Magazinul de Iluzii

 

Şi am intrat ruginit,

 de Clipa care m-a uitat,

în Magazinul de Iluzii,

trântind porţile voinţei în urma mea,

tejghele pline cu sentimente,

 de toate soiurile şi culorile,

se înşirau tăcute şi indiferente,

privirii mele  prin care încercam să le înţeleg,

cum de sunt în stare să se vândă astfel,

adevărate prostituate,

 pe taraba desfrâului de mine însumi,

m-am oprit în dreptul unuia de culoare roşie,

părea a fi iubire,

mi-a zâmbit fals,

mi-am continuat drumul,

cel verde de acolo,

stă abătut de parcă i-ar fi jenă că se vinde,

aflu că el mi-a dat liber naşterii mele,

era un sentiment de mamă,

poate chiar mai scump cât cel roşu de adineaori,

mi-a venit greaţă,

cum de, şi el stă la poarta bordelului,

 cu nume de viaţă spre vânzare?

 

Am plecat dezgustat,

îmi venea să-mi vărs,

 până şi unicele clipe,

pe care le mai aveam

în stomacul destinului meu,

întrebându-mă dacă şi moartea ar fi de vânzare?

 

Strig cât pot de tare,

 să mă îndrume cineva spre taraba morţii,

un zâmbet generos,

 îmi şopteşte la urechea conştiinţei,

să merg mai departe,

unde anume întreb,

oriunde te vor duce paşii,

tot o singură cale va rămâne în urma ta,

şi astfel mă aflu la taraba morţii,

 cu sentimentele cernite ale celor din preajmă,

întrebând de sentimentul morţii,

pe care vroiam să-l cumpăr,

să-i  ştiu preţul, forma, culoarea,

îmi răspunde o voce,

 din spatele tejghelei destinului,

că moartea nu vinde sentimente,

ci cumpără de la viaţă,

iar tot ce vedeam înaintea mea,

era doar viaţa cernită,

din trecutul orfan de viitor al ceasului morţii.

 

 

 

 

 

 

Memento Mori

 

 

Prea liber de mine,

am alergat,

 printre cerbii viselor de granit,

sculptaţi din hrana păsărilor de pradă,

să ne lumineze nouă Destinul,

orb de atâtea boabe de clipe,

înjumătăţite de pofta Lui Dumnezeu,

pentru a ne avea unul pe altul,

la orgia acestui nou mileniu.

 

Nici mesianismul lirei de asfalt

a ninsorilor imaculate  din tine,

nu cred să mai contenească uitând

de muşchii de cristal

ai cunoaşterii şchioape

 a lumilor din noi,

cei îndureraţi de talpa de plumb

a zilei în care ne-am născut

pentru a muri desţeleniţi

de noi înşine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Viaţă şi moarte

 

 

Uitarea este natura divină a morţii,

speranţa a vieţii,

dar dorul?

Să fie liantul dintre viaţă şi moarte,

adică viaţa morţii?

 

Trăim fiindcă cunoaştem moartea,

pe care murind,

o vom uita pentru totdeauna,

în lumea Iluziei Vieţii.

 

 

Viaţa este compromisul care

recunoaşte că există,

doar fiindcă poate muri,

părăsind până şi clipele sângelui ei,

pentru totdeauna.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ai să înţelegi

 

 

Ai sa înţelegi vreodata ce a fost un sărut?
Când vei simti ca sunt steaua Destinului tău?
Ce va cădea cu mine,
Mai încolo de tine,
Cu o moarte?

Ai să înţelegi vreodată ce a fost o îmbrăţişare?
Fără  palmele dorinţelor noastre pierdute atunci în amintire?
Fiindca voi fi,
O floare din părul gândurilor tale,
Ce nu vei dori să veştejească niciodată.

Ai să înţelegi vreodată ce a fost un Cuvânt?
La tălpile caruia am îngenuncheat iubindu-ne?
Acolo unde voi fi ţărâna,
Ce-o vei calca cu dragostea neputinţei,
De a ramâne Urma marii noastre iubiri,
În lumea deşertaciunii?

Ai să înţelegi vreodată ce a fost când ţi-am spus cât te iubesc?
Vazând norii ce nu vor mai fi ai vieţii mele?
Ce vor plânge cu lacrimile privirii sfârşite din mine,
Spalând faţa inimii tale,
Cu o nouă clipă al unui alt timp,
Fără de mine,
Încercând sa te fac să zâmbeşti.

