Din volumul  ,,Aproape de Lumea fără Cer,,
 

    Aproape de lumea fără cer

Zilele  s-au scurs, apoi  le-am strâns  şi numărat
în răcoarea cosmică a amurgului,
erau ticsite de mărunţişuri  şi  mister,
petrecute de apusuri în nefiinţă
şi le-am aşezat
în esenţial ca accesoriu
la un sfârşit
al omului tronat pe o simplă amintire,
aproape de lumea fără cer
cu umbra incoloră, flămândă şi bolnavă
de bătrâneţi şi umilinţă
ce se –nfăşoară sub presiunea surdă  a necesităţii
în sunet monoton al serilor blajine,
iar toate prinse la colţuri doar cu stele
din frumuseţile pierdute ale vieţii .
Dar m -am cutremurat
adânc în mine
printre gânduri sfâşiate, grele
de fum şi de cenuşa anilor
că -n metabolismul meu mental  n-a rămas nimic,
aproape mai nimic
şi totul e uzat ;
extaz rămas în anotimpul tinereţii
de care nu mai ştiu demult
şi  am uitat
emoţia senină plonjând cândva în text iremediabil
ca jurământ solemn şi clasic de iubire
strivit de buze –poate - 
în clocotul de trup incins şi prelungit de şoapte
aproape de interminabil,
de pasiunea măsurată –nu în terţi - doar în sinceritate
cu pulsul  inocenţei  închinat sub legământ
într-un magnific doi,
de parcă eram doar noi pe lume şi disecam triumful zilelor
de pe Pământ ...
Acum mă simt aproape nemişcat
în  peisaj uitat să lunece spre recunoşterea de  primăveri,
imaculat şi mut,
iar totul e insuportabil
de parcă-aş fi  reziduu stelar rămas  pe un  caloian de lut,
iar eu-l mi-e la fel de greu de înghiţit
şi digerabil,
încât respir pripit
în apetitul meu vital
ieşit din calculul valorii zenitale
şi -i la fel de crud, amar şi de anemic
să completeze paşii mei acolo
vigoarea căutării  timpului pierdut
prin amintiri ;
parfumul  întâlnirii prime
când am rostit  cuvântul  şi-mi  umeziră ochii
de m–am  înroşit
în clipe definite de sfertul academic .

 **
         Frumuseţile pierdute ale vieţii

Am rămas suspendat de cealaltă parte a timpului
acolo unde noaptea mi -e cel mai bun prieten,
plutesc între cer şi pământ,
iar braţele mi-au amorţit
încleştate în ultima imagine a îmbrăţişării noastre
din primăverile trecute,
peste tot în jurul meu lunecă deznădejdea
clipelor severe ce adulmecă dorinţa
încrustată  adânc
 în pieptul meu
şi mă simt înfricoşat de parcă viaţa asta neînsemnată
am ascuns-o în pământ
 pentru mai târziu ,
aşteptând s-aduci cu tine lumina zilelor noastre,
dar am înţeles de-atunci sensul frumuseţilor pierdute,
suspinând în pustiul care m-a purtat continuu sfâşiat
dincolo de cuvinte
să rătăcesc prin întunericul fără ieşire ;
mi –am ferit şi lacrima să nu ajungă hrană a singurătăţii
şi-acum păstrez tăcerea obrazului cuminte,
m-am ghemuit apoi
numărând orele cu spaimă  către altă noapte -
mă mai zbat o clipă
şi respir din nou amintirea .
**
  
        La mormântul mamei

In pântecul flămând al pământului se pierd clipe ruginite
din fiorul suferind  de frunze,
se preling pripite
ploile de ieri, ploile de azi şi cele de mâine
în respiraţia lumii ,
tăcerea toamnei arborează pânze
când cerul scârţâie în plânset de cocori ;
un câine
fugăreşte fără noimă  stolul rătăcit de ciori
spre nucul bântuit de umbra Lunii,
alunecă pe cruci culoarea nopţii tristă şi murdară,
iar undeva mai pâlpâie o lumânare –două
în mirosul necăcios de ceară .

