Ilustrate...

Ilustrate...

M-am aşezat pe scaun uşor stingheră şi gazda mă întreabă ce beau.

- Un pahar de bere, dar nu mai mult pentru că sunt cu maşina.

Mă uit la cei aşezaţi în jurul mesei; în dreapta mea stă un bărbat în jur de patruzeci de ani ce afişează cu dezinvoltură studiată, o tinereţe artificială negată de chelia strălucitoare şi ridurile adânci din jurul gurii. Nu ştiu pe nimeni dintre cei prezenţi şi asta mă face nervoasă şi nesigură, încercând să ascund irascibilitatea prin trecerea obsesivă a degetului arătător peste marginea paharului, desenând cercuri infinite. Bărbatul începe să vorbească cu un surâs misterios atârnat de colţul buzelor:

M-am aşezat pe scaun uşor stingheră şi gazda mă întreabă ce beau.

- Un pahar de bere, dar nu mai mult pentru că sunt cu maşina.

Mă uit la cei aşezaţi în jurul mesei; în dreapta mea stă un bărbat în jur de patruzeci de ani ce afişează cu dezinvoltură studiată, o tinereţe artificială negată de chelia strălucitoare şi ridurile adânci din jurul gurii. Nu ştiu pe nimeni dintre cei prezenţi şi asta mă face nervoasă şi nesigură, încercând să ascund irascibilitatea prin trecerea obsesivă a degetului arătător peste marginea paharului, desenând cercuri infinite. Bărbatul începe să vorbească cu un surâs misterios atârnat de colţul buzelor:

- Şi, de cănd eşti în Canada? Mă priveşte uşor amuzat şi nu ştiu de ce, dar asta mă irită şi mă face mai precaută.

- Am venit acum un an şi cred că am făcut cea mai bună alegere din viaţa mea. Un singur regret am, că nu am venit mai devreme! Bărbatul continuă să zâmbească şi acum un aer de superioritate îi aureolează brusc privirea ghiduşă:

- I've been here since '92. Don't be surprised that I am speaking in English; but, after so many years is really difficult for me to speak Romanian. I find English much easier than Romanian. Oh, no, please! No more beer for me!

Privesc siderată specimenul din faţa mea şi un bun simţ imens mă împiedică să fac vreun comentariu. Toată seara conversaţia noastră a decurs în acelaşi stil, el în engleză şi noi răspunzând în română, decor de teatru absurd...

Limba maternă, băgată în corzi de snobism şi lenevie intelectuală. Sigur, chiar dacă devine un efort să îţi vorbeşti limba sau consideri că e inutil să îţi obligi copiii să vorbească limba părinţilor şi bunilor lor, acest efort merită. Dacă nu dintr-un
patriotism considerat de unii "ieftin", măcar ca exerciţiu de memorie. Ca un surogat de lecitină...

*

Intru în sala întunecoasa din care răzbate o muzică de dans săltăreaţă, muzica anilor optzeci, şi fiorul disco mă face să bat tactul privind între timp mesele rânduite milităreşte, în contrast cu mişcarea fluidă, dezorganizată, a oaspeţilor. Petrecerea este dată de o biserică românească din Vancouver şi o comunitate pestriţă alcătuieşte masa de manevră a D.J.-ului, care butonează aparatura pe o scenă luminată obscur.

- Bună, tu!

- Aaa, ce faci?!, şi aceste crâmpeie de conversaţii entuziaste dau o aparenţă de eveniment monden în care ne resocializăm noi, românii de aiurea. Ritmul muzicii se schimbă şi o horă tropotită se porneşte coagulând mulţimea răzleaţă.

Şi se prind românii mei într-o roată nebună, ţopăind cu foc iar eu, dincolo de ritmul legănat, încep să disting versurile. Cu inflexiuni ţigăneşti, o voce gureşă cântă: "Leano din Pantelimon... Să te călăresc" . Preotul dansează şi el cu pasiune, ţinând pasul cu enoriaşii.

Privesc feţele roşii de efort şi îmi atrage privirea o doamnă cu o bluză de lame şi fusta de mătase, care tropăie cu ardoare lovind podeaua cu tocurile unor pantofi-sanda, legaţi cochet cu un şireţel pe gleznele fine. Melodia se schimbă, dar ritmul rămâne acelaşi. "Sunt mişto, că fumez Marloboro" sunt sigurele 'versuri' care ajung până la mine din amalgamul ţigănesc, iar doamna prea elegantă pentru ţopăiala vulgară, râde aruncându-şi capul pe spate. Românii par netulburaţi şi chiar îşi compun 'masca de petrecere' mimând buna dispoziţie, mulţi chiar simţind-o. Hora se opreşte şi acum, nedisimulat, melodia orientală nu mai dă loc nici unui echivoc. O tânără cu pantaloni mulaţi pe fundul bombat şi o bluză care are doar partea din faţă, cea din spate fiind înlocuita cu un şiret ce îi strânge spatele - dându-i un aspect de muşchi ţigănesc aşezat proaspăt în galantar - îsi unduieşte apetisant trupul. Cadâna improvizată îşi mişcă buricul pe versurile: "Eşti a mea, să moare duşmanii", iar pentru mine devine prea mult.

