Cartea 22 - Iosif şi fraţii lui

Cartea 22 - Iosif şi fraţii lui

V-am spus că despre ei vom vorbi acum. Iacov, zice Biblia, trăia în ţara Canan, acolo unde tatăl lui locuise ca străin. Străin fusese şi Avraam, şi Isaak, acum era şi Iacov... E drept, ei cumpăraseră ici şi colo „ogoare", ca de exemplu la Hebron sau Sichem. Dar la Sichem nu se puteau întoarce, aşa că s-au dus la Hebron.

Iacob avea (cel puţin) 13 copii - deşi despre Dinah nu mai auzim nimic de la aventurile ei amoroase cu Sichem. Băieţii lui Iacov mergeau în fiecare zi cu oile la păscut, probabil mai puţin cel mic, Veniamin. Iar Iacov arăta „atitudine partinică": iubea mai mult pe Iosif, cel mai mic dintre cei mari. Avea băiatul 17 ani, dar era al iubitei Rafila. În plus, se arăta călcând pe urmele tatălui: poltron, bârfitor, pârâcios... Nu ştiu ce treabă făcea el la câmp, dar cum auzea şi vedea ceva - fuga la corturi la tăticu' să-i spună ce au mai spus şi făcut fraţii lui. Aşa că Iacov a mai făcut una: i-a dăruit (lui şi numai lui!) un caftan. Zice Biblia: „o haină pestriţă". Cu care acum băiatul se fălea în faţa fraţilor săi. Poate din cauza asta nici nu prea punea mâna pe multe: să nu-şi murdărească haina. Oricum, erau destui pălmaşi: alţi 10 fraţi...

Şi asta nu ar fi nimic, dar, dacă ne luăm după cele spuse de biblişti, avea şi vise, ori Visele nu vin decât de la Domnul. Concluzia: Dumnezeu era cu micul poltron. Desigur, ca şi în cazul lui Cain şi Abel, Dumnezeu poate fi cu cine vrea El, ba mai mult, poate judeca după ce se va întâmpla în viitor. Ei, văzând atitudinea preferenţială, mai că aş putea ghici şi eu ce se va întâmpla în viitor... Deci, Iosif visa. Şi nu, aşa, ca toată lumea, floricele, nori, crocomauri - ci pe el (nu pe El, ci însuşi Iosif) stând deasupra celorlalţi. Mai ales deasupra fraţilor, care i se închinau ca unui împărat, cu burţile pe pământ (când sub formă de snopi, când de stele...). Nu erau deloc proşti fraţii; chiar dacă erau ciobani, înţelegeau prea bine unde ţinteşte micul sclifosit prin visele lui „născocite" (cum afirmau ei). Ba chiar şi Iacov a început să îl certe (cu multă, cu foarte multă blândeţe) atunci când a aflat că şi el şi mama băiatului (? parcă murise) i se închinau lui Iosif, sub formă de soare şi lună (ca să fie corect, autorul Torei ar fi trebuit să nu pomenească de lună, Rafila murind între timp, ori să vorbească de trei luni - ce nu se poate întâmpla într-un vis inventat? -, dacă le lua în considerare pe mamele vitrege).

Dar, în timp ce frăţiorul cu haina pestriţă stătea la corturi, în preajma tatălui său, ceilalţi şi-au luat turmele şi au pornit spre Sichem. Trecuseră destui ani să se uite pocinogul? Se pare că nu prea, ei nu au stat la Sichem, ci s-au dus la Dotan, un loc la aproximativ 80km spre nord. Acolo îi şi găseşte Iosif, trimis de tatăl său „să vadă ce mai fac fraţii lui". În limbaj secu: să şpioneze...