In pântecul flămând al pământului  cade  respiraţia lumii,
lacrimile nu mai sunt lacrimi,
ignor umbra cenuşie a Lunii
şi-am rămas aici la tine
cu palma-ntinsă sus pe cruce, sus ;
mi-e felul de a –nţelege gândul rătăcit în patimi
şi mă rog de ploaie să nu şteargă chipul tău,
îngân o rugăciune puterilor divine,
invocând  pe Dumnezeu
să-mi adune viaţa  înăuntru, strivită de durere
şi- aprind din nou o lumânare
să-ţi văd zâmbetul din piatră, mamă
şi caut răsăritul  pentru  resemnare ...

** 

       Mă numesc singurătate

Am adormit sub stele si-am visat lumina,
în ea se oglindeau toate  veacurile dobândite de timp
şi  tot acolo creşte înţelepciunea lumii ce rânduieşte vremea
ca  fiecare suflet  să locuiască  într-un vis
de teamă ca el să nu renunţe la primăveri 
încă nepurtate .

Când visul  rămâne fără  suflet înseamnă neîmplinire,
de sufletul rămâne  fără vis zace nemişcat  în singurătate,
întunecând   albastrul primăverilor la purtător,
mireasma amintirilor 
mi-a rămas pe buzele uscate,
cuvintele s-au ghemuit într-un semn tăcut de neputinţă .

Adâncul  şoaptelor nu cunoaşte pe de rost surâsul tău,
el s-a ascuns în tristeţea mea
pentru că nu mai locuia demult  niciun vis acolo
şi m-a numit singurătate ;
timpul s-a oprit deasupra zâmbetului tău,
cuvintele  au  îmbrăcat metafore...

Mă simt ca un curcubeu ucis care nu poate străluci fără soare,
de-atâta dor m-am împietrit în munţii singuratici,
relicve din istoria planetei,
să vadă cei ce vor veni c-am existat şi te-am iubit într-adevăr
în lumea asta oarbă unde soarele a murit pe rug,
aşa vor învăţa şi ei  ceva despre nemurire...

** 

 
     Anotimpul fără zile

Mi-am aşternut lumina stelelor în palme
şi-am desluşit neliniştea între două apusuri
inscripţionată de-o metaforă pierdută
într-un cuvânt etern îndrăgostit,
el a rămas  necuvânt
între mine şi singurătatea mea
şi m-am întrebat adesea, frământat
cum să existe sentimentul dacă nu e exprimat
într-un simplu “te iubesc” cu miros de veşnicie ?...

Acum slujesc  poemul ca pe a doua natură
unde clipa înseamnă durere,
numai durere,
în măreţia lui  am aflat  depăşirea durerii
când devine insuportabilă
în cenuşa necuvântătoare a timpului
şi doare ca un strigăt de ecou,
atunci încerc  să-mi rescriu memoria în ordinea strivită  de cuvinte,
cuvintele mă leagă strâns de  vocaţia nefericirii să-mi adun iubirea -
fragment de univers
şi  privesc  înlăuntru lor ca într-o rămăşiţă a lumii ;
fragment de viaţă
fragment de amintire
fragment de despărţire
fragment de singurătate
fragment de speranţă
ne- fragment  de iubire
ne-fragment de remuşcare
fragment pentru  moarte
şi din nou căinţa mă -nconjoară în anotimpul fără zile –
neuitare ...

 **

 
    Evadare în miezul purităţii

Mi-am încheiat socotelile lumeşti,
obosit de minciună şi căinţă
şi m-am întins pe spate cu ochii pironiţi în vârful  cerului
spre groapa Universului adâncă .
Acolo nicio stea, dar nicio stea să lumineze
aâtea dirijabile  eşuate  din istoria lumii,
zăceau lipite de nefiinţă ;
numai Hindenburg-ul era deasupra timpului  în veacul sideral,
în rest nemărginit  -
nici urmă de lumină, nici rază de luceafăr,
erau strunite toate în ziua cea dintâi a neantului .

