Smochine și ”străinătățuri” (proză de pandemie)

Smochine și ”străinătățuri” (proză de pandemie)

 

”Nur für Schwindelfreie”

 (Nietzsche)

 

 

Am fost ieri la supermarket să-mi cumpăr câte ceva pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Obișnuiesc să-mi iau smochine și apă la drum lung. În timp ce traversam parcarea, așa, cu capul dincolo de nori, gândind la ale mele, o doamnă în vârstă se străduia să-mi atragă atenția. Măștile! Mare minune cu măștile astea, dar dacă asta-i regula...o respectăm. Înțeleg, în cele din urmă, că-mi cere ajutorul să-și pună cumpărăturile în mașină. Sigur că n-o refuz, dar franceza mea îi atrage atenția și mă întreabă dacă sunt portugheză. ”După ochi”, spune ea, zâmbind. ”Nu, madam, sunt româncă.” În gândul meu...”bătută de soartă și rătăcită pe aici”. A rămas o clipă privindu-mă lung, după care, tot zâmbind...”da, acum toată lumea circulă peste tot...” și ca să-mi abată atenția, continuă...”măștile astea...”. Îi zâmbesc și eu și caut să-mi văd de drum. ”O, să vă ofer ceva...” M-a terminat. Nu știu cum să fac să scap, dar fără să fiu nepoliticoasă. ”Nu trebuie, madam, v-am ajutat  că așa e omenește.” Doamna scoate un frumos buchet de trandafiri dintr-unul din bagaje și se străduiește să-i rupă eticheta:  ”Trandafiri! trandafiri pentru dumneavoastră, vă rog. Sunt așa de frumoși!” În gândul meu...”sigur că sunt frumoși, sunt florile mele preferate, dar ce naiba să fac cu ei? Dacă refuz, sunt neam prost, niciodată n-am refuzat florile și cărțile. Dacă iau buchetul...acasă, motanul nu va fi prea bucuros și nici cel mic”. Păstrând distanța regulamentară  dau masca la o parte și-i mulțumesc zâmbind. Partea interesantă de-abia de-acum începea pentru mine. Constat că după cele șase luni de izolare,  nu mai știu să mă bucur de florile pe care le iubesc; că nici măcar nu mai știu cum să țin în mână acel buchet de trandafiri de culoarea portocalei;  că...la naiba! parcă nu mai sunt eu. Trebuie să-mi păstrez simțul umorului că altfel sunt pierdută.

Îmi vine în minte un alt scenariu cu alte smochine și altă ”străinătate”. Deh!, în ianuarie 90, nu-mi puteam permite Franța, așa că, prima mea ieșire ”peste graniță” a fost... dincolo de Prut. Mai mult cu ”interes”, adică, cu ”afaceri” cum se practică între vecini, dar și cu scopul de a-i ajuta pe frații basarabeni înlesnindu-le o legătură către țară. A fost o călătorie de pomină pe care n-o voi uita niciodată. Eu luasem o valiză plină cu cărți, dicționare, reviste, ziare, primele apariții de după revoluție. În naivitatea mea, credeam că dacă nemții au putut, românii, de ce nu? Partenerul meu luase o chitară să facă schimb cu muzicanții basarabeni. Vagonul în care am mers până la Ungheni avea ușile defecte și afară era un viscol cumplit. Am mers pe hol cu zăpada până la genunchi. Partea urâtă a călătoriei avea să înceapă Dincolo, în momentul transbordării pe linia largă. În vremurile lor ”bune”, ”tavarășii eliberatori” își aduseseră linia largă până la Iași, dar cu timpul, încet-încet, li ”s-a îngustat calea” până la Prut.