Numai că ei, aceşti fraţi, cu ochii după lupi şi alţi hoţi, au văzut de departe haina pestriţă şi au hotărât să scape de mica năpârcă. Când Iosif a ajuns acolo, ei (fraţii) l-au luat pe sus şi l-au aruncat într-o groapă adâncă, de unde nu putea ieşi. Nu l-au ucis, fiind el „carne din carnea noastră", ci l-au vândut mai târziu unei caravane ce trecea pe acolo întâmplător, ducând smirnă, tămâie şi leacuri tămăduitoare - ca toate caravanele răsăritene. Aici autorul o cam încurcă, îi dă pe cei cu acea caravană mai întâi ca „ismailiţi", apoi ca „medianiţi". Şi ce dacă? - mă puteţi întreba. Hai întrebaţi-mă - să vă pot răspunde: arabi, şi unii şi alţii? Ei, pe atunci nu era chiar aşa. E ca şi acum ai spune că i-ai dat un pumn în nas palestinianului şi sauditul te-a bătut de ţi-a sunat apa în cap. Ismailiţii erau urmaşii lui Avraam prin Ishmael, iar Medianiţii era chiar urmaşii direcţi ai lui Avraam. Şi într-un caz şi în altul, tare repede trebuie să fi trecut cele două generaţii, dacă putem vorbi despre ei ca popoare. În mod normal, în două generaţii, acei negustori trebuiau să fie un fel de veri de-ai fraţilor, şi caravana ar fi trebuit să îi cuprindă pe mai toţi bărbaţii tribului, Aşa cum evreii erau acolo mai toţi, mai puţin Iacov şi Veniamin...

Deci, „medianiţii" cumpără de la fraţi pe Iosif şi îl iau cu ei, ca sclav, spre Egipt unde, sperau fraţii mai mari, i se vor pierde urmele, numele şi chiar şi visele. Iar ei şi-au văzut de viaţă - mult mai liniştiţi acuma. Au trebuit, adevărat, să îl ogoiască pe bătrânul Iacov, care acum îşi jelea fiul mâncat de fiare (după ce fiii îi arătaseră pestriţa de haină mânjită cu sânge), alături de „toţi fiii şi fiicele" lui. Dar viaţa merge înainte şi, până să ajungă în Egipt şi ei, cum vom vedea (şi cum probabil ştiţi deja, pentru că povestea lui Iosif este una din cele mai cunoscute poveşti biblice; sau, dacă nu aţi pus mâna pe Biblie, poate din filmul de desene animate...), aflăm tribulaţiile lui Iuda. O poveste mai rar povestită în şcoala duminicală - şi care a fost povestită mai ales în nord, în regatul Israel (deci, în sursa „J").

Se duce acest Iuda (cum ziceam, directul moştenitor al lui Iacov, cel ce a dat regii Iudeii, inclusiv pe marele David) la un prieten şi acolo a văzut o cananită frumoasă, pe care a şi luat-o de nevastă. De aici nu putea ieşi bine! Şi chiar aşa a fost. A avut trei fii. Pe primul l-a trăznit Dumnezeu pentru că „era rău înaintea lui". Biata Tamar, pe care i-o dăduse Iuda de nevastă, s-a trezit fără soţ şi fără copil. Aşa că Iuda a dat-o celui de-al doilea fiu, fratele trăznitului, ca acesta să îi facă urmaş (nu-mi găsiţi vină că inventez: aşa era tradiţia la evrei). Dar onanistul de Onan nu îşi făcea datoria şi a fost şi el trăznit. Să nu îşi piardă şi al treilea fiu (oricum, l-a pierdut în istorie, nu se mai aude despre el nimic...), Iuda face pe niznaiul şi o trimite pe Tamar acasă, vădană, „până creşte Şela mare". Dar Şela creşte, şi Tamar tot vădană, fără bucurie (sexuală). Şi aflând că tata socru se duce la tuns oi, îi iese în cale „cu obrazul acoperit" (semn că era „curvă", zice Torah; noroc că Iuda nu a ajuns pe la talibani, că cine ştie ce încurcături se mai iveau), şi lui Iuda îi creşte... tensiunea. Musai să se bucure şi el de curvă! E în stare să dea şi un miel pe chestia asta. Dar Tamar (păţită şi ştiindu-şi socrul - chiar dacă el n-o ştia) a cerut gaj: inelul, „lanţurile" şi toiagul.