 

 

 

 

Îngeri şi Nemurire

 

 

E atât de multă linişte,

pe aripile îngerilor mei,

sculptaţi în marmora altei existenţe,

unde nu există nici durere şi nici suspin,

încât nici ceasurile nu mai au ore sau zile.

 

Îmi străjuiesc mormântul,

viselor, speranţelor Iluziilor Vieţii mele,

la care mi-am închinat întreaga mea fiinţă,

pentru a îngenunchea învins de Nemurire.

 

Cioburi ascuţite de cuvinte,

m-au rănit mereu,

sângerându-mi sufletul cu indiferenţa lor,

tristă şi rece,

spunându-mi,

 că Paradisul nu se poate naşte decât din Infern.

 

Şi-am coborât în infernul simţămintelor,

devenind creator.

 

Hrana cimitirelor

 

Gheare ascuţite sfâşie paşii,

care rătăceau spre împlinire,

năvoade de clipe,

pândesc sentimentele,

 pentru a le pescui,

în apa tulbure a vieţii,

ca mai apoi,

 să fie duse,

 la fabrica de conserve a morţii,

spre a fi vândute ca amintiri,

drept hrană cimitirelor,

 pentru cei care trăiesc prezentul,

hrănindu-se cu trecutul,

 care le alimentează viitorul.

 

 

Arbori încă verzi,

 de sentimente şi speranţe,

stau tăiaţi,

ambalaţi şi conservaţi,

 la margine de drum al Destinului,

spre a fi duşi,

 în frigul de sfârşit de lume al deznădejdii,

şi vânduţi,

 pentru a ne mai încălzi Deşertăciunea,

care ne cere mereu,

 plata chiriei de a exista.

 

 

 

 

 

Căutând Adevărul Desăvârşirii

 

 

Am căutat Desăvârşirea,

convins fiind că lumea are partea ei de Adevăr.

 

Scrutez absolutul cerului vieţii,

şi nu pot să înţeleg de ce cade neputincios,

 peste orizontul dorinţelor,

 fără să dorească vreodată,

 a le înţelege sau a le împlini.

 

Mă afund în ţărâna corpului meu,

plin de nevoi,

dat casă a sufletului de un Dumnezeu,

pe care nu L-am înţeles niciodată,

 de ce a fost nevoit,

 să nască şi să lase păcatul în lume,

când putea atât de bine să nu o facă?

 

Ce am înţeles?

este că acolo unde cauţi Adevărul,

vei găsi în cele din urmă,

după minciuni şi alte Iluzii ale Vieţii,

Moartea,

 alături de propriul Dumnezeu.

 

 

Magazinul de pompe funebre

 

Lumea este,

 un magazin de pompe funebre,

 ale  Iubirii,

de unde clienţii se aprovizionează din plin,

cu panglici triste de culori cernite,

 pe care sunt scrise texte de dragoste,

 adresate celor părăsiţi,

din care nu lipseşte eternul:  ”În memoria…”,

 cutărui sau cutărui sentiment,

aşezat la coroana încornorată,

 de alte şi alte panglici,

strânse de-a lungul vieţii,

spre a fi duse cu dricul clipelor,

spre  cimitirul patimilor,

fără de care Existenţa,

ar fi mult mai săracă.

 

Ciocli gândurilor scormonesc,

 prin mormintele amintirilor,

săpând adânc în ţărâna,

din care ne-a plămădit Dumnezeu,

sperând că poate vor găsi odată şi odată,

motivul pentru care,

 nu putem învăţa niciodată,

 

 

 

 

să murim aşa cum scrie,

în bibliile lor de ciocli,

unde moartea este o viaţă,

ce merită înfrumuseţată cu sicrie de speranţe,

cât mai noi şi mai scumpe,

aşezate în catedralele luxoase,

 ale nebuniei de a fi om.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Maternitate

 

 

Maternităţi de clipe,

 incendiate de morală,

nasc viitorii avortoni,

 ce vor împânzi societatea,

morţilor vii ai sentimentelor,

din cugetele şi visele noastre.

