Cartea 20 - Al doilea patriarh

Cartea 20 - Al doilea patriarh

Isaak a avut toată viaţa lui noroc. Un credincios ar spune: normal, din moment ce l-a avut pe Dumnzeu alături tot timpul. În primul rând, era gata-gata să nu se nască. Ştim că tatăl lui, Abraham, a avut copii şi înaintea lui, şi după, deci promisiunea cu „sămânţa" se împlinea oricum. Dar Dumnezeu îşi pusese în cap să îi dovedească Sarei că ea, şi nu altcineva, va fi Mama unei Mulţimi.

În al doilea rând, ştiind prea bine ce avea să se întâmple, la pus (am zice noi, azi, „de ochii lumii") pe Abraham să îşi dovedească credinţa. Chiar dacă şansele ca Isaak sa moară pe altar erau minime, cum s-ar zice, Abraham a trecut testul. Şi „sămânţa" din Isaak a sporit...

Pe urmă, Domnul (şi Abraham) a vrut ca nevasta lui Isaak să nu fie Goi, ci din rasa pură. Aşa că l-au trimis pe rob (şi pe înger, să-i poarte de grijă) tocmai din Mesopotamia, în ţara lui Avraam şi a rudelor lui. Aşa e? Nu prea. Pentru că pe timpul lui Avraam Mesopotamia nu prea exista! Numele acesta, care însemană (în greceşte) „Ţara dintre Râuri" a fost numită aşa... de greci (desigur). Şi asta abia la aproape 1500 de ani după Abraham, pe timpul lui Herodot. În Biblia ebraică apare numele Aram-Narahaim, care înseamnă „Aram pe râuri". Sigur, tot anacronism este şi aşa - aramiţii au apărut în zonă la câteva sute de ani după Abraham. De fapt, era mai simplu să se spună că robul s-a dus la Haram. Ştim că acolo îşi lăsase Abraham rudele. Cum am scris în altă parte, Haram era o cetate veche, era veche de o mie de ani la sosirea familiei lui Terah în zonă.

Peţirea fetei lui Betuel are accente de basm, ceea ce a făcut pe mulţi să bănuie că povestea a circulat la început oral, fiind atât de cunoscută încât a fost inclusă în Biblie. Întânirea viitoarei mirese (sau prozelită) la fântână este un element care se mai întâlneşte nu numai în Biblie (inclusiv în Noul Testament), dar şi în foarte multe basme spuse de tot felul de popoare. Deci, se duce robul şi când ajunge la Haran, văzând femeile şi fetele venind la fântână după apă, se roagă „îngerului" să îl ajute. Şi iată, o fecioară, exact din familia lui Abraham, îi dă apă şi se apucă să îi adape şi cămilele (chiar şi atunci, cămilele erau mai mult sălbatice, nu cu saci cu aur în spinare...). Semn sigur că rugămintea i s-a împlinit! Ne putem întreba cât la sută a fost influenţa îngerului şi cât la sută liberul arbitru, dar până aflăm răspunsul, să vedem ce mai face robul: se duce la casa fetei. Aici fratele ei (care, vom afla din povestea lui Iacob) este un adevărat scârţan lacom de bani, văzuse deja brăţările de aur şi inelul (idem) pe mâna Rebecăi, era deci hotărât să o vândă cât mai bine. Aflând că robul străin are zece (ZECE!) cămile încărcate cu „de toate", gesheftul a fost făcut imediat. Amănuntul că viitorul soţ este şi fiu de „rege" (păstor), chiar rudă mai îndepărtată (de fapt, văr bun cu Betuel), a ajutat, fără îndoială. Ne putem întreba, teoretic, dacă relaţia unchi-nepoată de văr intră sub incidenţa incestului, dar dacă chiar „îngerul" a netezit drumurile...

