Oare iti spuneam despre usa din dos pe care am fost nevoita sa cobor intr-un gest surogat? Nu ma intimida scara in spirala si intunecimea perfecta. Lumanarea care ma insotea era deja inceputa insa nu-mi era teama pentru atunci cand se va termina. Era calatoria in sens invers ce am ales-o oarecum inconstient si intr-o incercare bajbaiata. Era calatoria intoarsa ce trebuia sa o fac pentru a-mi ocoli moartea. Ce nu stiam si am aflat apoi pe indelete, era ca aceasta noua viata, aproape paralela cu viata mea de dinainte, cea obisnuita, era trairea nu a vietii ci mai degraba a reversului ei, a mortii insasi. A mortii mele. Caci fiecare viata isi are propria moarte. Asa cum o viata seamana dar nu se suprapune intru totul cu o alta viata, asa moartea este particulara si specifica fiecarei vieti... Poate-ti suna morbid si macabru insa, de ce nu!? de ce sa nu-ti povestesc despre una dintre calatoriile mele (de tip \"refugiat\").

Si sa-ti mai spun.. dupa ce am coborat adanc, relativ sigura si neinfricata, desi era doar o aparenta crasa, caci nici nu stiam ce fac ori spre ce ma indrept, si am coborat si-am coborat, au inceput sa mi se dilueze gandurile cu privire la ce fac. Ma sustinea doar constienta ca am pierdut directia. Da, aveam constiinta haosului si a faptului ca paseam - chiar daca nu stiam spre ce. Mintea imi lucra febrila asupra prezentului caruia nu-i dadeam de capat insa ce era cumplit, era ca sufletu-mi ramasese ancorat intr-un port micut si prafuit, aflat de cealalta parte a lumii, si de care stiam sigur ca ma indepartam oarecum definitiv. Dar probabil era singura modalitate prin care faceam fata clipei. La un moment dat, parca am incetat sa cobor si luat-o la dreapta. De ce la dreapta?! Intr-acolo m-a dus coridorul. Lumanarea abia mai palpaia, dar atat de slab incat nu-mi mai era de folos. In acest rastimp, aveam impresia progresiva ca sufletul, pe masura ce parca se destelenea greoi dinspre portusorul tot mai indepartat, sau o parte a lui ramasese acolo si o alta parte, taras-grapis, venea cu mine, devenea tot mai sarac. Intunecat. Incepusem sa fac cunostinta pentru prima data cu ce, pesemne, insemna frustrarea. Sentimentul neplacut de lipsa. Insa nu lipsa neaparat a unei jucarii preferate (desi, poate era vorba chiar despre jucaria mult ravnita si visata si imaginata), dar nu! era de fapt vorba despre rupere. Ruperea si pierderea unui paradis. Simplu: chiar paradis! Acela in care diminetile ma trezeam inconjurata de intregul mister al ciripitului de pasari si in care eram o printesa indragita si rasfatata. Dar si eu eram buna si ii rasfatam pe ceilalti. Era cantecul cel vechi si multiplu in care zilele si noptile se succed pe nesimtite, in care dulcile rutine ca si ceaiul fierbinte sau laptele caldut insotit de cozonac le primesti la pat si in care undele se intrepatrund cu ecourile, si amareala se contopeste in dulceata, iar plansul devine ras. Era lacul meu in care inotam linistita sau, chiar foarte nelinistita si oarecum fricoasa, si atenta la toate acele semnale care apar atunci cand vrei sa lupti si sa demonstrezi ca esti gata sa-ti incerci fortele. Insa, totusi, aceea era linistea mea pe care acum nu o mai aveam. Ma desprinsesem de valtoarea in care intotdeauna urcam scarile in fuga, intotdeauna nu-mi ajungea timpul, vesnic eram grabita, ce mai, timpul era prea scurt iar anii se jucau cu mine.

Acum mergeam doar... Off, singuratatea era la fel de neagra ca si intunericul in care vietuiam mergand, dar era absolut necesar sa intreprind acea calatorie inversa, ca si cum trebuia sa ma \"prind\" printr-o pacaleala pe partea cealalta; aidoma unei calatorii incotlonata prin reversul paradisului spre a ma reintalni cu mine, cea care fusesem in vremea mea de glorie...