- Eu plec! Ce Dumnezeu! Nu avem atâta muzică românească pe care se poate dansa? Nu neapărat populară, dacă nu vă place; dar Ro-mania sau A.S.I.A. sau oricare altă trupă nouă din ţară. De ce trebuie să ascult muzică de mahala? Cei cu care am venit mă privesc perplecşi, neînţelegând de ce nu pot să mă distrez pur şi simplu, ca toţi ceilalţi: "O nou venită care face pe nebuna... "

- Nu trebuie să te enervezi. Domnul cu muzica e venit aici de 13 ani şi nu mai ştie diferenţa.

Plec, chiar cu riscul de a părea deplasată, cu aere sau figuri în cap, snoabă cu pretenţii de intelectual. Ce să înteleg? Că bunul gust se poate atenua în treişpe ani de Canada? Că nu mai poţi face diferenţa dintre artă şi kitsch?

Şi elimin orice pretenţie, realizând într-un târziu diferenţa: totuşi noi nu am emigrat din Ţara Lalelelor, ci din Ţara Manelelor!

*

Mi-a povestit cineva o experienţă tristă cu un român venit aici de ani buni şi despre care susţinea că s-a 'canadienizat'. Am rugat-o să mă lămurească ce întelege prin 'canadienizat', pentru că termenul îmi este total străin. Şi atunci mi-a exemplificat. Acest român s-a oferit să o ajute la mutat iar ea, proaspăt emigrant, a acceptat cu entuziasm şi recunoştinţă. între timp, acesta i-a sugerat că ar putea totuşi să îi plătească benzina care ar fi în jur de 15 dolari, iar cunoştinţa mea, uşor nedumerită, a considerat că totuşi aşa ar fi de bun simţ şi a consimţit. Zilele trecute, acel român 'canadienizat' a venit la ea şi i-a reamintit că are o datorie de plătit care s-a ridicat între timp la 30 de dolari.

Ce să îi spun fetei? Că acest 'canadienizat' are ca echivalent în limba română, 'meschin' sau 'maţe fripte' sau 'jigodie'? Nu cred că mediul canadian poate produce modificări profunde în natura umană. Eşti om sau nu eşti şi asta nu poate fi schimbat nici măcar de mediul ostil în care aterizează orice emigrant. Nu cred în schimbări fundamentale.

*

Stau pe trotuar şi mă uit în zare... E nouă dimineaţa şi punctua-litatea mea se dovedeşte inutilă. Nişte cunoştinţe din comunitate (pe care i-am văzut doar de vreo trei ori) şi-au cumpărat un townhouse în North Vancouver şi m-au 'convocat' la mutat. Am venit cu entuziasm, gândind creştineşte : "iubeşte-ţi aproapele şi ajută-l când are nevoie" - mai ales că sunt români de ai mei; acum aştept să apară camionul, căci mă simt pierdută şi inutilă, sâmbătă dimineaţa pe strada pustie şi adormită. După o vreme soseşte proaspăta proprietară pe care o întreb nedumerită:

- Da' unde e camionul?!

- Aaa, abea pe la ora unu' vine.. Acum doar o să facem curăţenie ca să nu bag lucrurile aşa direct...

îmi dă un bureţel aspru, "pentru frecat petele de zugrăveală" îmi explică gazda, şi o perie de veceu care nu lasă loc nici unui echivoc. într-un colţ, o cutie de carton plină cu cărţi de Danielle Steel ţine de urât unui geamantan îndesat cu haine. îmi iau 'sectorul' în primire şi mă apuc de treabă, gospodăreşte.

