil cămilele erau cam sălbatice, că vor fi domesticite abia peste vreo mie de ani, cam pe vremea Haldeii...

Ee, dar Domnul ce face? Dă cu pedeapsa în Faraon. Stă şi se socoate Faraon ce şi cum, şi nu pricepe: „ce are Domnul ăsta cu mine de mă bate cu tot felul de urgii şi pe mine, şi casa mea?” Dar până la urmă tot se prinde (sau poate îi şopteşte şi lui Domnul la ureche) şi se duce la Avram şi îi spune: „Ce mi-ai făcut? Pentru ce nu mi-ai zis că e femeia ta?” Ne dă autorul de înţeles că Faraonul călcase Legea (Torah, mă-nţelegeţi?), ajungând să trăiască în adulter. Că una este să te însori cu sora unui bărbat şi cu totul alta cu femeia unui om care încă trăieşte. Dacă îl omorau egiptenii, era cu totul altceva... Mai zice Faraon: „Acum ia-ţi nevasta şi pleacă!

Bineînţeles, Avram nu a stat să i se spună de două ori: şi-a luat nevasta şi tot ce agonisise vânzându-şi nevasta, şi a plecat. Că doar nu era să dea înapoi sălbaticilor de egipteni (şi tâmpitului de Faraon) oile şi boii, şi robii, şi măgăriţele, şi cămilele (oricât de sălbatice erau încă acestea)... Şi s-a suit în ţara de la „meazăzi” cu Lot cu tot – şi nu ştim dacă în gând nu îşi zicea „Bun geşeft! Pe unde oi mai găsi eu un Faraon, vreun Rege, măcar vreo căpetenie, ceva, să mi-o dau pe Sarai drept soră? Cât e încă tânără...”

Dar Domnul e bun, iar Avram preacredincioasa lui slugă, aşa că l-a ajutat să repete şiretlicul cu Abimelec, regele Gerarului – deşi Sarai cea frumoasă se apropia acum de 90 de ani... În urma acestui geşeft Avram s-a ales doar cu „oi şi boi, robi şi roabe” şi, pentru că Abimelec nu avea, probabil, cămile încă sălbatice, acesta i-a dat şi o mie de arginţi pe deasupra. Doar o mie, că nu apucase să se atingă de femeia cea frumoasă – îl oprise Domnul.

Dar despre alte aventuri ale isteţului rătăcitor, strămoş în fapt al meu şi al vostru (cum se va vedea mai departe), voi vorbi data viitoare.