Apropos de acest frate, Laban „sirianul", fiul lui Betuel fiul lui Nahor. Ca o variantă, el apare şi sub forma de „Laban Arameul, din Padan-Aram". Înţelegem de aici că Haran, Aram Narahaim, se mai numea şi (nu, nu Mesopotamia, ci) Padan-Aram. Anacronisme peste anacronisme... Nu, Arameii au sosit mult mai târziu, şi aşa cum Mesopotamia a fost numită de greci aşa, şi Siria a fost numită „Siria" (de fapt, Syria") de către... romani! Numele de Suria a fost dat de babilonieni (deci, oricum la mai bine de 1000 de ani după Avraam) regiunii de pe Eufratul Superior - deci, cu aproximaţie, exact regiunii unde se afla Haran. Când au ajuns acolo romanii, ei au preluat denumirea de „Syria" (limba latină nu avea „u" - foloseau ori „y" ori „v"), dar cu timpul a fost aplicată regiunii de la nord de Iudea, pornind spre răsărit de la ţărmul Mării Mediterana.

Aşa. Şi după ce Rebecah este întrebată formal dacă ea vrea să se mărite cu necunoscutul bogat (şi care fată nu ar vrea? Decât să care apă de la fântână...), s-a suit şi ea pe o cămilă rămasă fără aur şi a pornit, alături de robul care din acel moment încetase să mai fie rob (deşi niciunde nu ni se spune că Abrahamn s-a ţinut de cuvânt), spre binecunoscuta localitate... ei, undeva în răsărit, că Isaak se mutase deja de la fântâna Lahai-Roi.

Autorii Torei, după ce termină cu Abraham şi neamul lui prin Chetura şi Ishmael şi neamul lui, fac legătura la povestea lui Isaak proriuzisă, cu genealogia lui. Aşa aflăm că el a avut doi fii: Iacov şi Esau. Dar asta nu a fost atât de uşor pe cât pare. Căci Rebecah, ca şi Sara, era cam stearpă. Nu, nu din voia lui Dumnezeu, Isaak nu luase femeie măritată ca păgânul de Abimalec, şi ştiu asta pentru că atunci când Isaak s-a rugat de El, El l-a ascultat şi Rebecah a rămas însărcinată. Ba chiar a avut copii. Doi. Şi ce făceau acei copii, pe când erau în pântecele ei? Eh? Nu, nu plângeau - asta e într-un basm românesc. Se băteau! Asta Rebecah a aflat-o ducându-se să-l întrebe pe Dumnezeu. Păi nu?! Dumnezeu purta pe atunci numele de „Dumnezeul lui Isaak" - o aflăm mai târziu din Torah. Deci, dacă tot era Dumnezeu poersonal, cum să nu-i răspundă nevestei robului lui? Ba i-a făcut şi o profeţie: două popoare vor ieşi din cei doi copii şi vor fi în război. Iar cel mic va învinge pe cel mare. Cum să nu iubească mai apoi Rebecah pe cel mic şi să-l ajute să ia locul cuvenit celui mare - precum vom vedea?

Deci, ajunge Rebecah pe masa de naştere şi primul iese unul păros - de chiar i-au zis „Părosul" (Esau). Ba mai avea şi părul roşu pe deasupra. Ptiu! Povestea zice mai departe că ăla mare a poftit la un blid de linte roşie - şi de aia i-au zis Edom („roşu") - dar ce nevoie mai era de linte, dacă el oricum era roşu din naştere? Eh? Aşa s-ar întreba unul cu mintea la cap - sau cu mintea de tot dusă. Era nevoie de linte, cum să nu fie? Pentru că pe un blid de linte şi-a pierdut Esau cel Roşcovan moştenirea! Vedeţi dară de unde vine vorba românilor ortodocşi când zic despre cei botezaţi a doua oară că şi-au trădat credinţa pentru un blid de linte...

Dar să revenim. Ăsta, Părosul, ieşise înaintea celui de-al doilea cu câteva minute. Chiar secunde - are grijă biblistul să ne spună că Iacov chiar se ţinea de călcâiul lui (de unde şi numele). Deci, taman să nu fie primul şi să ia cafteală poporul lui în viitor, dar nici prea târziu, să fie dubii asupra a oarece drepturi la moştenire. Dacă era loc, ar fi venit „la fotografie" pe locul doi... Dar pe locul doi era! Şi ce să facă el decât să stea şi să se socoate ce să facă să ia locul fratelui „mai mare"? A stat şi s-a socotit, în timp ce blănosul umbla pe coclauri vânând. Şi Rebecah îl iubea mai mult pe acesta mai mic, că era „un om liniştit care stătea acasă în corturi." Mai de fusta mamei, am zice noi. Şi tot stând pe lângă mama a învăţat lucruri folositoare - de exemplu, cum să gătească o supă de linte roşiatică. Şi când să o gătească - exact când Roşcovanului îi plânge gura după o supă. Şi cum să o vândă şi pe ce. Pe moştenire, vă spun eu. Bun gheşeft - semn că era cu adevărat nepotul lui Abraham! Iar Esau zis şi Edom, a leorpăit supa cu o bucată de pâine, a baut o cana cu apă, şi s-a bucurat. Până a aflat că se vânduse pe un blid de linte...

