Să vedem, dar, prin ce aventuri a mai trecut Avram. Din Egipt s-a întors la Betel - pe când acesta era doar un loc pe înălţimi, de adus jertfe, şi a chemat din nou Numele Domnului. E bine să o faci cât de des, mai ales dacă ţi-a ajutat în afacerea cu Faraon. Iar cu Avram era nepotul Lot, care avea şi el „oi, boi şi corturi" - deşi nu ni se zice dacă îşi vânduse nevasta vreunui egiptean. Şi cum locul nu era mare, iar „Cananiţii şi Feresiţii locuiau atunci în ţară", ciobanii lui Lot (Biblia îi numeşte „păzitori") se cam băteau cu cei ai lui Avram pe locurile de păşunat (deci, Mioriţa este universală...). Aşa că unchiul i-a zis lui Lot să îşi cam caute de drum, să nu se ajungă la lucruri mai rele... „Oare nu e toată ţara înaintea ta?", zice bătrânul Avram, care deja se considera stăpân peste Canan, bazându-se pe cuvântul Domnului. Şi acesta (Lot) a ales să se ducă pe Valea Iordanului, un adevărat Eden pe pământ, zice biblistul - înainte să fi distrus Domnul Sodoma şi Gomora.

Cu aceasta începe şirul de evenimente legate de Lot. Acesta, zicea un pastor în una din predicile lui, este dovada că pornind greşit în viaţă, nu putem ajunge decât rău. Aşa şi cu Lot. L-a luat bunul şi paşnicul Avram cu el, a adus binecuvântarea Domnului şi asupra capului lui - şi ce face Lot? Se ia la bătaie cu „îngrijitorii" lui Avram, deşi erau fraţi. Mai rău, ca să îi meargă lui bine (şi oilor, boilor, îngrijitorilor...), îşi părăseşte unchiul cu binecuvântarea lui cu tot şi se duce acolo unde e bine, în câmpia bogată „ca o Grădină" a Sodomei şi Gomorei până la Ţoar. Şi de acolo începe tot răul, după cum vom vedea.

Deci, imediat după despărţire, în timp ce Avram îşi ridica din zona săracă dintre Betel şi Ai corturile şi le muta „la stejarii din Mamre" (unde mai fusese pe vremuri), lângă cetatea numită atunci Kiriath-Arba (ce va deveni Hebron, aşa cum îl numeşte aici biblistul, cu secole înainte de vreme) şi se îmbogăţea cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pe capul lui Lot cădea prima năpastă. Împăraţii „din Câmpie" se hotărăsc să atace Sodoma. Biblia datează acest război „pe timpul lui Amrafel, împăratul Şinearului" - deci, a Sumerului. Alături de acesta, în coaliţie participă Chedorlaomer împăratul Elamului, Arioc, împăratul Elasarului şi Tidal, „împăratul Goiimului" (prin „goim" evreii înţeleg „naţiuni", „neamuri"). Asta ne poate ajuta să vedem cam când s-a petrecut războiul.

Din întâmplare înţelegem că, deşi primul numit este Amrafel, regele Şinearului, de fapt conducătorul coaliţiei este regele Elamului, Chedorlaomer. Este un moment în istorie când situaţia prezentată pare să fi fost reală. Cam odată cu apariţia amoriţilor în Mesopotamia şi cucerirea de către ei a Babilonului, puterea Sumerului decade. Elasar pare să fie cetatea Larsa, la circa 20 de mile de Ur - deci, indică faptul că puterea Urului asupra cetăţilor Sumeriene este slabă. În acest moment se pare că Elamul, aflat timp de secole sub stăpânire sumeriano-akadiană, îşi revine şi atacă la rândul lui Sumerul. Şi Babilonul, care va atinge epoca de apogeu sub Hamurabi (circa 200 de ani mai tîrziu), poate participa în coaliţie doar ca „aliat" a Elamului. În sfârşit, Tidal este legat de regele Tudhalya I al hitiţilor, regat anatolian care se ridica în acea perioadă. Fiind totuşi prea departe de regiunea în discuţie, e posibil să fie vorba doar de trupe de mercenari hitiţi. Ca o concluzie: e posibil ca evenimentele să fi avut loc prin anii 1900 î.Hr., pe când Elamul, după ce cucerise (temporar) Mesopotamia, încerca să cucerească întregul Corn - ajungând astfel în conflict cu cetăţile de pe valea Iordanului.

