Ilustrate Canadiene

O colegă de clasă îşi sărbătoreşte ziua de naştere şi ne-a invitat pe toţi la un pub în Gastown. Muzica este prea tare şi trebuie să ţip din toţi plămânii ca să fiu auzită. Nu ştiam care este obiceiul aici - cadouri, flori, ţinută...

Întreb o canadiancă mai informată ca mine şi aflu că aici e mult mai simplu: îi cumperi o băutură sărbătoritului şi restul, ce consumi - plăteşti! Fără cadouri, fără formalisme şi fără fasoane... La ora 11 sărbătorita era deja beată cui. Veniseră 12 colegi şi prieteni, fiecare îi dăduse de băut ce-i trecuse prin cap: tequila, martini, whiskey, bere... iar biata fată nu refuza nici o ofertă. Mai târziu am aflat că ăsta este un obicei generalizat pe continentul american. Oraşele universitare în weekend, miros a crâşmă şi a vomă. Ca o mamă responsabilă şi protectivă, m-am gândit imediat la băiatul meu şi la viitoarele lui zile de naştere sărbătorite în stil canadian. Cred că de pe la 16 ani trebuie să încep imunizarea lui cu câte o bere pe weekend.

§

E pauză şi mi-e foame. Nu văd nimic apetisant, aşa că îmi iau un ceai şi caut o masă liberă. Văd câţiva colegi de grupă stând la o masă şi discutând aprins. Sunt chinezi şi de la începutul şcolii s-a creat o segregare spontană: chinezii s-au separat de restul grupei; canadienii au un soi de gaşcă veselă şi bântuie tot timpul în grup compact; doi ruşi merg mereu în tandem, sfioşi şi tăcuţi. Eu mă socializez aleator şi migrez de la un grup la altul. Azi mă alătur chinezilor şi politicoşi renunţă la mandarină sau cantoneză sau ce vorbesc ei, trecând pe o engleza chinuită şi greu de înţeles.

- Ce faceţi? îi întreb.

Râd colorat şi inutil dând din cap pe refrenul generalizat "Good!"

- M-am săturat de examene! Spun eu cu năduf şi unul din băieţi, un taiwanez cu bani venit ca student internaţional, încearcă să mă consoleze:
- Dacă ai bani poţi să cumperi o grămadă de diplome în Canada. Rapoarte, transcripturi, diploma făcută ca la carte. Uite, o prietenă de a mea venită din Hong Kong şi-a cumpărat o diplomă de Bachelor în Visual Arts la UBC cu 7.000. Un MBA la UBC e ceva mai scump, 12.000. La BCIT e mai ieftin... Ce diploma vrei?

Mi se pare că nu aud bine şi nu-mi vine să cred că mai sunt în Canada. Ca într-un coşmar kafkian alunec printr-o nişă temporală în plină birocraţie românească, unde banii pot cumpăra orice.

§

Suntem în Plaza, un club pe Granville, un soi de discotecă fără fum - dar cu zgomot la maxim. Muzica ritmată ne intră în sânge prin başii puternici ce vibrează fiecare fibră din corp. În mijloc se dansează, iar sub ecranele mari cu imagini sacadate, cumva psihedelice, un soi de scenă permite dansatorilor exhibiţionişti să îşi arate talentul latent de dansatori rataţi sau în devenire.

Din boxele imense se revarsă o prelucrare a celebrului "Billie Jean": She was more like a beauty queen from a movie scene. I said don't mind, but what do you mean I am the one... Who will dance on the floor in the round... O fată subţirică a monopolizat scena pe care se scutură sacadat câţiva tineri. Are o rochie roz mulată şi în piept o luminiţă roşie pâlpâie pe un soi de insignă tocmai bună de luat la discotecă. Ne atrage privirile şi în scurtă vreme toţi privesc, căci fata dansează fenomenal. Nu e profesionistă, se poate vedea, dar pasiunea cu care dansează e atât de vibrantă încât electrizează atmosfera. E atâta intensitate în mişcările ei pline de graţie nativă şi ritmul pare că face parte din însăşi fiinţa ei. Este emoţie pură şi comunicare transmisă prin mişcare..