 

Sicrie de cuvinte,

stau înşirate şi  tăcute,

la porţile fericirii,

spre a prelua,

 nou născuţii patimilor noastre,

Feţi Frumoşi ai fericirii,

care nu vor mai fi frumoşi,

niciodată,

ci la fel de descompuşi,

 precum orice cadavru al Destinului,

hărăzit de Dumnezeu,

Păcatului Originar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bordel primitiv

 

 

Banii clipelor,

 sunt cheltuiţi de Instinctele  Vulgare,

care tălhăresc la colţul străzii Prostituţiei,

unde se află bordelul primitiv,

cu nume de Religie,

ce are mereu porţile larg deschise,

pentru cei care sunt milostivi,

cu sicriele milei,

din care vor fi întreţinute,

atât fetele ce dansează în straie preoţeşti,

cât şi cimitirele de Adevăruri,

descompuse şi putrezite,

ale unei lumi,

al cărei sens,

până şi Dumnezeu L-a uitat,

atunci când se găndeşte la Moarte şi Destin.

 

 

 

 

    

    Facerea lumii

 

Se săturase de atâta neant,

 până şi nemărginirea,

înţelese,

 pentru prima şi ultima  oară,

că are nevoie de finit,

astfel născându-se Existenţa,

ca Unică Întâmplare Neîntâmplătoare,

adică faţa Lui Dumnezeu,

care odată existând,

s-a simţit atât de singur,

încât şi-a dorit o Oglindă în care să se admire,

născându-se Întâmplarea Neîntâmplătoare,

adică Universul Iluziei Vieţii.

 

Dumnezeu şi-a dorit ca lumina Sa lăuntrică,

să alerge peste spaţiile ce-au primit duh de dărurie din Sine şi timpi de cunoaştere pentru Sine,

Conştientizând fiinţa Sa spre a fiinţa gândul Creaţiei din oglinda în care îşi dorea din ce în ce mai multe.

 

Atunci Dumnezeu a înţeles,

 că stelele degeaba strălucesc romantic,

 pe cerul gândurilor Sale,

 dacă nu este iubire.

 

A chemat spaţiile nesfârşirii şi timpii eternităţii,

 pentru a se sfătui cu ele,

 ce poate însemna să iubeşti.

 

 

I-au răspuns finitul,

care se rezema pe infinit,

 pentru a se decide Destinul,

sugerându-I să-şi caute răspunsul,

 în propria oglindă.

 

Să fie iubirea cerul aprins

 de focul stelelor care ard,

 doar pentru sine?

 

 Şi-a dat seama că până şi cerul,

 are nevoie de un pământ al lui,

 oricât ar fi de neînsemnat ar fi,

 în ochii Universului,

prin care Dumnezeu se vedea pe Sine.

 

Şi gândul lui Dumnezeu,

 a văzut prima floare,

 dăruită cerului din El,

dar ca ea să existe avea nevoie de apă,

 iar apa de nori şi norii de ploaie

 şi uite că au apărut oceanele, câmpiile şi munţii,

 totul pentru a Se  putea dărui Dumnezeu,

 prin iubire pe Sine Însuşi.

 

Atunci a realizat că iubirea de Sine,

este un narcisism primitiv,

 departe de ce poate fi iubirea aproapelui,

trecându-şi toate gândurile,

 într-un Cuvânt al Facerii,

pe care l-a şoptit,

 Oglinzii magice a Întâmplării Neîntâmplătoare,

creând lumea Iluziilor Vieţii,

 cu toate minunăţiile şi suferinţele ei cu tot.

Catedrala sufletului

 

Tremură stelele sfinţilor,

pe zidurile în ruină

ale catedralei neantului,

 din istoria sfinţită cu crime,

 torturi şi alte lucruri sfinte,

din Biblia esenţei omului,

şi a  condiţiei sale.

 

Broboane de sudoare,

 spală tavanul prăbuşit,

 al Dumnezeului iubirii.

 

Cimitire de smoală,

 ard chinurile facerii unei noi morţi,

zodii părăsite ale destinelor,

se destramă aidoma,

 unui ghem încâlcit de focul vieţii,

 ce abia îşi  mai fumegă,

 iertarea păcatelor,

într-un anotimp al nimănui.