Care erau aceste cetăţi? Biblia le numeşte „Sodoma şi Gomora". Valea Iordanului este, într-adevăr, cea mai fertilă din zonă. Clima Cananului este relativ aridă, deşi prezintă una din cele mai specifice caractere. Pornind de la malul Mediteranei spre Est, clima are diferite zone - deci, şi terenul are diferite grade de fertilitate. Niciodată Cananul nu a fost acea „ţară unde curge laptele şi mierea" cum ne este prezentată în Biblie dar, comparată cu zonele limitrofe, era totuşi un teren binecuvântat. Poate de aceea populaţia băştinaşă, cananiţii, depindeau atât de mult de cultul fertilităţii. Deci, fâşia litorală era bogată, udată de ploile din timpul iernii şi primăverii - dar relativ secetoasă în timpul verii. Urma o zonă de dealuri, întinsă până la culmea muntoasă paralelă cu litoralul, propice culturii măslinului şi viţei de vie - dar puţin în afară de asta. Ploile erau mai abundente decât la şes. Cu totul altceva era următoarea zonă: munţii (numiţi de către evrei „Sălbăticia"). Pe ei se scuturau mai toate ploile venite dinspre Mare - dar în afară de ierburi, nu creştea mai nimic - chiar şi pădurile erau rare. Era zona unde semiţii îşi creşteau oile şi caprele. În sfârşit, dincolo de munţi terenul devenea semi-deşertic, lipsit de ploile care se scuturau deasupra munţilor. În această zonă, singura zonă fertilă era Valea Iordanului.

Cum ziceam şi în altă parte, aici a apărut una din primele cetăţi umane din istorie: Jerihon. Nu era o cetate aşa cum aveau să fie cele din perioada istorică, dar se apăra prin faptul că avea străzile în formă de spirală, iar casele nu aveau intrări din stradă - ci din curţile interioare. Accesul se făcea pe scări care, în caz de atac, se ridicau, transformând casele în „zid de apărare". De pe acoperişurile lor plate, localnicii puteau trage cu arcul asupra atacatorilor. Aşa se explică de ce, o cetate fără ziduri de apărare, a putut supravieţui mii de ani - până când tehnica de luptă şi strategia asediilor a făcut sistemul absolit. Cetatea avea depozite de grâne - semn că agricultura era înfloritoare - şi aici întâlnim primele „sculpturi" umane. De fapt, este vorba de „îmbrăcarea" craniului celui decedat cu lut, ceea ce îi dădea o fizionomie (probabil asemănătoare decedatului). În zilele noastre, figura decedatului este modelată (cu plastelină sau ceară) în reconstituiri după aceeaşi tehnică veche de 7000 de ani!

Dar altfel Valea Iordanului nu este „Grădina" pomenită de Biblie, şi nu a fost niciodată comparabilă cu Mesopotamia sau Egiptul. Terenul nu se pretează irigaţiilor. De fapt, râul Iordan este un râu extrem de diferit de toate celelalte din lume. Deşi curge pe o vale de cca 210 km, prin meandre atinge o lungime de peste 400 km. Are un curs rapid, coborând din zona Munţilor Libanului la nivelul Mării Moarte, o cădere de aproape 800m - ceea ce îi face pe unii să presupună că numele îi vine de la „curs rapid" (probabil nu din ebraică, ci de la un cuvânt similar în cananită - traducând poate un cuvânt al băştinaşilor). Mai bine de două treimi din curs este sub nivelul mării (oceanului planetar). Valea este mărginită de dealuri infertile, iar temperatura ajunge la peste 45C în timpul verii! E drept, Geneza ne spune că aceasta este numai de când Domnul a distrus Sodoma şi Gomora...