Îmi amintesc de o colegă de camera din studenţie. O fată tare frumoasă, cu un corp perfect pe care însă îl ascundea sub bluze largi şi fuste până la glezne, care ii urâţeau silueta. Când a venit vremea primului dans în Regie, într-o discotecă improvizată în cantina studenţească, toate fetele din cameră începuseră găteala frenetică, palpitând de nerăbdare. Colega noastră, Irina, nici nu se mişcase din pat şi de sub perna scosese o carte groasă, roasă la margini, din care începe să citească cu fervoare.

- Hai Irina, tu nu vii?! A întors spre noi o privire dezgustată şi a declarat ritos:
- Dansul şi muzica nu mulţumesc sufletul şi pe Dumnezeu! După care s-a întors la carte pe care o citea, o Biblie după cum am văzut mai târziu. Aşa am aflat de ce Irina părea altfel decât ceilalţi, de ce era atât de serioasă, mult prea serioasă pentru vârsta ei, o maturitate accentuată de tonul bigot pe care îl simţeai deseori în discursul ei. O maturitate venită înainte de vreme şi care îi răpise superba adolescenţă cu totul.

Un paradox destul de popular spune că Dumnezeu poate crea un bolovan atât de mare încât nici chiar El, Omnipotentul, nu îl poate ridica. De fapt, în afara timpului, în capcana plictisitoare a eternităţii, Dumnezeu se amuză cu jocuri paradoxale. Într-o zi (lucru imposibil într-un loc în afara timpului) s-a gândit că ar trebui să creeze omul după chipul şi asemănarea sa. După care i-a dăruit instinctul sexual asociat cu extazul, i-a mai dat abilitatea de a crea muzică, de a dansa în ritmul ei exprimând pasiune, dorinţă şi viaţă, l-a dat liberul arbitru ca să îl poată accepta sau să îi poată contesta existenţa, atâtea lucruri pe care le poate face, într-o lume în care se mişcă liber, fără prejudecăţi. Apoi a declarat solemn că toate astea sunt păcate.

Mai bine crea bolovanul ăla...

§

Băiatul meu face mâine 13 ani .. O vârstă chinuitoare pentru el, chinuitoare pentru noi, părinţii, ce nu mai găsim cale de comunicare. Vocabularul lui se rezumă deja la un singur cuvânt ce se potriveşte aproape oricărei situaţii: Meh! E vârsta aceea ingrată în care nu mai ştii ce eşti, un cocon agăţat de o ramură, o pupă ce se metamorfozează greoi şi dureros în fluture. Nu ai încă aripi să zbori şi te simţi atât de urât dar, într-un fel ciudat, atât de puternic - stăpânul potenţial al întregii lumi; după care, o nesiguranţă bolnavă te ţintuieşte locului, locul din care de fapt nici n-ai plecat vreodată.

Dimineaţa, când îl duc la şcoală, încerc să reînnod firul rupt dintre noi şi îi pun câte o întrebare. Nu întrebări banale, căci va răspunde cu deja omniprezentul "meh". Ce întrebări poţi să pui unui copil ciudat, cu etichetă de "gifted" agăţată de şcoală şi cu convingerea fermă şi plină de aroganţă că e diferit într-un mod superior; de fapt născut cu handicapul de a fi prea deştept într-o societate unde nu-şi va găsi locul niciodată.

- Când a apărut „credinţa" în conştiinţa umana? întreb eu... Oare când a început omul, ca fiinţă gânditoare, să creadă?

Îmi răspunde spontan şi sec:

- Când şi-a pus prima întrebare la care nu a găsit răspuns.