Îşi fac ei treaba, se duce Iacov la tuns (de oi) şi se arată om de cuvânt. Îşi dorea gajul înapoi... Aşa că îl trimite pe prietenul lui Hira Adulamitul să îi aducă inelul, lanţurile şi toiagul „de la curva aia". Curva - ioc. Doar că peste trei luni văduva de Tamar arată burtă. „Ardeţi-o!", porunceşte Iuda cel milos (poate şi fericit că îşi scapă astfel pe Şela). Doar că Tamar se arată cu adevărat curvă: scoate inelul, lanţurile şi toiagul - să îl facă de râs în târg pe bietul Iuda, care nu făcuse mare lucru decât intrase la o prostituată... Şi uite aşa se nasc doi băieţi de gemeni, de nici nu ştii cine s-a născut mai întâi (cel ce a scos o mână, sau cel ce a ieşit cu totul?). Nu s-ar spune această poveste dacă cel ce ieşise cu totul, Pereţ, nu ar fi fost strămoşul direct al lui Boaz, cel ce o va lua pe Ruth să îl nască pe Iese, tatăl lui David... Cei de la curtea ludeii ar fi eliminat bucuroşi povestea din Torah - dacă nu ar fi ştiut-o mai toată lumea. Şi nu aveau o poveste mai bună despre strămoşii regilor lor. Dar până la urmă au găsit o interpretare „plăcută" - uite că Dumnezeu îşi poată alege flori din balegă pentru a-şi duce Planul la bun sfârşit. Oricum, să îl lăsăm deocamdată pe Iuda în pace (nu mai aflăm ce a făcut cu Tamar după aceea, decât putem bănui că nu s-a mai culcat cu ea), şi să ne întoarcem la Iosif.

Am rămas acolo unde medianiţii îl duceau în Egipt. Acolo îl vând lui Potifar, „căpitanul gărzilor" lui Faraon. Numele este într-adevăr egiptean: Poti-phe-ra - „Ra a dat" (cu sensul pe care îl au azi Deodatus sau Teodor). Iosif a ajung sclav în casă, nu pe plantaţii, şi văzând Potifar că „Domnul era cu el" (nu ni se zice care Domn; egiptenii aveau o mulţime de prim rang şi o legiune de zei mai micuţi), l-a pus „stăpân peste casă" - un fel de administrator. Aşa că Potifar acum „nu avea altă grijă decât să mănânce şi să bea", zice Biblia. Trai nineacă! Şi să fie căpetenia străjerilor, desigur... Şi pentru că Iosif era în casa lui Potifar, Dumnezeu făcea ca totul să meargă bine în casă şi pe câmp. În întreg Egiptul? În întreaga lume? Doar Iosif trăia în acea lume...

Ei, stăpâna casei (nu ‚administratoare', ci chiar nevasta lui Potifar) a pus ochii pe tinerelul şef. Şi i-a plăcut ce a văzut. Aşa că, de câte ori îl întâlnea, conversaţia începea cam aşa: „Culcă-te cu mine!" Iosif, nu şi nu., că aşa va păcătui în faţa lui Dumnezeu. Probabil ea (nu îi vom afla niciodată numele) nu prea înţelegea partea cu păcatul, cu Dumnezeu - şi insista. Atât de mult încât el şi-a lăsat haina în mâna ei şi a rupt-o la fugă. Acum ea avea o „dovadă", şi a început să urle: „evreul ăsta a încercat să mă..." Şi Potifar a crezut-o şi l-a aruncat pe Iosif în închisoare, fără să se teamă (prea mult) de pedeapsa lui Dumnezeu.

Dacă nu aţi şti povestea, aţi spune: Ei, până aici i-a fost. Da' de unde?! Tânărul evreu (deşi anacronism - pe atunci nu se ştia de „evrei", decât dacă luăm cuvântul să însemne „habiru" = rătăcitor, străin - , vom folosi totuşi acest termen în povestea noastră) a reuşit din nou să se bage sub o piele: de data asta a temnicerului-şef. Care l-a pus nici mai mult nici mai puţin decât şef peste închisoare, şi totul se făcea după voia şi prin Iosif. Dacă eram pe timpul securiştilor, am fi gândit tot felul de chestii faţă de un asemenea colaborator, poate chiar torţionar... Mai interesant este că acest „mai marele temniţei" (nu Iosif, ci stăpânul lui) devine „căpetenia străjerilor", iar „temniţa" propria lui casă. Ultima dată îl aveam pe Potifar în această slujbă - iar Iosif chiar era „mai mare peste casa lui". Uitase povestea cu soţia? Nici nu avusese loc vreo poveste cu nevasta - dar sursele indicau că Iosif era când „mai mare peste" casa lui Potifar, când peste temniţă, şi au încercat să pună sursele de acord?