Cetăţile avute în vedere de atacatori erau în Câmpia Sidimului, în număr de cinci: Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim şi Ţoar. Câmpia Sidimului este numită şi „Marea Sărată". Acest fapt îi face pe biblişti să afirme că Marea (numită de noi „mare", dar niciodată de evrei!) „Moartă" să fi apărut pe locul unde au fost Sodoma şi Gomora, tocmai prin distrugerea lor de către Dumnezeu. Mai ales că până în acest loc Marea nu este amintită niciodată în Biblie - deci poate nici nu a existat. E adevărat, nu este amintită - doar că asta nu înseamnă că nu exista. De fapt, Marea ocupă unul din cele mai adânci locuri din Marele Rift care se întinde din Munţii Libanului până tocmai în sudul Africii, cale de peste 6000km (cuprinzând Valea Iordanului, Marea Moartă, Marea Roşie, marile lacuri din Africa Rudolf, Albert, Tanganyka şi Nyassa). Deşi mică în ceea ce priveşte suprafaţa (multe lacuri sunt mult mai întinse decât această „mare"), este una din cele mai adânci: adâncimea medie este de peste 300m!

Deci, ar fi trebuit să apară cel puţin pe timpul Potopului, râul Iordan neputând să o umple. De fapt, apa râului Iordan nu este suficientă să menţină măcar nivelul mării constant (noroc că mai sunt şi izvoare...) Neavând legătură cu oceanul, fiind de fapt pe fundul unei văi la peste 400m sub nivelul oceanului planetar, într-un climat unde temperaturi de peste 50C nu sunt rare, avaporarea este extrem de intensă. Aşa se face că mineralele cărate de râu, oricât de puţine ar fi ele, să se acumuleze în apa mării, astfel că salinitatea ei este de peste şapte ori mai mare decât cea a oceanului, şi conţine multe alte substanţe chimice (romanii numeau marea Asphaltis). Statul Israel a construit multe uzine chimice care le extrag direct din apa mării, ca din mine...

Aşa că este greu de ştiut unde au fost cele cinci cetăţi - mai ales că intensele săpături arheologice din zonă nu au dus la nicio descoperire. Afirmaţiile celor care fac scenariile unui război „stelar", atomic, în zonă, nu se pot susţine, de asemenea. Chiar dacă există o anumită concetrare de radiaţii, asta se explică mai curând prin fenomenul de depuneri de săruri, descrisă mai sus. Sunt totuşi unii arheologi care afirmă că cetăţile ar fi fost situate în zona de sud a lacului, într-o perioadă în care clima a fost mai propice agriculturii, în zona unde nu mai puţin de trei ueduri (care pe atunci aveau, poate, înfăţişare de râuri - mai importante Arabah şi Zered) se pretau irigaţiilor. Fenomenul descris în Geneza (vom vedea mai târziu) seamănă a explozie vulcanică - astfel explicându-se distrugerea cetăţilor pe cale naturală. Ceva urme de activităţi vulcanice s-au găsit - dar, repet, nici o urmă de ruine.