Frec cu sârguinţă o pată îndărătnică de pe marginea căzii şi gândul îmi zboară aiurea. "Oare cât o fi economisit folosindu-mă pe mine ca femeie de servici? O sută, două?" De fapt, trebuie să îi fiu recunoscătoare cunoştinţei mele pentru că mi-a oferit prilejul de a căpăta experienţă canadiană în domeniu. Am fost surprinsă, odată ajunsă în Canada, când am citit în rubrica de Employment la 'janitoriale' (în jargonul româno-canadian: munca de jos la curăţenie) că angajează numai 'licenced'. Cum adică "licenced"? Pentru femeie de servici îţi trebuie diplomă? Şi aşa am aflat că acest certificat se ia într-o zi sau două, după ce faci un curs scurt despre ce substanţe să foloseşti şi în ce mod.

"Cum adică, eu, femeia română care a frecat cu tix şi perlan toată viaţa, nu pot să fac curăţenie fără ţidulă?" Canada respinge diletantismul până şi la nivelul considerat acasă ca ultima treaptă în lista de meserii.

Frec veceul, fără diplomă, şi o revelaţie mă izbeşte în moalele capului. "Cu banii economisiţi o să îşi mai cumpere câteva cărţi de Danielle Steel " şi nu ştiu de ce, dar mă simt răzbunată. Mai târziu am şters-o englezeşte prin viermuiala de oameni ce cărau mobile. Gândirea creştină a fost răsucită, oportunist, de o vorbă a lui Steinhardt ce mi-a trecut fulgerător prin cap: "Creştinismul ne învaţă să fim buni, nu proşti!"

*

Lumina puternică îmi răneşte ochii şi medicul stomatolog sesizează mişcarea de recul a capului meu. Din patriotism şi din convingerea bine aşezată: "la noi se face şcoală serioasă", am ales să merg la un medic român şi nu la un canadian. Cabinetul meschin şi slab echipat, contrastează cu sala de aşteptare luxoasă, în stil roccoco şi având atârnate pe pereţii tapetaţi cu mătase, diplome gravate în metal aurit.

Stomatologul se propteşte în dintele bolnav, săpând feroce cu freza şi la geamătul meu de durere, îmi spune:

- Nu are sens să îţi fac anestezie; tu eşti venită proaspăt din România şi rabzi la durere!

Năucită de argumentaţie şi de durerea vie din nervul descoperit, nu mai îndrăznesc să protestez. Mă întreb de când e plecat din ţară şi cum de nu ştie că, totuşi, noi am evoluat între timp; nu am rămas la nivelul plombelor cu amalgam şi al pastilelor de algocalmin.

Noi, cei veniţi proaspăt din România, nu suntem doar naivi, neinformaţi, derutaţi; peste toate acestea noi suntem rezistenţi la durere. Durerea de acasă ne-a tăbăcit terminaţiile nervoase şi sufletele; trebuie să aşteptăm o vreme până când o să ne resensibilizăm, până când n-o să mai putem suporta nici măcar o undă de 'politically incorrectness' sau o fărîmiţă de 'sexual harassment'. Şi atunci îmi voi fi câştigat dreptul să cer o anestezie democratică, ca orice alt pacient - cetăţean canadian.

Plomba mi-a căzut după o lună.

*

M-am oprit din scris şi am ieşit pe balcon. Este o zi minunată de mai şi pe cerul albastru plutesc cei mai frumoşi nori pe care i-am văzut vreodată. Norii de aici sunt altfel ca cei de acasă şi nu îmi dau seama de ce. Sunt ciudaţi, grei, coloraţi, lenţi şi atât de aproape de pământ încât dacă întind mâna pot să mângâi spuma cenuşie cu miros de scoici şi alge uscate.
"Ga! ga! ga!" O gâscă canadiană, cu corpul cenuşiu şi gâtul negru, a coborât lin pe acoperişul clădirii de peste drum şi mi-a alungat norii frumoşi de pe cerul meu albastru. Ţipă enervant şi îşi ia zborul, semănând atât de bine cu hârtia de o sută de dolari. Desenul de pe bancnotă se suprapune peste lume şi simbolul mercantil al banului cu gâscă tipărită îmi distruge reveria. Această rupere brutală îmi aminteşte de o carte (idioată, de altfel) în care, la un moment dat, personajele se plimbau pe malul mării sub clar de lună şi încep o conversaţie romantică:

"- Ce frumuseţe! Luna blândă pe cerul plin de stele, marea întunecata şi neliniştită, briza ce ne mângâie catifelat...
- Da, şi valurile care fac 'fleoşca-fleoşca'!"

Gâsca ce se roteşte în zbor deasupra mea, leapădă pe marginea balconului ca model vizual al acestui 'fleoşc' - ce marchează destinul bietului emigrant român pătruns lent de civilizaţia vestică - un discret găinaţ canadian. Şi, fiind în curtea mea, pot deja să îl numesc cu mândrie: un găinaţ româno-canadian.

Angela Ţapu