 

Vrea Ziua credinţei,

 să-şi înţeleagă Noaptea păcatului,

spre a putea răsări,

 iarăşi la fel de supusă apusului,

ce avea să vină,

 peste veşmintele,

 triste, slinoase şi rupte,

 

 

 

 ale apostolilor,

gândurilor şi aspiraţiilor,

ce  aşteaptă  tăcuţi şi însinguraţi,

ca şi partea lor de zid,

 să se prăbuşească,

la fel ca celelalte resturi,

ale catedralei sufletului meu.

 

 

 

Linie moartă

 

Sparge-mi până la capăt,

ulciorul viselor prin care te-am văzut,

creangă de cer,

pe tulpina Destinului meu,

biciuită de fierăstraiele norilor,

care ne-au umbrit amintirea,

plouându-ne de parcă,

 eram seceta întregului pământ din noi,

şi astfel  am fi redevenit caii liberi,

ce-şi alergau de dinaintea naşterii,

moartea,

ţelul suprem al vieţii.

 

Îngroapă-mi toate ridurile fericirii,

între albiile cărora te îmbrăţişam,

înecându-mă mereu de eternitatea sufletului tău,

la răspântie de aripi ce nu mi-au mai zburat,

sentimentele părăginite de fulgerele iubirii,

care le-a părăsit în gara unde trenul întâlnirii,

nu mai vine niciodată,

fiind tras pe linia moartă a cimitirului din noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Divorţ

 

Marea  de ceaţă îi aşează,

ochelarii de cal  stăpânului orizontului,

legat cu lanţurile deznădejdii,

de ţărmurile nenăscutelor cuvinte,

ce-aveau să moară,

în pântecele nenăscut,

 ale mamelor lor,

înjunghiate de cu seară,

într-o ceartă banală,

când ploua cu fulgerele

 stâncilor împotrivirii,

între vulcanii din noi,

ce aveau să-şi erupă despărţirea,

de tren fără vagoane

 şi gară fără rost,

pe tărâmul nimănui,

stau stelele să cadă,

 peste încremenita,

 furtună sentimentală,

care ne-a dărâmat

 podurile legămintelor,

propriei istorii,

 în care eram personaje principale,

şi ne luptam cu veşnicele mori de vânt,

 ale Sodomei şi Gomorei,

 făcând dragoste,

 pe  promisiunile împietrite,

 de altarul neputinţei,

să rămânem atât de simpli şi de puri,

în  fapt nu ni se cerea mai mult,

decât să redevenim noi înşine,

fără a se şti că acest lucru,

 era mai cumplit,

 decât întregul paradis al fericirii,

 devenit infern,

 peste noaptea patimilor din noi,

trişti jucători pe furtuna  plictiselii,

 la ruleta ruginită a unei iubiri,

care nu mai dădea vreun câştigător,

de atâta amar de Ani,

 care şi-au uitat până şi sângele,

 înfierbântat cândva,

în braţele incestuoase ale zilelor,

trecute mai demult decât vremea,

sentimentelor dezgolite,

 de toate hainele,

 vorbelor în vânt  la modă,

până la pielea Adevărului,

pe care l-am redescoperit,

 bătrân, bolnav şi gârbovit,

iar după moarte,

l-am ars în flăcările,

 crematoriului de speranţe,

cu nume de Uitare,

divorţând de noi înşine,

înainte de toate relele şi bunele,

 unei căsnicii.

 

 

 

Biserică şi minciună

 

Poduri de pleoape,

se arcuiesc peste neînţelesul

 din ţărâna sfântului suflet,

largi mantale de cer ne acoperă,

minciuna a ceea ce suntem,

un neînţeles al Dumnezeului din noi,

ce ne-ar crede a fi,

robii mântuiţi ai păcatului originar,

al căror adevăr este minciuna,

iar Viaţa, moartea de sine, de tot,

până şi de cei care înţeleg,

sensul condiţiei umane,

unde unica nemurire este Clipa,

ce nu poate fi stoarsă nici măcar de Timp,

sau putrezită de zăpada uitării,

ce topeşte cu fierbinţeala frigului ei,

tot binele şi răul acestei lumi.

 

Dacă un singur om,

ar cunoaşte vreodată,

Adevărul Absolut,

ar fi exterminat de societate,

fiindcă nimeni nu l-ar putea accepta,

fiind plămădiţi din ţărâna minciunii,

şi însufleţiţi cu respiraţia de foc a păcatelor,

Iad fără de care nu am putea trăi,

şi astfel minciuna,

 devine unicul nostru adevăr relativ,

şi societatea scapă de complexele,

crimei, înşelătoriei, furtului, înrobirii,

ce devin elite ale moralei bunului simţ,

în lumea bisericilor,

mai bogate decât toţi hoţii la un loc.