Atacatorii înfrâng mai multe neamuri cananite întâlnite în cale (Rephaim, Zuzim şi Emim), apoi pe Horiţi şi Amaleciţi (neamuri ne-cananite), astfel că regii cetăţilor din Câmpie le ies înainte. S-au ales cu bătaia şi pierderea cetăţii Sodoma - moment în care Lot şi ai lui sunt luaţi robi împreună cu alţi locuitori ai cetăţii. Aici (zicea pastorul) se vede ce înseamnă să fii cu Domnul - sau cu bogăţiile lumeşti. Cele lumeşti se spulberă şi sunt răpite - dar Avram, cu ajutorul Domnului, a 318 oşteni şi a surprizei, reuşeşte să-şi elibereze nepotul (Afirmaţia că a bătut întreaga oaste a celor patru Împăraţi este,probabil exagerată. A fost un atac de noapte, cu singurul scop de a-i elibera pe „evreii" lui Lot.)

Ei, se pare că Lot nu a învăţat mare lucru din întâmplare, că îl vedem întorcându-se la Sodoma şi apucându-se din nou să îngrămădească bogăţii peste bogăţii (toate, lumeşti). Aşa că vine a doua năpastă. Vizitează Dumnezeu şi alţi îngeri ai Lui pe Avram, iar îngerii se duc să îi facă o vizită lui Lot. Sodomiţii (le vine numele de la patima sodomiei - sau invers?) vor să îi „cunoască" pe îngeri. Şi Lot ce face? Încearcă să-i convingă pe vecinii sodomiţi cu plăceri sodomice de faptul că sodomia nu e plăcută în ochii Domnului? Încearcă să dea ceva „oi, boi şi corturi" - că are multe - în schimbul liniştii oaspeţilor? Are încredere în puterea îngerilor (şi îşi spune în gând: „aha, aţi dat de dracu'!")? Nu, nici vorbă: îşi oferă fetele nenuntite spre împreunare „cu toată cetatea"...

Drept pedeapsă (nu lui Lot, ci sodomiţilor), „bărbaţii aceia" (aici e vorba despre îngeri, în caz că nu aţi înţeles) îl scot pe Lot afară din cetate şi îi spun să plece, că cetatea va fi distrusă. De data asta Lot crede (doar îi văzuse orbindu-i pe sodomiţi), dar, ca tot evreul, se cam târguie: „lasă întreagă cetatea Ţoar, uite ce mică e, neînsemnată - tocmai bună să mă duc acolo..." Şi i se dă voie. Aici îl vedem pe unchiul (devenit între timp Abraham) arătând cum se târguieşte evreul priceput, când vrea. Şi se târguie cu Domnul, şi acesta se lasă tărguit, de parcă nu ar ştii ce urmează să se întâmple: tot voia Lui se face, şi dacă a hotărât distrugetrea Sodomei şi Gomorei (ce caută Gomora în acestă poveste de păcate a Sodomei?), le va distruge. (Cei ce îl ştiu pe Dumnezeu, dar cred mai puţin în poveştile biblice, ar putea întreba: de ce nu i-a spus Domnul lui Abraham: „Bre Abrahame, hai să nu pierdem vremea. Ştiu că tu o să tot mă întrebi ba de cincizeci, ba de treizeci, ba de zece - dar eu îţi spun că nu sunt nici măcar zece ne-sodomiţi în cetatea Sodomei, aşa că tot o distrug!")

Şi distruge, în zori, cetăţile cu foc şi pucioasă ce curge din Cer, şi o dată cu ele locuitorii şi tot ce creştea pe Câmpia Sidimului „adică Marea Sărată". Dar îşi „aduce aminte" de Abraham şi Lot, şi le scapă viaţă, de pot ei vedea deasupra câmpiei un fum gros ca din cuptor (doar nevasta lui Lot este prefăcută în stâlp de sare...)