Oricum, din temniţă a venit salvarea (şi ridicarea). Iosif află că doi noi întemniţaţi (nimic nu se întâmpla în temniţa lui fără ca el să ştie!) au vise. Asemnănătoare, dar cu deznodământ diferit. Şi le tălmăceşte visele (nici nu era greu; oricum, nu îl implicau în nici un fel...): unul din ei, pitarul, se va ridica în furci; celălalt, paharnicul, va reveni la palat. Şi chiar aşa se întâmplă. Numai că paharnicul uită de Iosif - şi îşi mai aminteşte de el abia peste doi ani, când Faraon are şi el două vise. Şi Iosif vine, i le tălmăceşte, Faraon îi dă toată împărăţia pe mână şi... Ca în cele mai frumoase poveşti. Să înţeleagă tot evreul (şi creştinul) că atunci când îl ai pe Domnul cu tine, nimic nu-i imposibil. El te urcă, el te coboară - şi cât timp ai speranţă şi credinţă, poţi ajunge din temniţă tocmai pe tron! Sigur, povestea lui Iosif nu s-a mai întâmplat, dar e bine să ai speranţă şi crdinţă. Niciodată nu se ştie...

Multă lume a încercat să răspundă la întrebarea: care Faraon? În Egipt, Faraon (Pero = „casa mare, palat"), era considerat zeu, întruparea lui Ra pe pământ. Nu numai că Egiptul era o lume închisă, în care străinii, de orice fel ar fi fost ei, nu erau primiţi, dar nici chiar egiptenii nu aveau acces la Faraon decât prin intermediul preoţilor sau funcţionarilor. Povestea lui Iosif nu putea avea loc, oricâte vise ar fi avut Faraonul. A fost totuşi o perioadă în istoria Egiptului când o astfel de întâmplare ar fi putut avea loc. Nu chiar ca în Biblie, desigur, cu neveste, temnite şi vise, dar un „habiru" putea ajunge chiar în poziţia de vizir. Şi asta pe timpul Hiksoşilor. Perioada ar părea să fie potrivită. Pe timpul primilor patriarhi, de la părăsirea Ur-ului, în Egipt a fost Regatul Mijlociu, puternic. Dar pe la 1750 î.Hr. acesta a început să decadă, astfel că pe la 1730 partea de Nord (Egiptul de Jos) a fost cucerită de migratori veniţi din Orient. Nu ştim cine au fost ei, se pare că o uniune de triburi nomade amestecate, semite, dar şi hurite, hitite, poate chiar elemnente sosite din Anatolia şi de dincolo de Caucaz. În Asia sunt numiţi „Regii Păstori", dar egiptenii le-au zis „hyksos" - ceea ce înseamnă „regi străini". Au stăpânit Egiptul de Jos vreo două secole - fără a reuşi să cucerească Egiptul de Sus, cu capitala la Teba. Până la urmă regii de la Teba i-au înfrânt şi izgonit, eliberând ţara şi formând Regatul Nou.

Hyksoşii stăpâneau delta Nilului şi aveau capitala la Memphis (la nord de actualul Cairo). O cetate încă mai importantă era On, cetatea sfântă, cunoscută şi sub numele de Pa-Ra, casa lui Ra. Ieremia în scrierile lui a tradus numele în Beth-Şemeş (casa soarelui), iar grecii i-au zis Heliopolis - aşa cum e în general cunoscută de istorici. Oricum, asta arată că hyksoşii au avut de partea lor preoţii din Egiptul de Jos - poate încercând să se emancipeze de sub dominaţia celor din Teba.

Dacă e adevarată această afirmaţie, cum că Faraon era unul din liderii semiţilor hiksoşi şi nu un faraon egiptean, s-ar explica multe. Nu ar fi deloc de mirare ca el să numească oameni de aceeaşi naţie ca viziri (viceregi). Regatul Hiksos a stăpânit, cel puţin parte din timp, şi Canaanul, deci un astfel de funcţionar putea să vină şi pe cale naturală (şi nu ca sclav) din Canaan. Visele cu vacile grase şi slabe şi spicele sunt copilăresc de simple, nu trebuie să ştim povestea lui Iosif ca să le explicăm şi noi. Oricum, un interpret de vise, oricât de bun, ar fi fost pus să facă exact asta, să explice vise, şi nu să conducă ţara. Iosif ar fi primul (şi singurul) cu acest talent care să o fi reuşit. Din păcate, mai mult decât ipoteze nu putem avea. Scribii egiptenei nu au scris absolut nimic despre această perioadă tristă pentru ţara lor, faraonii din dinastiile 15-16 (care se bănuieşte că ar fi fost hicsoşi) poartă nume egiptene, hieratice, şi singura informaţie despre ocupaţie o avem de la Manetho, care a scris prin sec. 3 î.Hr. Nu se ştie nimic despre vizirii sau viceregii lor, despre ani buni sau ani răi... Oricum, pentru o ţară care depindea direct de Nil şi de anii „buni" în inundaţii (în Egipt nu plouă niciodată; toată apa pentru culturi vine de la revărsarea Nilului), era, probabil o practică de milenii să se depoziteze surplusul anilor buni pentru a acoperi nevoile anilor răi. Nu aveau nevoie de un habiru din Canaan să îi înveţe.

Pentru cei ce nu ştiu visul, îl povestesc pe scurt: din „Râu" (în Egipt nu există decât un râu; când e numit, dacă e numit, i se zice Hapi, după numele zeului) ies şapte vaci grase. Dar, pe urmă ies şapte vaci slăbănoage care le mănâncă pe primele. (E într-adevăr un coşmar să vezi şapte vaci slabe înghiţind pe nemestecate şapte vaci grase - dar iarăşi, în vis se poate orice...) Interpretarea: vor fi şapte ani de belşug, după care vor veni şapte ani de foamete. Ce ne facem? Construim hambare. Pentru chestia asta Faraon îl pune pe Iosif pe tron, îi pune în deget inelul şi îl face vicerege. Iosif se însoară cu fiica Marelui Preot din On (ce-o fi zis Dumnezeu de chestia asta? De aceea dispare el timp de 400 de ani? De supărare că, după toată munca Lui să fie cu Iosif, acesta se dă cu Ra?) şi are doi băieţi - care vor fi, alături de ceilalţi fii ai lui Iacov, părinţii eponimi ai evreilor. Interesant este faptul că cele două triburi, Efraim şi Manase, au fost cele care au format regatul Israel, cel nordic. Din ele s-au ridicat regii Israelului, până când regatul a fost distrus de asirieni. Sursa „J", care a scris în Nord, a prezentat aceste triburi (şi pe Iosif, strămoşul lor) în culori extrem de roz - în timp ce pe Iuda şi ai lui i-a prezentat în culor sumbre, dacă nu de-a dreptul sarcastice. Când cele două surse şi-au găsit locul împreună în Torah, a dat naştere, deseori, la conflicte...

Au trecut anii de belşug şi „vizirul" Iosif a pus deoparte grâu. Când au venit anii de foamete, toată lumea (de pe-acolo...) a dat de belea - mai puţin Faraon. Care a început să facă bani, cum se întâmplă cu mai toţi traficanţii, vânzând grâul. Nu numai egiptenilor, ci cui avea bani. Şi toată afacerea a fost pusă sub mâna habirului cel isteţ, la care au început să vină toţi flâmânzii din Egipt şi Canaan. Şi aşa au ajuns şi alde fraţii lui Iosif la Pa-Ra să cumpere grâu. Şi bineînţeles, viceregele, care nu avea nimic mai bun de făcut deât să asiste la comerţ, i-a recunoscut. (Sau poate avusese un vis personal?).

