Zidul

Zidul

- Să ne scrii dragul mamii, să ne scrii, şi lacrimile îi abureau privirea topind contururile şi amestecând culorile. Se şterse cu batista şi îsi suflă nasul cu putere, icnind şi suspinând zgomotos.

Nemo pleca în America, iar familia şi prietenii stăteau pe peronul gării şi îl priveau aplecat jumăte în afara ferestrei, privind de sus grupul pestriţ şi galagios.
- Măi, când o să te însori, nu uita să mă chemi la nuntă, spuse râzând Tomasi, prietenul lui din copilărie, da" plăteşti tu biletul de avion ... şi se ţinea tare să nu plângă; doar e bărbat şi nu se cade să se smiorcăiască în rând cu muierile care transormau deja plecarea lui Nemo într-o dramă..

[img align=right]https://www.atheneum.ca/sites/test7.atheneum.ca/files/uploads/img44d039ba3445e.gif[/img]După război plecaseră mulţi bărbaţi în America. Unii se întorsesera după ceva vreme, alţii cărora soarta le surâsese nu mai vroiau să se întoarca nici măcar în vizită şi deşi trecuseră mai mult de 10 ani de când se terminase războiul, Lumea Nouă reprezenta pentru mulţi dintre ei o salvare din ţara înca nerefacută economic şi în care sărăcia bântuia multe sate şi oraşe italiene.

Nemo incerca sa para vesel si plin de curaj desi simtea cum stomacul i se strange de durere iar lacrimile i se înnodau in gat şi abea mai putea vorbi:
- O să te chem Tomasi, negreşit te chem, dar ce ne facem dacă dau peste vreo americancă milionara care vrea să mă păstreze numai pentru ea? Nici n-o sa mă lase să vă scriu... Hai mamă, nu mai plânge că doar n-am murit! Gândeşte-te că mă duc la o viaţă mai bună decât aici. Ai încredere că o să fie bine! Şi apoi rămân Vicenzo şi Chiarra cu tine, nu eşti chiar singură, şi îsi privi fraţii cu duioşie iar durerea urcă în el mai puternică decât niciodată.

Închise ochii şi pe retină păstrează imaginea grupului răzleţ pe peronul încins de soare iar când trenul începe să se mişte, scrâşnetul roţilor îl face să treasară brusc... Deschide ochii şi o văzu pe mama cum flutură batista şi pe măsura ce trenul prinde viteză nu se mai zăreşte din pata cenuşie, în care abea mai ghiceşte familia şi prietenii, decât batista albă a mamei şi se prăbuşeşte pe bancheta compartimentului, plângând nestăpânit.

Măcar a avut şansa să işi ia rămas bun, să îi sărute şi să îi dezmierde, să le vorbească de lucrurile frumoase din viaţa lor, amintiri dragi, să le dea speranţa unei vieţi viitoare, viaţă mai bună ca aici.

Toţi cunoscuţii lui fuseseră uimiţi când Nemo îi anunţase că pleacă şi părea cu atât mai incredibil cu cât familia lui nu era printre cele mai sărace din Lucca iar el, deşi era un ins sociabil şi avea nenumăraţi prieteni cu care bătea ţinutul, nu era genul de aventurier. Nimeni nu îi bănuia curajul de a porni în necunoscut, şi mulţi nu au crezut pâna când nu l-au vazut urcat în tren.

Urma să ia un vapor de la Livorno )era mai ieftin decat avionul) dar nu ştia înca de unde şi când, deşi toţi îl întrebasera dornici să afle cât mai multe amănunte.
- Important e că plec, de ajuns acolo, ajung eu, nu vă faceţi griji!, le spunea tuturor.

Purtat de gânduri nici nu a remarcat că trenul oprise; în fugă luă cele două valize şi sări pe partea opusă peronului bucuros că trenul era mai mult gol. A trecut peste linii păşind cu grijă pe pietrişul înselator şi s-a strecurat sub tampoanele unui tren de marfă oprit pentru cine ştie câtă vreme în halta neînsemnată. Nu era departe de oraş dar trebuia să aştepte să se întunece şi lăsă valizele jos, sprijinindu-se de fierul rece al unui macaz.

În noaptea uscată, se furişează ca un hoţ şi mersul de două ore până în oraş îl istovise de moarte. Abea mai respira, iar braţele îi amortiseră, deşi nu avea mare lucru în valize.