 

 

Regrete indescifrabile

 

Zdrenţe de remuşcări,

stau întinse la soarele infamiei,

pe aţa destinului atât de strâns legată,

de moarte,

încât şi aripile stolurilor de regrete,

par să zboare greu.

 

Ochiuri de ape ale iluziilor,

se reped să înece orice mugur,

de primăvară a fericirii,

ce-ar mai fi rămas uitată de libertatea,

de a fi rugină şi desfrâu.

sub cerul obosit de norii sufletelor,

prea grei şi nepăsători,

ce par că  şi-au uitat pentru totdeauna,

ploile sentimentelor,

 în casa orizonturilor sângerii,

ce băteau în inimile cerurilor,

cu ziduri din lacrimi, ruinate,

stoarse spre a fi dăruite vânturilor,

din toate zările cuvintelor,

ce păreau că ne-ar fi înţeles,

pe perna de cer a patimilor,

străpunse cu depărtarea despărţirilor,

de propriul sine,

demodat şi ars pe rugul,

unei mântuiri ce avea,

să nu mai vină niciodată,

 

 

 

chiar dacă afară,

 începuse ploaia binefăcătoare,

miracol al existenţei vieţii,

în care nu mai credeam demult,

de dinainte de a fi murit,

pe taraba clipelor,

goale  aidoma unei fecioare,

ce-şi spală păcatele în râul Timpului,

la piaţa părăsită

de speranţele moarte şi ele,

în cimitirul din scrisoarea ta,

în care săpau acum,

neînsetaţi groparii indiferenţei,

unde  scria cândva,

 adresa sufletului meu,

dar ironia sorţii,

 a făcut să nu o pot citi,

fiind udată din plin,

 de stropii reci ai morţii uitării,

rămânând doar literele amintirilor şterse,

 scurse una peste alta,

asemeni destinelor noastre,

ce-I par indescifrabile,

 până şi Lui Dumnezeu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Metru pătrat

 

O fărâmă de destin,

se naşte în noroiul existenţei,

spre a se murdări,

cu trufia provocărilor,

de a-şi învinge,

până şi propriul sine învingător,

nu mai departe de cimitirele,

 pline de speranţe,

care şi-au găsit doar aici,

împlinirea,

 fiind mai ieftin traiul,

dar nu ştiu ce se vor face,

 când şi moartea va costa mai mult decât viaţa,

pe celebrul metru pătrat de suferinţe?

 

Va învăţa moartea să trăiască,

ne vom regăsi veşnicia,

 în lumea de apoi,

 aici pe Pământul din noi, din fiecare?

 

Sau vom primi lecţii educative despre,

cum e sănătos să mori,

ce dietă să ţii la porţile cimitirelor,

pentru a fi sigur,

că ţi se va deschide mormântul uitării eterne,

a acestei lumi,

şi pentru tine,

încât să nu mai auzi niciodată,

 cât mai costă metrul pătrat de păcat,

de respiraţie,

de tristeţe sau fericire,

de iubire sau dor,

de voinţă sau iluzie,

de poftă de a învinge,

sau de a fi învins,

de piaţă a forţei de muncă…

spre a schimba cu toate acestea,

 inevitabila moarte,

în acelaşi metru pătrat,

 în care ne închidem pe noi înşine,

cu gratiile neputinţei,

 de a-i trece frontiera,

chiar şi cu un milimetru pătrat,

de teroare,

de a nu mai fi noi,

metrul pătrat din cimitir.

 

 

Dumnezeu, Păcat şi Creaţie

 

Am păcătuit cunoscându-ne existenţa,

de ce Dumnezeule,

care ai creat Cuvântul,

ştiind prea bine că un Univers devine creat,

odată ce e cunoscut?

