Destinul călătoreşte cu clasa a doua

Destinul călătoreşte cu clasa a doua

Era o zi neobisnuit de caldă pentru sfârşitul lui septembrie, iar eu abia îmi târam picioarele pe asfaltul fierbinte. În Gara de Nord, zăpuşeala şi mirosul de transpiraţie făceau atmosfera de nerespirat.

- Uită-te fă pe unde mergi!... Un bărbat ţigănos ce târa un geamantan de vinilin răpciugos mă împinge cu umărul şi aproape îmi pierd echilibrul. Într-o alta zi, poate m-aş fi enervat şi poate i-aş fi şi răspuns, dar astăzi nu îmi mai pasă de nimic; o amorţeala ciudată înlocuise orice altă emoţie.

Tocmai avusesem reexaminare la Mecanica Fluidelor şi picasem cu brio, iar acum mă întorceam acasa - deşi era ultimul loc din lume unde aş fi vrut sa ajung. Mă gândeam la mama şi la tristeţea din privirea tatei, la zilele sumbre care vor urma, la viitorul meu incert...

Examenul pe care tocmai îl picasem era „cuiul" anului şi profesoara care ne preda era chiar Decanul facultăţii noastre, o femeie răutăcioasă care făcuse carieră datorită meritelor politice. Nu era o comunistă convinsă (de fapt câţi mai erau la sfârşitul deceniului opt?), dar oportunistul nu ţine cont de principii sau ideologie. Politica este un vehicul comod ce poate transporta nulităţi mai sus decât aşteptările.

Cu inconştienţa tinereţii şi atitudinea sfidătoare a celui care încî mai crede că nu va muri niciodată, am hotărât că puţin îmi pasă. Puţin îmi pasă de madam Decan şi de prezenţa obligatorie la cursurile cele mai plictisitoare pe care am fost nevoită să le urmez vreodată. Chiuleam cu o consecveţă demnă de o cauză mai bună, convinsă că o voi scoate onorabil la capăt, şi nici avertismentele cele mai dure nu mă mai puteau opri. „Dacă stiu, trebuie sa ma treacă... Nu?" ignorând vorba care circula în Regie: „Dacă profesorul vrea, te pică, indiferent cât de bine ştii."

- Un bilet la clasa'ntaia, vă rog!, şi strecor permisul prin fereastra ghişeului. Casiera îmi răspunde cu un ton metalic uşor răstit:

- Nu mai sunt locuri... Vrei la clasa a doua? Mai am câteva la a doua.

Până la Constanţa erau mai mult de trei ore de mers şi nu aveam chef să caut vreun loc liber, ori să risc şi să stau în picioare. Avusesem o zi înfiorătoare, care îmi scursese şi ultima picătura de energie.

- Daţi-mi la a doua!

Ce dacă era mai înghesuit, mai murdar... Bine măcar că sunt doar trei ore. Încă mai aveam puterea să văd partea luminoasă a lucrurilor, dar optimismul şi încrederea nu puteau schimba nimic în viitorul meu. Trebuia să suport consecinţele propriei mele inconştienţe, şi experienţa eşecului poate îmi va folosi mai târziu... „Of! Astea sunt prostii... Vorbe! Am învăţat o vară întreagă şi acum să pierd facultatea pentru un singur examen. Un singur examen!". Mi se pune un nod de lacrimi în gât şi totul se întunecă în jurul meu. E senzatia aceea stranie în care parcă nu eşti tu personajul principal. Tu eşti povestitorul care priveşte de undeva, de sus, întreaga scenă şi, cu un ton neutru, anunţă finalul dramatic.