Era acum pe Via Donnino şi se gândi să taie Piazza dei Servi până pe Via Santa Croce. În piaţă îsi încetini mersul şi privi la Palatul Tegrimi... tăcerea de la miezul nopţii fu brusc întrerupta de un stol de porumbei speriaţi de zgomotul paşilor lui ce îsi luară brusc zborul de pe o lucarnă. Nemo tresări şi se opri o clipă iar fâlfâitul de aripi în noapte suna înfricosator, de parcă îngerul lui păzitor îl părăsise; îi veni iar să plângă şi grăbi paşii până ajunse la poarta casei. Se strecură tăcut în curte şi deschise încet uşa pivniţei.

§

Începuse să costruiască zidul acum două săptămâni. Ridicase deja jumătate din el şi pregătise cărămizile şi sacul de ciment pentru restul construcţiei. Nimeni nu cobora în pivniţă cu lunile şi asta îi dădea o linişte şi o siguranţă în mişcări; pereţii groşi ai casei absorbeau orice zgomot aşa că poate lucra liniştit.

Acum trei luni începuse totul...

Nu se simţea prea bine şi s-a dus să vadă un medic. Nu era genul de bărbat bolnăvicios şi nu avusese probleme cu sănătatea dar când începu tusea aceea chinuitoare ştia că ceva nu e în regulă.

Medicul i-a confirmat şi i-a sugerat că nu poate fi sigur fără mai multe analize. Atunci a plecat prima oară din oraş, la Pisa, unde a stat internat două zile. Nu vroia să afle cineva că ar fi bonav sau, Doamne-fereşte! că ar fi ceva mai grav, dar ceea ce a aflat l-a prins total nepregătit: cancer pulmonar!

Singura imagine care îi venea stăruitor în minte, atunci când medicul i-a dat vestea, a fost cea a unchiului Berti. Locuia în Capannori, un sat aproape de Lucca dar nu prea se vizitau. Într-o zi mama i-a zis:
- Ştii că unchiul Berti este bolnav?! Ar trebui să mergi să îl vezi... cine ştie cât mai are, săracul, până se duce?! Are cancer... Aşa că a plecat în Capannori să îl vadă şi chiar Berti i-a deschis uşa. Doamne, din bărbatul puternic, jovial, plin de viaţă, rămăsese o umbră...
Prin pielea galbenă a capului i se vedea craniul, straniu, de parcă se topea de viu şi cel mai tare l-au impesionat ochii lui tristi, dar atât de vii înca, afundaţi adânc în găvanele hârcii ce avea să devină curând. Cumplit, şi asta nu era totul.. Mătuşa lui şi verişoarele se plimbau pierdute prin casă, vorbeau în şoaptă, fantome sinistre care începusera deja să îi plângă moartea.

Berti avea o căciuliţă caraghioasă pe capul deformat şi se aşezase în fotoliu gâfâind din greu. Drumul până la uşă ceruse un efort imens, dar el era înca bărbatul în casă şi el trebuia să îsi întâmpine oaspeţii...
- Ce mai faci?, întrebase Nemo şi în secunda următoare a realizat cât de stupidă fusese întrebarea.
- Ce să fac?! Mor! Mor încet, Nemo! Nu mai am putere nici să mă îmbrac singur, sau să mă spăl, şi totuşi vreau să trăiesc! Nu vreau să mă duc, Nemo, nu sunt pregătit.....Cui le las?, zise cu glasul gâjâit întinzand o mână scheletică spre femeile aşezate pe sofa şi începu să plângă în hohote... Iar mătuşa şi verişoarele începură să plânga şi ele.

Berti a mai zăcut şase luni în pat, timp în care nu mai putea sta decât întins pe spate şi îsi pusese familia să îi jure ca îl vor îngropa aşezat cu faţa în jos. Moartea fusese eliberarea lui din ceea ce devenise un simulacru de viaţă, umilitoare şi plină de durere, iar dorinţa i-a fost respectată... De la înmormântare, Nemo îşi amintea doar ceafa lui Berti, întins pe burtă în siciriu...

Imaginea lui Berti, numai piele şi os, cu căciuliţa ridicolă pe cap, plângând prăbuşit în fotoliu, şi familia strânsă în jurul lui bocindu-l de viu, imaginea asta îi întuneca privirea şi o ameţeală cumplită îl ducea pentru o vreme în tărâmul incert al lumii în care avea să plece şi el curând.