Tace iar eu încep să rumeg cuvintele lui, răsucindu-le pe toate părţile. Simt că râde de mine, aşa cum a făcut-o cu colegii şi profesorii lui când şi-a ales tema pentru „public speaking". A vorbit despre existenţialism şi despre Kirkegaard, amuzându-se de faptul că nimeni nu înţelegea nimic. Această aroganţă a lui mă supără cel mai tare şi exerciţiul umilinţei e greu de aplicat unui cinic de numai 13 ani.

Începem să vorbim şi despicam firul în patru pe tema „credinţă", după care exclamă entuziasmat:

- Ce frumoasă e limba română!

I-am iertat pe loc aroganţa...

§

O cunoştinţă abia venită din România încearcă să obţină un ajutor de la Guvern pentru daycare. Are o fetiţă de 4 ani şi nu îşi poate aduce încă pe cineva din ţară ca să aibă grijă de ea. E greu la început şi este şi mai greu să drămuieşti cu grijă banii cu care ai venit de acasă.

Intră în biroul teritorial al Ministerului Copilului şi o canadiancă zdravănă ce bate la 200 de kile, îmbrăcată ‚apetisant' în colanţi şi tricou cu vedere la buric, o întâmpină jovial. Începe interogatoriul de rigoare: „cu câţi bani ai venit, ce-ai făcut cu ei, de ce laşi copilul la daycare". Fata îi spune că e studentă, că soţul e plecat în ţară şi bani nu prea mai are. Se uită la canadiancă şi i se face silă de părul lung şi slinos ce atârnă dezgustător pe umeri. E pur şi simplu hidoasă, dar se pare că îi va aproba ajutorul. Îi vor plăti jumătate din suma pentru daycare; totuşi, mai trebuie să aducă vreo două hârtii.

Canadianca o lasă să îşi strângă hârtiile, să şi le bage în poşetă după care, brusc:

- Voi româncele gătiţi bine... Aşa am auzit! Tu găteşti?
- Da, spune sfios românca.
- Şi când găteşti? întreabă hidoşenia

Românca mea ezită două secunde după care nedumerită zice:

- Păi cam la două - trei zile...
- Bun, când găteşti data viitoare, să îmi dai un telefon. Vin să mănânc la tine.

Şi ca să fie treaba clară, canadianca gurmandă subliniază:

- Discuţia noastră e în afara serviciului meu şi banii pe care o să îi primeşti pentru copil nu au nici o legătură cu venitul meu la tine. Numele meu e Marilyn şi ăsta e numărul meu privat de telefon. Da' să mă suni că nu uit... Ah, şi încă ceva ... şi face semnul unui fermoar tras între buze pentru a întări „omerta" corupţiei birocratice. Suntem prietene în afara serviciului şi nimeni nu trebuie să ştie unde lucrez eu!...

Da, o „prietenie de cratiţă" în care biata româncă va găti oale cu mâncare şi un Shreck canadian în colanţi va înfuleca pofticioasă pe banii salvaţi pentru daycare.

§

Afară e soare şi în curtea interioară au înflorit pomii, florile răspândesc un parfum năucitor de primăvară, iar liniştea e perfectă. Pe colţul blocului de vizavi, o păsărică cenuşie, neînsemnată, scoate cele mai frumoase triluri pe care le-am auzit vreodată. Este ceea ce iubesc eu cel mai mult aici, în Canada vestică, în Beautiful British Columbia - o natură debordantă în care mai poţi auzi ciripit de mierle în mijlocul civilizaţiei. Îmi ridic perna la spate şi mă sprijin de ea, privind petecul de fereastră cu cer albastru. În dormitorul răcoros intră o adiere cu aromă de liliac şi trilul devine mai puternic; soţul meu se învârte sub pilotă morocănos, aproape trezit din somn şi mârâie nervos printre dinţi:

- Împuşcă păsărica aia canadiană!

Angela Daniela ŢAPU