Zic futuriştii (şi Deniken): este evident că acolo s-a dat cu bomba cu neutroni, chiar una „curată" (din moment ce nivelul de radiaţii nu este prea mare, iar cetatea Ţoarului, aflată numai la o aruncătură de băţ, a scăpat nevătămată). Aşa se explică şi îndemnul către Lot să se ducă „la munte" - se ştie (de unde?) că acolo efectul bombelor este mult redus. Povestea cu nevasta lui Lot (ar fi trebuit să i se spună măcar pe nume...) este mai greu de crezut - dacă nu este pur şi simplu o metaforă, să ne înveţe ce efect poate avea nerespectarea poruncii lui Dumnezeu. Cine ştie în ce s-a prefăcut? E de bănuit că ceilalţi nu au întors capul să vadă de ce întârzie... În plus, privind o explozie atomică nu te prefaci în stâlp de sare - cel mult orbeşti. (Dacă era să ardă, să se prefacă, adică, în cenuşă, acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi celorlalţi, că se uitau sau nu înapoi...) Dar dispariţia ei are un rost: îl transformă pe Lot în bărbat singur, tocmai bun de împreunat...

Şi iată cum vine a treia năpastă: păcatul lui Lot cu singurele lui fete nenuntite. Deşi ajunsese în Ţoar, Lot s-a hotărât că tot la munte e mai bine. Aşa că s-a retras într-o peşteră, ca ermiţii (şi cu cele două fete, pe post de măicuţe...) Numai că la ele a intrat diavolul şi şi-au dorit bărbat. Şi, uitându-se în jur, l-au văzut doar pe bătrânul lor tată, cel mai „bărbat", şi şi-au spus. „Tatăl nostru este bătrîn şi nu mai este nici un bărbat în ţinutul ăsta ca să intre la noi, după obiceiul tuturor ţărilor." Păi, da, aşa e obiceiul: bărbaţii să „intre" la fetele care nu au cunoscut bărbaţi. Puteau ele să „intre", de exemplu în mica cetate a Ţoarului; greu de crezut că pe acolo nu era picior de bărbat - mai tineri şi mai vârlavi decât bătrânul Lot. Sau, dacă le stătea capul la nuntit cu alt evreu, îl puteau ruga pe Lot să trimită pe cineva, sau să plece cu toţi, la şi mai bătrânul Abraham, care avea cu el nenumăraţi evrei vârlavi şi ciobani pe deasupra.

Dar nu şi nu! Ele vor musai pe Lot „Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin, şi să ne culcăm cu el, ca să se păstreze sămânţa prin tatăl nostru," Unii s-ar putea întreba: de unde vin? Să se fi apucat Lot să crească viţă? Să îşi facă singur vinul, acolo, în peşteră? S-or fi dus fetele, poate, jos în cetatea Ţoarului, să cumpere vreo amforă din vinul local, dar în cetate erau numai spurcaţi de goiim, şi aceia încă mai bătrâni decât Lot, sau poate sodomiţi de felul lor? Nu putem ştii. Doar că cele două fete (nici lor nu le ştim numele, deşi era intersant să aflăm numele unor fete atât de mintoase...) li s-au născut băieţi: Moab şi Amon, părinţii unor neamuri cu care evreii au avut de tras în secolele de mai târziu. Dar nu li s-a făcut pe voie: „sămânţa" s-a păstat nu de la tatăl lor, ci de la Abraham!

Iată deci, iubiţii mei (încheia pilda pastorul cu pricina) unde duce despărţirea de Dumnezeu. De la robia sub duşmani, la robia sub păcat. Şi, în timp ce sămânţa celui ce umblă cu Domnul s-a răspândit în întreaga lume, unde este sămânţa lui Lot? Acasă, am spune noi, ştiind că urmaşii amoniţilor şi moabiţilor sunt chiar iordanienii de azi. Şi trăind şi ei pe aceste timpuri, s-au împrăştiat şi ei în toată lumea, ca tot imigrantul doritor de mai bine. Aşa că noi, urmaşii lui Abraham în sens apostolesc (creştinii) îi avem alăuri pe urmaşii lui Abraham (în sens iudaic), ba chiar şi pe ai lui Ishmael, fiul lui Abraham (musulmanii de arabi) şi chiar şi pe urmaşii lui Lot. Fraţi cu toţii, încă de la Adam...