Nu moartea îl speria cel mai tare, ci durerea tăcută a familiei, a prietenilor. Toţi cei dragi, pentru câte zile mai avea de trăit, îl vor privi şi îi vor vedea mormântul, durerea, neputinţa... Vor muri şi ei puţin în fiecare zi, o dată cu el! Ochii mamei privindu-l cum se duce!
Atunci a hotărât plecarea lui în America, spre surprinderea tuturor şi tot atunci începuse să ridice zidul.

§

A pus valizele în nişă lângă stiva de cărămizi, pregătită cu grijă din vreme după care a amestecat mortarul. A încalecat cu grijă peste marginea zidului şi a trecut în partea celalată. "Cam strâmt!" şi gândul fugar îl face să zâmbească pentru o clipă, de parcă ar mai conta cât de comfortabil este mormântul în care avea să se zidească de viu! A luat felinarul înauntru şi lumina lui îi aruncă umbra alungită pe pereţii umezi, umbră care se mişcă halucinant imitându-i mişcările. Meticulos, întinde mortarul pe cărămidă după care o aşează cu grijă, apăsând uşor şi ştergând limba păstoasă care se scurge pe zid.

"Nu vor primi nici o veste de la mine şi poate că vor fi îngrijorati. Dar după o vreme, o urmă de speranţă le va rămâne, că sunt viu, sănătos şi că am reuşit! Nu pot să le iau speranţa asta! "

Zidul e aproape de tavan şi doar trei cărămizi îl mai despart de lume.
"Mama sigur va fi supărată pe mine că nu i-am scris, dar va aştepta ziua în care voi reveni şi o voi lua în braţe. Pentru ziua revederii ea va păstra o fărâmă de iubire pentru mine, fiul nerecunoscător!" şi gândul că ea e sus, în dormitor şi plânge în pernă după fiul plecat în America, îl face să ezite o secundă... E ultima cărămidă! Mai poate înca sparge zidul şi să alerge sus pe scări să o îmbratiseze, să îi sărute ochii înlăcrimaţi... şi plânge, în timp ce îndeasa ultima cărămidă şi o bate cu mânerul mistriei în locaşul ei, după care stinge felinarul... Întunericul...

Se sprijină de peretele rece şi piatra umedă îi aminteşte de excursia la Pompei. A intrat acolo într-un lupanar atât de bine conservat de cenuşa vulcanică, de parcă abea fusese părăsit. L-au impresionat paturile, făcute din piatră, iar pe fiecare pat, sculptată în aceeaşi bucată cu patul, pernele din piatră pe care pierdutele femei îsi sprijineau capul în momentele de extaz. Simte piatra rece sub cap şi ştie că acum, ca anticele prostituate, se dăruieşte morţii. Ţine în mână puşca pe care o cumpărase acum o săptămână şi îsi aşează gura pe capătul ţevii. Simte fierul rece, frica de moarte îl paralizează complet "Nu vreau să mor!", şi parcă îl aude pe Berti văicărindu-se în fotoliu. Tremură de frică, singur în mormântul în care se zidise de viu; îşi adună tot curajul şi apasă trăgaciul cu un ultim gând fugar trecându-i prin minte: "Doamne, iartă-mă!", după care o flamă albăstruie luminează întunericul din spatele zidului....

§

"Un italian care îsi făcuse bagajele în urmă cu 44 de ani, dând de veste tuturor prietenilor că pleacă în America, a fost găsit mort, într-unul din pereţii casei sale, transmite Reuters. O femeie din SUA care cumpărase casa, situată în Lucca, nordul Toscanei, a descoperit scheletul într-un zid gros din pivniţă, în timp ce făcea modificări şi renovări la noua ei locuinţă. Lângă schelet se aflau două valize, o puşcă ruginită, un bileţel de adio şi unelte de zidar. Nemo Cianelli descoperise că suferă de o boală incurabilă şi inventase drumul spre America, pentru a nu-şi mîhni familia şi prietenii. Poliţia a stabilit că Cianelli şi-a făcut bagajele, a scris biletul de adio, a construit un zid în jurul său după care s-a împuscat".

Am citit ştirea aceasta acum o săptămână şi mi-a întârit credinţa că realitatea deseori depăşeşte imaginaţia. Dar zidul din mintea mea, păcatul strigător la cer şi de neiertat al sinuciderii, este cutremurat de o banala ştire de ziar şi nu contenesc să îmi pun obsedant o singură întrebare...

Ce credeţi? Dumnezeu l-a iertat pe Nemo?

;b:Angela Daniela ŢAPU