 

Care să fi fost Cuvântul creaţiei Lui Dumnezeu?

avea sau nu un semn de întrebare?

dacă da,

atunci ne putem îndoi de creator,

 iar dacă nu,

înţelegem că libertatea devine

 cea mai odioasă temniţă a sufletului,

încorsetat de ţărâna stelelor

din sângele fiecăruia,

pentru care au murit supernove,

 ca aurul să dăinuie alături de fier şi alte elemente,

în zâmbetul unui copil,

sau în cârja bătrânului,

care-şi traversează tremurând strada vieţii,

sub Soarele ce pare a fie etern,

dar şi el îşi duce traiul de azi pe mâine,

mai câte o furtună,

 sau o rază de tristeţe, fericire,

mai o durere de Soare cu dinţi,

sfâşiind inima naturii umane,

doritoare de căldură,

şi atunci cine e Dumnezeu?

 

 

 

Să-L înţelegem mai bine,

ar trebui să-I cunoaştem,

 Cuvântul creaţiei,

care putea fi orice înţeles.

 

Ce poate fi atribuit Totului,

 în afară de Lumina Divină a sufletului?

Nimic.

Evrika, am strigat,

Cuvântul creaţiei se numea: Nimic,

prin el a descoperit Dumnezeu existenţa.

 

Atunci am realizat,

 că alături de Nimic trebuia aşezat Ceva,

şi iată întreaga lume,

terminată şi redată

în întregime neantului care o determină,

 prin cunoaştere.

Magazinul de Iluzii

 

Şi am intrat ruginit,

 de Clipa care m-a uitat,

în Magazinul de Iluzii,

trântind porţile voinţei în urma mea,

tejghele pline cu sentimente,

 de toate soiurile şi culorile,

se înşirau tăcute şi indiferente,

privirii mele  prin care încercam să le înţeleg,

cum de sunt în stare să se vândă astfel,

adevărate prostituate,

 pe taraba desfrâului de mine însumi,

m-am oprit în dreptul unuia de culoare roşie,

părea a fi iubire,

mi-a zâmbit fals,

mi-am continuat drumul,

cel verde de acolo,

stă abătut de parcă i-ar fi jenă că se vinde,

aflu că el mi-a dat liber naşterii mele,

era un sentiment de mamă,

poate chiar mai scump cât cel roşu de adineaori,

mi-a venit greaţă,

cum de, şi el stă la poarta bordelului,

 cu nume de viaţă spre vânzare?

 

Am plecat dezgustat,

îmi venea să-mi vărs,

 până şi unicele clipe,

pe care le mai aveam

în stomacul destinului meu,

întrebându-mă dacă şi moartea ar fi de vânzare?

 

Strig cât pot de tare,

 să mă îndrume cineva spre taraba morţii,

un zâmbet generos,

 îmi şopteşte la urechea conştiinţei,

să merg mai departe,

unde anume întreb,

oriunde te vor duce paşii,

tot o singură cale va rămâne în urma ta,

şi astfel mă aflu la taraba morţii,

 cu sentimentele cernite ale celor din preajmă,

întrebând de sentimentul morţii,

pe care vroiam să-l cumpăr,

să-i  ştiu preţul, forma, culoarea,

îmi răspunde o voce,

 din spatele tejghelei destinului,

că moartea nu vinde sentimente,

ci cumpără de la viaţă,

iar tot ce vedeam înaintea mea,

era doar viaţa cernită,

din trecutul orfan de viitor al ceasului morţii.

 

 

Te iubesc dincolo de mine

 

Şi dacă m-aş îneca în ochii tăi,

Cine mi-ar descoperi trupul inimii mele,

Ce a bătut atât de dureros pentru tine,

Înger al iubirii.

Nu cred că ai reuşit vreodată să înţelegi,

Moartea.

 

Şi dacă aş reuşi să părăsesc,

Gândurile tale,

Chiar crezi că norii nu mă vor plânge niciodată?

Că Soarele nu mă va arde cu foc de amintire,

În inima ta?

Chiar crezi că natura cuvântului prin care te-am iubit,

Nu mai are lacrimile misterului prin care,

Era o stea din tine,

 Mereu a sufletului meu?

 

Ne-am întâlnit la margine de Destin,

Unde ploua cu singurătate,

Eram atât de mult adevăr  unul de altul,

Încât nici oceanul privirilor noastre

Nu putea fi mai singur decât noi.

 

Şi atunci am înţeles,

Că ne-am născut din dorul de a muri împreună,

Mai vii cu fiecare zâmbet ce ne unea mâinile,

Încătuşate în speranţa,

De a fi una şi aceeaşi clipă,

A Nemuririi.

 

Te iubesc!