„Când am tras biletul azi dimineaţă eram aşa sigură că voi trece! Ştiam atât de bine toate subiectele, că nu se putea întâmpla practic nimic rău. Le visam! Of!" Suspin greu şi mă târăsc spre peron. Trenul este tras deja şi trec pe lângă vagoanele verzui ce miros a fier încins şi a ulei. Găsesc numărul vagonului şi mă urc pe scara înaltă, icnind greu. Pe culoar deja lumea care nu avea bilet încerca să gasească un loc cât mai comod, îngreunând mersul celorlalţi călători. Am găsit şi compartimentul, în care o băbuţă ocupase un loc la fereastră. Mă trântesc fara vlagă pe banchetă şi mă chinui să îmi stăpânesc lacrimile care s-au oprit dureros în gât. După examen am completat cererea de re-reexaminare, ultimul liman al studentului aflat pe marginea prăpastiei. Dar câte minuni se pot întâmpla în cinci zile?! „Oare de ce mi-a aprobat cererea madam Decan? Ca să îşi bată joc de mine - precis... Se răzbună pentru că am sfidat-o un an întreg!" Când s-a terminat anul, m-a chemat la ea la birou şi mi-a zis: „Fetiţo, (aşa ne zicea nouă, studentelor, cu un ton uşor peiorativ), tu nu treci de mine orice ai face!" Aproape i-am râs în nas, şi nimic nu mi-a putut zdruncina încrederea în propriile forţe. Cum să nu mă treacă dacă ştiu?!  Şi nu m-a trecut... Ce şanse am la ultimul examen? Lacrimi au început să îmi curgă pe obraz şi mă gândeam la ai mei. Ei, săracii, suferă acum mai mult ca mine, şi după telefonul prin care i-am anunţat eşecul, probabil că nu mai sunt buni de nimic. „Ce idioată sunt! Cât de stupid m-am purtat! Ah! Dacă aş putea întoarce timpul înapoi!"

Compartimentul se umple de oameni şi asta nu îmi place, pentru că trebuie  să  stau înghesuită pe bancheta incomodă, lipită de vinilinul umed. Lângă mine stă un tânăr care îşi urcă sus, în plasă, cufărul de lemn, un cufăr din acelea cu care pleacă tinerii în armată. Baba de la fereastră îşi suflă nasul cu zgomot într-o batistă uriaşă, ruptă la un colţ, iar un moşul se aşează în faţa mea murmurând un „Scuzaţi!" când trece peste picioarele mele întinse sub banchetă. Mi le trag cu o mişcare bruscă şi moşuleţul îmi zâmbeşte, zicând „Da' nu va deranjaţi!" E îmbrâcat ponosit şi are o valiză destul de soioasă, dar pare de treabă şi cu ceva educaţie. Nu mai rămâne nici un loc liber şi un  domn scorţos, aşezat lângă uşă, o trage cu putere, închizând-o. Culoarul se umple până la  refuz; zilele frumoase de septembrie încă îmbie lumea să meargă la mare, şi asta nu mă miră. A fost o vară lungă şi superba. Păcat că nu am putut să mă bucur de ea; am avut atât de mult de învăţat!... Îmi amintesc iar de examen şi închid ochii, sprijinindu-mi capul de spătarul incomod. Trenul deja a pornit, purtându-mă cu el spre destinaţie, dar în acelaşi timp spre un viitor atât de incert!

- Vrei şi tu o duşcă?! Deschid ochii şi moşuleţul din faţa mea îmi întinde o sticlă fumurie! „Hm, asta mai lipsea... Mai rămâne să se descalţe de pantofi şi să scoată o bucată de slană cu ceapă!"  

- Nu, mulţumesc! murmur eu destul de înţepată, dar moşul nu pare să accepte refuzul meu şi îmi îndeasă sticla în mână.

- Hai, ia o duscă, să vezi ce bună e! E de la Piteşti! Mi-a adus-o un student! Şi tu pari studentă... Am dreptate?

- Mda! răspund cu jumătate de gură şi, ca să scap de insistenţele lui, trag o duşcă din lichidul înţepator. O senzaţie de arsură îmi taie răsuflarea şi abia mai pot să îmi stăpânesc lacrimile. Exact asta îmi lipsea, să ajung şi beată acasă!...

- Şi unde eşti studentă?!

- La Chimie, zic eu şi ma întreb cât o să mai continuie interogatoriul ăsta. Tânărul de lângă mine se bagă şi el în vorbă:

- Şi eu am dat la Agronomie, dar am picat, aşa că m-au luat în armată. Am o permisie şi mă duc acasă. Sunt din Valu'... Se uitp la mine, aşteptând un semn de recunoaştere a locului de baştină. Valu' lui Traian... continuă el. Dau din cap aprobator.

Sticla trece din mână în mână şi limbile încep să se dezlege. Parcă şi eu mă simt mai bine, iar atitudinea rigidă, generată de snobism şi infatuare intelectuală începe să se schimbe imperceptibil. Le spun ultimul banc pe care l-am auzit şi  toţi  râd cu lacrimi. Moşul mă bate pe genunchi şi zice :

- Ştii că eşti simpatică?! La început nu mi-a plăcut de tine! Prea erai cu nasul pe sus, de parcă ai nimerit din greşeală la clasa a doua. Uite! Eu sunt profesor universitar şi circul numai cu a doua. E mai distractiv, mai ales dacă ai cu tine o sticlă de ţuică... Nu-i aşa?! Se uită la ceilalţi şi toţi râd aiurea. „Da, sigur.. Profesor Universitar pe naiba..." îmi spun şi zâmbesc cu subînţeles. Aburii de alcool au umplut compartimentul şi domnul de la uşă, mai bine dispus, scoate un pachet cu merdenele.

- Serviţi! Sunt calde încă... Le-am luat de lângă Gară...  Îmi întinde o hârtie unsuroasă pe care se lăfăie trei plăcinte transparente, cu urme de brânză.

- Şi, ai început şcoala?, mă întreabă moşul.

- Nu, am avut un „re" azi şi l-am picat... spun eu cu tristete în glas şi dulcea ameţeală care mă cuprinsese se risipeşte brusc. Ce e mai trist e că nu o să mă treacă în veci, asa că s-ar putea să nu mai încep şcoala deloc...

- Ce examen ai avut?

Deja discuţia începe să mă irite, şi chiar mă enervează moşul care se dă profesor... şi universitar. Cât crede el că o să îi fac jocul?! Totuşi îi răspund, cu jumătate de gură:

- Mecanica fluidelor. Cu Juguleanu... Îl privesc pe sub gene, să îi prind reacţia şi moşul începe brusc să râdă.

- Azi e ziua ta norocoasă, îmi spune. D-na Juguleanu îmi este datoare vândută si o să vorbesc cu ea să te treacă în „re-re".

Timpul s-a oprit in loc, abia mai respir şi totul se scurge în jurul meu. „Nu! E prea frumos ca să fie adevărat?!" Mă agăţ de această palidă speranţă cu disperarea celui care nu mai are de pierdut nimic. Încep să caut dovezi, confirmări că ceea ce mi se întampla este adevărat.

- Şi unde predaţi? 

- La Metalurgie, sunt şef de catedră acolo. Mă numesc Sofronie... Şi crede-mă că D-na Juguleanu e o doamnă tare de treabă. Poate ai supărat-o tare, dacă nu vrea să te treacă... Dar mie îmi este obligată până peste cap, aşa că stai liniştită. Eşti ca şi trecută! Hai, mai ia o gură de ţuică... Eu mă duc la Eforie şi stau la hotel Parc, camera 203. O să o sun diseară şi după aia contactează-mă, să îţi spun ce am facut.

Trenul trage în gară şi sticla fumurie s-a golit demult. Am ajuns! Baba sforăie cu gura deschisă, după ce trăsese şi ea două guri de ţuică. Tânărul îşi ia cufărul de lemn din plasă şi iese grăbit, iar eu mă ridic uşor ameţită. Moşul se ridică şi el, se apropie de mine şi mă îmbrăţişează plin de efuziune.

- Nu-ţi face griji! Eu sunt om de cuvânt. Eşti ca şi trecută. Se apropie de urechea mea şi şopteşte. Ţine minte, cu clasa a doua e mult mai distractiv; mai ales dacă ai o sticlă de ţuiculiţă...

*

A doua seară părinţii mei au făcut o ieşire la Eforie, unde au petrecut o seară stropită cu vin de Murfatlar în compania dl-ui Profesor. Au ramas prieteni, iar eu am trecut examenul. Madam Decan mi-a scris un cinci mititel în carnet (cel mai mic cinci pe care l-am văzut vreodată) şi mi-a murmurat printre dinţi: „Asta era singura ta salvare... Cum ai ajuns la Sofronie?!" 

Nici acum nu am vreo idee în ce fel îi era obligată, şi nici nu mai are importanţă. Dar deseori mă gândesc că acea întâlnire ciudată mi-a schimbat radical viaţa şi mi-a modificat în mod neaşteptat destinul. Un destin care a ales misterios să circule cu clasa a doua, învăluit în miros de ţuică şi merdenele...