Ei, nu ştim cât de mult s-a mai bucurat după aia - dar evrei ce ascultau povestea pe lângă focuri precis râdeau şi la sute de ani după întâmplare, pentru că între ei şi edomiţi nu a fost niciodată pace. Basmul reflectă o realitate cunoscută de prin sec. 8 î.Hr.: la venirea lor în zonă, evreii cau găsit pe edomiţi deja în regatul lor, în partea răsăritean-sudică a Mării Moarte. Deci, ei erau „mai mari". Au avut evreii multe conflicte ci edomiţii, reuşind până la urmă să-i „bată": pe vremea lui David a reuşit să le ocupe regatul, pe care l-au ţinut în stăpânire câteva sute de ani. Abia mai târziu, când regatul Iudeii ajunse el însuşi ciuca bătăilor, au reuşit edomiţii să se elibereze - se păstrează o stella de piatră neagră care aminteşte acest eveniment. Iudea şi evreii nu au mai reuşit niciodată să stăpânească acel teritoriu. Iar edomiţii au migrat, în timp - probabil sub presiunea arabilor nabateni -, în Negev şi li s-a zis „idumeani". Unul din ei, Herod „cel Mare" chiar a fost regele Iudeilor, într-o vreme!

Şi acum dăm peste un interludiu care este de fapt, cred eu, un amestec de poveşti şi tradiţii puse grănadă de Editor, fără să le mai corecteze. Astfel, se repetă povestea cu Abimelec. Dă o foamete în ţară şi Isaak vrea să plece în Egipt - dar Domnul apare şi face şi cu el legământul făcut cu Avraam. Şi îl sfătuielte să meargă în ţara „filistenilor", la Gerar. Şi Isaak, câlcând pe urmele tătânelui, vrea şi el un gheşeft: îşi dă nevasta drept soră. Pe asta (probabil spre marea ciudă a lui şi a Domnului) Abimelec nu o mai ia de nevastă, pentru că îl vede pe Isaak „jucându-se" cu ea... Aha, hoţomanule! a zis poate regele (biblistul nu ne spune aceste cuvinte, ci altele). Dar nu îi mai dă averi, oi şi boi şi robi şi cămile, ci îl dă afară din ţară. Mai târziu, pe când Domnul îl umpluse oricum cu grâu şi cirezi de boi şi turme de oi şi poate şi oarece cămile neîmblânzite încă... tot „filisteanul" a început să-l păzmuiască pe Isaak. Şi lui Abimelec îi părea rău acuma că poruncise ca nimeni să nu se atingă de el sau de nevasta sa - aşa că i-a alungat. Cum poate cineva să alunge pe cineva ajuns „mai puternic", nu ştiu. Dar se poate. Tot evreii au mai fugit din Egipt cândva (în viitor) - deşi oastea lor depăşea ca număr oastea lui Rommel când a atacat la Alamein! Nici mai mult nici mai puţin decât 2.5 milioane de oşteni! Hm. Cred că nemţii nu au avut atâţi nici când au atacat Franţa...