Am simțit, pentru prima dată în viață, frigul frig, nu cel care venea de la blânda și pura zăpadă, ci frigul rusesc adus din Siberia. În sfârșit, de la Chișinău trebuia să ajungem la Strășeni cu un taxi. Dumnealui merge să negocieze și-l văd că se întoarce după ce refuză prima ofertă. Apare lângă noi un moldovan, discută ei și, după ce-i spune prețul, ne suim în taxi. În mașină, domnul soț îi spune ”fratelui” că a refuzat un rus că i-a cerut prea mult. ”Cât ți-a cerut?” ”Patruzeci de ruble”, spune el pe rusește. Pe mine mă pufnește râsul. Basarabeanul ceruse 100 de ruble, dar cum  limba rusă mai face glume, el a înțeles  că rusul i-a cerut 400. Ce să-i mai stric inima omului pentru 60 de ruble? Șoferul s-a grăbit să schimbe vorba spunându-i că drumul e lung și ”cam periculos”. În cele din urmă, am ajuns cu bine la destinație. Din anumite motive, m-am dus să-mi cumpăr ceva de mâncare de la magazinul sătesc. (Nu-s grețoasă de felul meu, dar să scuipe cineva în ulei să vadă dacă-i încins înainte să prăjească ouăle...mde!  cad pe gânduri.)  La prăvălie, mi se opresc ochii pe câțiva saci cu smochine și, gândind că e cel mai sigur lucru pe care-l pot mânca, iau vreo 2 kg. Vânzătoarea, auzind că-s din târgul Ieșilor  îmi zâmbește cu duioșie și-mi dă în plus, ”de la Taniușa, să nu uiți”. Îi mulțumesc și râdem amândouă cu gura până la urechi. Din spatele meu  aud: ”Chiar vrei să mănânci numai gogleze de-alea?” ”Nu-s rele”, răspund și continui să râd cu Taniușa. Nici nu-mi trebuia prea mult că după vreo două zile plecam înapoi. ”N-o să le iei acasă...”, mai încearcă bietul om să înduplece nebunul. ”Ba, cum să nu? Apă și smochine și totul e ok.” M-a lăsat în banii mei că nu-și bătea capul cu mine prea mult. După ce s-a întâlnit cu amicii lui, bucuros că-i vânduseră chitara, s-a întors cu un braț de efecte pentru chitară pe care trebuia să le vândă în România  ca să întoarcă serviciul ”fraților”.  Mai avea și niște difuzoare și...nu mai rețin ce alte lucruri toate aduse  tocmai de la Moscova. ”Scule profesionale!”  Mi-a zis să-l las să facă el bagajele și auzeam cum șușotea cu băieții: ”cum ne-a fi norocul”. La plecare, iau și eu punga cu smochine și-o pun deasupra într-o geantă de voiaj în care credeam că sunt doar cărți: o parte le cumpărasem, cu o zi înainte, de la Chișinău,  dar multe le primisem cadou. Printre ele erau câteva din ediții restrânse și cu o vechime considerabilă. Bună bazată că am doar cărți și smochine în geantă am plecat la drum cu seninătate maximă. La Ungheni, iar rușii, iar vămuirea. Văd că vine către mine o hazaică, așa, la vreo doi metri, și-mi face semn s-o urmez într-o cămăruță. ”Arsenal!, s-au dus toate ”efectele” mele.”, aud  o voce stinsă. Pe moment, n-am înțeles. Mă pune tavarașa, parlind cu mine paruski, să deschid băgăjelul. Când bagă mâna în pungă și dă de smochine văd că se înroșește la față și-mi spune ceva frumos despre ”rumunski cei nehaliți”. Îi răspund la fel,  în gând, prefăcându-mă  că nu pricep, mai ales, că-mi spune să eliberez ringul cât mai repede. Afară, partenerul meu căsca ochii cât cepele.” Ți-a luat tot?” Ce ești copil? I s-a făcut greață de la smochine.” Rămâne ”bușbee”, cum zice neamțul: ”Chiar nimic, nimic?” ”Nu, frate, nu-i era foame”, i-am răspuns gândind la porcul pus la popreală, în frigiderul de acasă. (Cu o seară înainte să plecăm în călătorie, veniseră cimotiile de la țară cu un porc pe care-l plătisem din vară și uitasem de el.) În tren, desface geanta, scoate punga cu smochine  și-mi arată pe fundul genții câteva pachete cu ruble și câteva cu dolari (o sumă destul de mare) și tot de sub cele câteva cărți, vreo zece efecte pentru chitară  puse în cutiuțe colorate. Mie mi-a căzut fața că-mi lăsase multe cărți în custodia amicilor lui: ”Lasă, le aduc băieții. Ai făcut treabă de milioane,” încearcă să mă îmbuneze.  Venise rândul meu să privesc lung, precum calicul în traistă, la ceea ce cărasem și nu știam. Se vede că le-am purtat noroc:  încă vreo șapte ani de-aici încolo aveam să visez și noaptea ”Peavey”, ”Marshall” ”Seinnhaiser”, ”Gibson”, ”Fender”, ”Yamaha”, ”Shure”, ”AKG”, ”Neumann”, ”Electro-Voice”, ”Korg” etc. Uneori, au și smochinele valoarea lor.

 

Tours, Franța

 11 iulie 2020

 

 

 

 

Cenaclu Literar: