Cartea 4 - Autorii Noului Testament

Cartea 4 - Autorii Noului Testament

Cei ce au avut un mare rol în formarea Canonului Noului Testament au fost "ereticii", în primul rând Marcioniţii (din "şcoala" lui Marcion din Sinope; până spre sec. III d.Hr. ajunseseră să numere sute de mii de credincioşi. Numai faptul că împăratul Constantin a impus creştinismul "ortodox şi catolic" ca religie de stat a făcut ca mulţi dintre noi să nu fim Marcioniţi, Arieni sau Gnostici...). Aceştia respingeau în totalitate moştenirea iudaică, pornind de la afirmaţia că Iisus era Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu - şi nicidecum om. Deci, nu era deloc important faptul că el se născuse, aşa cum afirmau ceilalţi creştini, din familia lui David. El era "uns" (mesia) prin puterea lui Dumnezeu, şi nu datorită profeţiilor. Din acest motiv, respingeau din start atât cărţile Vechiului Testament, cât şi cărţile autorilor evrei. Singura excepţie era Paul - ale cărui scrisori le acceptau în parte. De asemenea, acceptau Evanghelia după Luca (fără povestea nativităţii) şi partea a doua a Faptelor, cea în care se vorbea despre misiunea lui Pavel către gentili.

La aceasta a răspuns Irineu, episcop al Lyonului pe la 170, care a adunat cărţile într-un "canon". Trăind şi scriind în ultima jumătate a sec. II d.Hr., îşi întemeia canonul pe tradiţii acceptate de "majoritatea creştinilor" - mai precis, a acelor creştini care acceptaseră creştinismul promovat de Paul, respectiv Ignatius din Antiohia. Condiţiile după care s-a ghidat în acceptarea unor cărţi (şi nu a altora) erau: să fi fost scrise de Apostoli (sau la directa dictare a unui Apostol), să fie scrisă "la inspiraţia Sfântului Duh" (adică să promoveze puncte de vedere acceptate de creştinii paulini) şi să fie folosite în biserici (desigur, în bisericile "acceptabile"...). Era o primă încercare: canonul lui Irineu cuprindea cărţi care astăzi nu pot fi întâlnite în Noul Testament, în timp ce în canon găsim şi cărţi care lipseau din lista lui Irineu.

Trebuie să vedem adevărata faţă a începutului creştinismului - aşa cum aceasta a început să transpară atunci când tot mai mulţi specialişti s-au aplecat asupra acestui subiect şi când au apărut tot mai multe documente, în afara cărţilor NT, singurele acceptate până în acel moment. În ciuda impresiei că Biserica a fost una şi indivizibilă încă de la început, "biserica lui Hristos" (aşa cum apare ea din Fapte), în realitate în acea perioadă - şi mulţi ani după aceea - se poate vorbi despre o multitudine de biserici (sau "colonii", aşa cum se numeau ele în epocă). Creştinismul paulin era doar unul din creştinisme, la început nici măcar cel mai puternic (biserica din Ierusalim, iudeo-creştină, avea prioritate). Dar, mai ales datorită muncii ulterioare a "părinţilor bisericii", acesta a devenit tot mai puternică, a reuşit să distrugă, una câte una, celelalte "erezii" (iudeo-creştinismul a dispărut mai ales din cauza distrugerii Ierusalismului şi a Templului), devenind singurul creştinism "legal", ortodox (adevărat) şi catolic (universal): singurul "trup al lui Iisus Hristos", singura "mireasă"...

Fiecare din aceste biserici de la început îşi aveau propriile cărţi. Odată cu dispariţia lor, cărţile lor au dispărut şi ele. Au început să fie redescoperite recent - majoritatea se încadrează în aşa-numitul creştinism gnostic: Evanghelia după Toma, după Petru, după Iacob, după Iuda... De asemenea, "coloniile" care nu aveau scripturi apostolice, şi le-au creat, atribuind scrieri anonime apostolilor. În sfârşit, este aproape sigur faptul că Evangheliile canonice au fost iniţial scrieri folosite cu prioritate într-o anumită "colonie" sau alta, devenind universale abia mai târziu, pe timpul lui Irineu. Nici una din ele nu a putut fi exclusă, exact din motivul că unele colonii s-ar fi împotrivit. "Părintele" a găsit atunci o explicaţie de moment: aşa cum universul se sprijină pe patru puncte, aşa şi Noul Testament trebuie să se sprijine pe patru evanghelii...

În ciuda ordinii cărţilor ce formează Noul Testament, cele mai vechi scrieri nu sunt evangheliile. Mai ales, nu este Evanghelia după Matei, prima carte din NT. Cele mai vechi scrieri, dovedit, sunt scrisorile lui Pavel, scrise în anii 50, poate până în 62 (an în care unele tradiţii consideră că a avut loc execuţia apostolului). Nu toate scrisorile îi aparţin apostolului: din cele 14 scrisori atribuite lui, singurele care îi aparţin (ca epocă, stil, vocabular, idei) sunt 1 şi 2Corintieni, 1 şi 2Thesalonicieni, Romani şi Galatieni. Scrisoarea către Evrei a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă (anii 60 d.Hr.), dar aparţine indiscutabil altui autor, anonim. Celelalte scrisori, la fel de anonime, aparţin unor perioade mult mai târzii, Efeseni, Filipieni şi Coloseni anilor 80-90 d.Hr., când Pavel era de mult decedat, iar scrisorile pastorale (1 şi 2 Timotei, Titus şi Filimon), primei jumătăţi a sec. II d.Hr.

În urma scrisorilor recunoscute ale lui Pavel şi a Scrisorii către Evrei, următoarea scriere este Evanghelia după Marcu. Aceasta datează din perioada cea mai grea a poporului evreu: războiul Iudaic şi distrugerea Ierusalimului, respectiv a Templului (anii 68-72 d.Hr.). Tradiţia atribuie evanghelia lui Ioan Marcu, personaj ce poate fi întâlnit în Fapte. Apostolii din Ierusalim obişnuiau să se întâlnească în casa mamei lui (tradiţiile afirmă că acolo a avut loc şi Cina, precum şi primele întâlniri după Răstignire-Înviere), iar el a participat, alături de Pavel şi Barnabas, la prima călătorie misionară. Se mai crede că el era acel "Marcu" de care pomeneşte Petru în una din scrisorile lui ca fiindu-i secretar. Deci, Marcu a primit învăţăturile de la Petru, principalul Apostol (cel puţin pentru o vreme).

Într-adevăr, specialiştii au acceptat ideea că evanghelia "după Marcu" este cea mai veche. Celelalte evanghelii "sinoptice" s-au inspirat copios după ea. Se pare că şi Marcu a folosit alte materiale, mai vechi - în special, probabil, o culegere de "loggia" (cuvinte spuse de Iisus), scrise sau doar transmise oral între credincioşi. De asemenea, probabil, o carte a "minunilor" atribuite lui Iisus şi, poate, un compendiu al proorocirilor mesianice din VT. Se pare că a fost scrisă, într-adevăr, la Roma, în limba greacă (koine), în mediile creştine din capitala imperiului, sub influenţa învăţăturilor pauline.

A fost acest "Marcu" cel indicat de tradiţia creştină? Greu de crezut. În primul rând, dacă este adevărat că este vorba despre acelaşi personaj din Fapte, respectivul nu a putut fi "secretarul lui Petru" decât mai târziu. Atunci când tradiţia atribuie scrierea evangheliei "poate chiar în anii 36-40", Ioan Marcu nu pare să fi avut nici o legătură cu Petru. Apoi, dacă a scris atunci, ar fi trebuit să cunoască întâmplările din viaţa lui Iisus din prima mână: probabil a fost ucenic al acestuia. Oricum, nu a ajuns la Roma decât mult mai târziu (cel puţin în anii 50, după despărţirea de Pavel) - deci, evanghelia a fost scrisă mult mai târziu decât afirmă tradiţia. După o altă tradiţie, Petru însuşi a ajuns la Roma mult mai târziu, probabil în anii 60, murind, se afirmă, pe timpul progromului anti-creştin din 64 (sau poate chiar în 66 d. Hr). Deci, Marcu, dacă într-adevăr i-a fost secretar lui Petru, şi-a scris evanghelia abia spre sfirşitul anilor 60. Oricum, cele două tradiţii se bat cap în cap. Cel mai probabil este vorba despre un alt autor, nicidecum acel Ioan Marcu, care, poate, nici nu s-a numit Marcu. Mai mult decât atât, scrisorile atribuite lui Petru sunt ele însele apocrife, datând din sec. II d. Hr.

A doua evanghelie ca vechime, după unii cercetători, este Evanghelia după Matei. Ea a fost scrisă la aproximativ un deceniu după cea după Marcu, probabil în anii 80-85 (sau poate in anii 90-95 - după cea după Luca). În unele fapte descrise în evanghelie se recunosc întâmplări din timpul domniei împăratului Domitianus, mai ales a persecuţiilor împotriva iudeilor şi creştinilor (care în acea vreme se confundau în ochii autorităţilor). În niciun caz nu poate aparţine acelui Matei Levi, vameşul apostol - deşi tradiţia îi atribuie acestuia evanghelia pornind tocmai de la considerentul că, probabil, vameşul ştia să scrie. Mai de crezut este că nu ştia: vameşii trebuiau să ştie doar să socotească. Pentru ei, sinecura era mai mult un fel de "fermă" pe care o cumpăraseră pentru a putea face bani cerând taxe sporite. Oricum, dacă ar fi fost acel apostol, nu ar fi avut nevoie să se inspire din Marcu, ar fi cunoscut faptele direct de la sursă. Or, în Matei apare nu mai puţin de 83% din scrierea lui Marcu! Mai mult, Scripturile pe care le foloseşte sunt cele ce apar în Septuaginta, varianta grecească a Vechiului Testament, şi nu Scriptrile evreieşti! Tot ce se poate afirma despre el este că a fost, probabil, evreu "grec", şi că evanghelia lui a apărut la Antiohia.

A treia (sau poate a doua) este Evanghelia după Luca. Ea, de fapt, face parte dintr-o lucrare mai vastă, care cuprindea şi Faptele Apostolilor. În mod cert, autorul celor două scrieri este acelaşi, poate un anume Loukas. Autorul dovedeşte stăpânirea unei limbi de o calitate literară mult superioară celorlalţi evanghelişti - ceea ce ar indica faptul că era gentil, cu o temeinică educaţie (Loukas este forma grecească a numelui roman Lucius sau Lucanus; desigur, se cunosc numeroase cazuri în care evreii trăind în diaspora au adoptat nume romane sau greceşti). Mai mult, spre deosebire de celelalte evanghelii, se pare că autorul i-a avut în minte mai puţin pe evrei, cât pe gentili: lor li se adresează cărţile. Pe de altă parte, atribuirea autorului de către tradiţia creştină a importante cunoştinţe istorice şi greografice este mult exagerată. Probabil tocmai faptul că nu este un locuitor al Iudeii explică greşelile de localizare întâlnite în evanghelie.

A fost el tovarăşul lui Paul, acel "iubit doctor" de care acesta aminteşte în scrisorile lui? E greu de dovedit acest lucru. În Acte autorul vorbeşte, într-adevăr, în unele paragrafe despre "noi", indicând faptul că a fost unul din tovarăşii de călătorie ai lui Pavel. În acele pasaje, printre tovarăşii apostolului se numărau nu numai Luca, ci şi Demas. În Timotei se aminteşte însă faptul că doar Luca i-a fost mereu credincios. Apare şi în scrisoarea către Filemon. Aşa că tradiţia, încă de pe timpul lui Ireneus, afirmă că autorul este acel Luca. Totuşi, atât Timotei, cât şi Filemon sunt cărţi târzii, în mod cert neaparţinând lui Pavel. Tot tradiţia spune despre el că ar fi fost originar din Asia Mică, poate din Pontus sau din Bithinia - deşi unii zic că ar fi fost originar din nordul Africii, din Cirenaica (alt Luca ce apare în Fapte este un Luca din Cirenaica, trăind la Antiohia).

Singurul lucru care se poate spune despre autor este faptul că a scris în jurul anilor 90. Ca şi "Matei", s-a inspirat masiv din "Marcu" - peste 70% din Marcu regăsindu-se în evanghelia lui. A folosit, alături de Matei, în mod cert o scriere ce a circulat (probabil după 50 d.Hr.) prin coloniile creştine, cu loggia - ceea ce cercetătorii numesc astăzi "Sursa Q", sau "Evanghelia zicerilor". Desigur, ca şi Matei, are pasaje originale (aproape o treime din scriere) - dar ele se pare că se datorează mai ales scopului afirmat al evangheliei: să îi facă pe gentili să creadă în Vestea Bună. Este foarte probabil ca evanghelia să fi apărut undeva în Asia Mică, poate la Efes.