Şi se duc robii lui Isaak şi încep să sape fântânile pe care le săpaseră „robii lui Abraham" Atât de multe  fântâni, că ne şi mirăm de ce nu pomenesc autorii decât una şi lată - la Bar-Sheeba. Şi cum săpau ei o fântână, cum se luau ba la ceartă (Esec), ba la gâlceavă (Sitna), de li s-au pus fântânilor numele respective. Dar nu, ei nu călcau nici o lege (îmi spunea un pastor); fântânile fiind săpate de robii lui Abraham, Isaak avea drepturi asupra lor. Mai mult, după plecarea lui Abraham localnicii, nici mai mult mai puţin, surpasertă fântânile! Ei, să avem iertare, asta nu o mai cred. Nu am trăit eu în deşert, dar ştiu că aşa ceva nu se face. O fântână, o oază, un izvor se apără cu arcul şi cu dinţii, dacă e nevoie. În deşert apa e mai scumpă decât aurul - chiar şi decât petrolul! Nimeni nu ar fi astupat o fântână doar de grija să nu cumva să se întoarcă rătăcitorul cu pretenţii. Şi l-ar fi învăţat acum şi pe Isaak cel „străin" care sunt drepturile lui, dacă ar fi putut. Dar nu puteau pentru că văzuseră „filistinii" că Dumnezeul lui Isaak chiar era cu Isaak în toate cele. Aşa că au ajuns la Bar-Sheeba, unde un rob (alt rob) a mai săpat o fântână (altă fântână?), unde au mai făcut un legământ (altul?) aşa că au dat locului din nou nume (alt nume? Nu, tot Bar Sheeba). Atât de mult se bucurau evreii pe la focuri să audă de isteţimea străbunilor şi idioţenia „filistinilor", încât au spus aceeaşi poveste şi despre Abraham, şi despre Isaak, ba poate şi despre Iacov. Or Editoriul, când a început să le pună împreună în Torah, le-a pus pe toate. Să nu supere pe nimeni. „Filistinii" oricum nu citeau Vechiul Testament...

Dar Esau, cum ziceam, a râs mai puţin, pentru că Iacov cel isteţ, cu ajutorul mamei sale, i-a „tras-o" din nou. De data asta, atunci când Isaak, acum bătrân şi orb, a vrut să-i dea binecuvântarea. Lui Esau, desigur. Se vede că el vorbea mai puţin cu Fumnezeu, altfel ar fi ştiut ce şi cum... Aşa, la sfatul mamei sale, Isaak a putut pune în aplicare planul său: pe când Esau era din nou plecat pe undeva şi Isaak vroia neaparat să binecuvânteze ceva, Iacov cel cu pielea fină a îmbrăcat haine deale fratelui său, şi-a pus blană de oaie pe umeri şi grumaz, şi-a prefăcut vocea şi s-a vârât la Isaak în cort. Şi şi-a dat Isaak binecuvântarea - tot pe un blid de mâncare, vânat de data asta.. Şi o cupă cu vin, mirosind sudoarea şi seul de oaie a mezinului isteţ. Ei şi ce?, aţi spune - dar se vede că nu aţi citit Biblia. E MARE lucru - căci Isaak avea o singură binecuvântare şi nu mai multe. Ei, lucrurile s-au mai schimbat de atunci, popii dau câte binecuvântări vor ei: şi la cununii, şi la spovedanii, şi la maşini, şi la mingi... dar pe atunci Dumnezeu dăduse lui Isaak o singură binecuvântare (ştia el de ce...), astfel că bietul orb geaba a plâns, nu mai avea ce face. Îi făcuse pe toţi fraţii lui Iacov robii ai acestuia. Eh? Care fraţi? Toţi? Adică, Esau şi cu cine? Dar probabil şocul fusese prea mare pentru bietul Isaak.

Ei, acum Esau a avut cu adevarat motive să vada roşu în faţa ochilor - şi să îşi merite porecla. Aşa că ne dă o altă explicaţie a numelui lui Iacov. Căci zice „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov, căci m-a înşelat de două ori." Desigur, dacă nu ar fi fost vorba despre un Goi, gestul lui Iacov nu ar fi fost deloc frumos, să fure prin înşelăciune dreptul fratelui lui. Dar aşa... Iar Rebecah, care ştia că Iacov cel isteţ nu avea nici o şansă în faţa lui Esau cel furios, l-a trimis tocmai în Haran, la fratele ei, să i se piardă urmele. Şi să nu ia de nevastă vreo „het", aşa cum făcuse spurcatul ei de copil Păros. Aşa înţelegem şi noi ce avea Rebecah (şi Dumnezeu) cu simpaticul, petrecăreţul, sincerul, burtă-verdele vânător, Esau.

Cei doi fraţi şi Isaak, tatăl lor, vor mai apare, dar aici începe povestea celui de-al treilea patrarh. Aşa că ne oprim şi noi aici.