Următoarea poveste îi pune în prim plan pe fraţii lui Iosif. Se pare că ei au devenit copii model, sinceri, de bună credinţă. Le pare rău de fapta făcută (vânzarea fratelui Iosif), sunt gata să se jertfească pentru tatăl lor... Mai ales Iuda iese în prim plan - deşi iniţial Ruben fusese cel care arătase remuşcări şi chiar îşi oferise „cei doi fii" drept gaj pentru a i se permite să se reîntoarcă în Egipt cu Veniamin, să îşi ţină promisiunea făcută lui Iosif şi să-l elibereze pe Simeon (deşi nu se mai aminteşte că Iosif îl oprise pe Simeon ca ostatec). Dar pe urmă locul îi este luat de Iuda - probabil intervenise între timp sursa „E", din Iudea... Şi după ce fraţii fac de două ori drumul la Pa-Ra, trec prin teama morţii când sunt acuzaţi că Veniamin a încercat să fure o cupă de argint, totul se termină cu bine. Toţi se pupă, îl aduc şi pe bătrânul Iacov să se bucure de regăsirea fiului crezut pierdut, li se dă dreptul să se stabilească în Goşen, o regiune în estul deltei - de fapt, prima regiune a Egiptului în care ar fi intrat cineva venind din Canaan. Dacă pe tronul Egiptului de Jos era, într-adevăr, un hicsos, el nu putea decât să se bucure că un trib de semiţi, chiar şi numai 70 de bărbaţi (cât se zice că era familia lui Iacov în acel moment, cu fii, nepoţi şi strănepoţi) se stabileau în ţara ocupată de ei.

Cu acest happy-ending, povestea lui Iosif şi a fraţilor săi se termină. Nu înainte de a ni se arăta un vizir hrăpăreţ care, profitând de foametea din Egipt, efectiv sărăceşte pe toţi locuitorii, pentru a-l îmbogăţi pe Faraon. Când toţi au terminat argintul, le-a cerut animalele (vaci, oi, cai...). Când au terminat şi animalele, le-a cerut pământurile. I-a mutat de-a lungul Nilului şi i-a făcut robi Faraonului pe toţi, în schimbul seminţei. O cincime din recoltă era automat a Faraonului, dar poate plăteau şi alte taxe. Sărăcia egipteanului de rând a intrat în istorie, încât s-a scris şi o poveste despre un astfel de ţăran egiptean care a preferat să se arunce în Râu decât să mai trăiască. Şi zice Biblia „şi aşa a rămas de atunci încoace". „Numai pământurile preoţilor nu le-a cumpărat" Iosif, şi este adevărat: singurii care se bucurau de privilegii în Egipt erau preoţii. Şi puterea lor a crescut în secolele care au urmat, nu rareori ajungând să schimbe faraonii. Privind prin prisma veacului nostru, putem spune doar că reformele aduse de „Iosif" în urma viselor faraonului nu au fost deloc de admirat. Iar Dumnezeu ori nu a ştiut, ori nu i-a păsat, în caz că el a continuat să stea alături de Iosif. Crezând în dreptate, nu ne putem decât întreba dacă transformarea familiei lui Iosif în sclavi nu a fost plată dreaptă pentru munca „vizirului"...

Mai aflăm de Binecuvântarea lui Iacov, care reflectă istoria triburilor evreieşti în următorii cinci sute de ani. Fii lui Iosif sunt recunoscuţi de „fii" de către Iacov, înainte de moarte, iar lui Efraim, deşi mai tânăr, i se dă întâietate asupra fratelui său. Acesta este o reflectare a faptului că Sichem şi Samaria vor fi pe pământul lui Efraim. Din el se vor ridica regii Israelului. Dar în Binecuvântare partea leului va fi dată lui Iuda. Nu ştim dacă Dumnezeu era atunci acolo, ascultând Binecuvântarea, dar din acel moment el dispare până la apariţia lui Moise.

Şi pe urmă Iacov moare şi este adăugat celorlalţi, în Peştera de la Mocpela. La timpul lui, moare şi Iosif, dar el este îmbălsămat după tipicul egiptean şi va face călătoria înapoi în Canaan împreună cu evreii conduşi de Moise şi Jeshua.