În sfârşit, Evanghelia după Ioan este cea mai nouă dintre evanghelii: a fost scrisă în jurul anilor 100-105d.Hr. Locul unde a apărut nu se ştie - posibil Alexandria, poate Efes sau Antiohia. E cert că era cunoscută de către Ignatius în jurul anilor 115-117. Are, spre deosebire de celelalte evanghelii, numeroase influenţe gnostice, şi mai ales pe baza ei se afirmă "dumnezeirea" lui Iisus. Autorul, conform tradiţiei, ar fi acel Ioan fiul lui Zevedeu, fratele lui Iacob "cel Mare". Pentru a face acest lucru posibil, tradiţia îi dă o viaţă foarte lungă apostolului: în fapt, se afirmă că ar fi murit la Efesus la peste 100 de ani! De aceea, în icoane (şi în pictura lui daVinci, Cina cea de taină) acesta apare ca un tânăr imberb pe timpul misiunii lui Iisus. Nici una din evanghelii nu lasă să se înţeleagă faptul că ar fi fost mai tânăr decât ceilalţi apostoli... Doar a fost unul din cei trei "stâlpi" ai grupului de ucenici care îl însoţea pe Iisus. Greu de crezut că ceilalţi apostoli ar fi acordat această cinste unui tinerel.

Analiza textului lasă să se înţeleagă faptul că a scris în greceşte (koine), stilul fiind într-adevăr destul de apropiat mediilor alexandrine - loc unde importanţa dată sufletului, Duhului Sfânt, dezvăluirii individuale a "adevăratei cunoaşteri" (gnosis) au făcut ca în următorul secol să apară o ruptură între creştinii paulini şi cei gnostici. Se mai poate afirma că, în ciuda tradiţiei, acel Ioan nu este autorul Revelaţiei (Apocalipsei).

Deci, putem spune că autorul Faptelor este acelaşi cu cel ce a scris Evanghelia după Luca, iar cel al Revelaţiei, un alt "Ioan" (poate trăind în Paphos?). Autorii scrisorilor din NT sunt, cel mai probabil, anonimi şi apocrifi, scriind, majoritatea, în sec. II d.Hr. Ei, după obiceiul vremurilor (şi chiar a tradiţiei iudaice) au atribuit scrierile lor personajelor importante din viaţa bisericii - respectiv, apostolilor (Iacob, Petru, Ioan şi Iuda). Scrierile au fost păstrate - respectiv introduse în canon - tocmai datorită faptului că ele susţin ideile pauline. O excepţie este Scrisoarea lui Iacob - în care autorul se indică doar "servitor al lui Dumnezeu" şi se adresează "celor douăsprezece triburi ale lui Israel". Deci, dacă acesta este "fratele lui Iisus", episcopul primei biserici din Ierusalim aşa cum afirmă tradiţia, ar fi trebuit să scrie scrisoarea înaintea primului Conciliu al bisericii creştine (cel de la Ierusalim, din 49 d.Hr.), altfel ar fi amintit de misiunea către gentili - dacă nu de Conciliu. Totuşi, limba greacă folosită (pe care e greu de crezut că Iacob ar fi stăpânit-o), indică un autor diferit. Ce este, totuşi, interesant, este faptul că ideea principală a scrisorii vine în contradicţie totală cu învăţătura lui Pavel: Iacob afirmă despre credinţă că nu este suficientă pentru salvarea sufletului, dacă nu este susţinută prin faptă. Prin aceasta, autorul se apropie de tradiţia iudaică şi, mai ales, de cea eseniană.

Au fost alte cărţi proto-creştine care au circulat în epocă, unele din ele făcându-şi, cel puţin pentru o perioadă, locul în canon. E vorba mai ales de Scrisoarea lui Barnabas, Scrisoarea lui Clementius, Hermas şi, mai ales, Didache - toate scrise între 60 şi 120 d.Hr. în diferitele biserici primare creştine. Cu excepţia lui Clemens, scrierile aparţin ca stil bisericii iudeo-creştine, deci e posibil să fi fost scrise anterior majorităţii scrierilor ce aparţin acum canonului creştin, cu excepţia celor cinci scrisori pauline.

Cu acestea, incursiunea noastră în istoria scrierii cărţilor "sfinte" se încheie. În următorul număr vom începe prezentarea fiecărei Scripturi, vom căuta înţelesuri în evenimente şi idei scrise în ele - nu întotdeauna ortodoxe. Vom vorbi despre Creaţie, despre Om şi rolul lui în lume, despre animalele Bibliei, despre neamuri şi istoria umană, despre Potop, despre Patriarhi... Dacă vom avea zile şi dvoastră răbdare, vom ajunge să vorbim şi despre profeţiile mesianice şi, dacă nu despre semnificaţiile teologice - pe care le lăsăm altora, mai pricepuţi, să le discute -, în mod cert despre ceea ce face din Biblie cea mai mare Carte scrisă de om.

Nick SAVA