Am căutat din priviri blajine răsăritul,
era doar aureola care celebra lumina peste tot,
aici şi dincolo ;
aici în necuprinsul   soarelui-răsare pe marginea planetei
eram doar eu  şi singurătatea
netulburată  de freamătul necontenit al mării,  nici de moarte,
acolo  o plajă anonimă şi-o lotcă şubrezită
cu doi îndrăgostiţi abandonaţi
de nesăbuinţa  omenirii,
dintotdeauna oarbă şi dezlănţuită ;
acum  erau departe,
departe, cât mai departe,
iar deasupra lor nu era nimic, nici măcar un nor la primul  răsărit
de la capătu’ lumii .

Am căutat cu  ochii trişti locul unde m-am născut -
nu mai era demult,
era doar câmpul gol, tărâm uitat de anotimpuri,
dar era lumină
şi după -
tot lumină
într-un ţinut al luminilor
unde îngerii răsună din  trâmbiţe a  primăvară ,
cândva rămasă în anotimpul primului sărut,
apoi am tresărit chemării dinapoi a  vieţii, căutând iubirea
pe care  am adus-o aproape, cât mai aproape
şi-am îmbrăţişat-o atât de mult cu gândul flămânzit
ca pe fiorul dătător de viaţă ...
- Bine ai venit în sigurătatea mea
la marginea  planetei
în ziua cea mai lungă a  lumii increate ! ...

** 

 
     Goliţi de iluzii

Am să te ţin de mână într-un oraş mare şi aglomerat
unde lumea  aleargă spre terminalul vieţii,
golită  de iluzii,
acolo să te plimb pe fiecare trecere de pietoni
şi la jumătatea ei
să opresc timpul semaforului din colţ,
apoi să te sărut .
 
Am să te plimb în oraşul mare şi verde
unde parcurile sunt aglomerate
de visătorii trişti în  căutarea primăverilor albastre,
rochia să-ţi fie transparentă cu  decolteul darnic
încât să stârnească setea hulpavilor
de forme feminine .

Dar noi să nu locuim acolo -
oraşul închide suflete în metafora plictisului,
iar oamenii se uită înlăuntru fiinţei
să vadă umbra goală cum  aleargă către cimitir,
întâmpinându–şi moartea
că uitară să oprească timpul semaforului din colţ
şi astfel au  pierdut frumuseţea vieţii .

Post scriptum :
Mai târziu am aflat că s-au tocmit
c- un vânzător ambulant de iluzii ,
dar care se uita la fel de gol pe dinăuntru său ;
uitase şi el la rându’  lui  că semaforul din colţ
e mare consumator de timp ...

   
     Încleştarea cu moartea

Voci nepământene, în glas fără cuvânt,
îmi cântăriră  suflul ca fiind o  rană adâncă ;
mă simt golit de vlagă şi  de gând, 
cu privirea ştearsă
de clipa ce-mi marchează  timpul
de la echinocţiu spre un alt solstiţiu în nesiguranţă încă
acolo unde Soarele a renunţat la răsărit şi la apus,
înghesuit de atâtea stele laolaltă
iar  toamna  mai sălbatică şi necruţătoare
mai mult ca niciodată
a mizat cu atâta nonşalanţă  pe numărul cel  negru
şi –ncerc să nu gândesc,
doar să memorez rugăciunea omului cuminte
în aer îmbâcsit de moarte şi de vânt  funebru,
s-o am cu mine în ceruri să-mi răscumpăr libertatea .
Dar vocea  mai mieroasă şi înăbuşită
se strecoară adânc, aleargând prin vene
şi desluşesc în ea  doar câteva cuvinte
dintr-un blestem nepieritor :
să n-am răgaz de hodină
pe drumul însemnat de stele,
împovărat să fiu  de remuşcare şi de dor,
să-mi fie sufletul purtat la graniţa cerească,
mereu rătăcitor
în coridoare stoarse de lumină
de ceaţa de la capătul  Pleiadelor
c -am lăsat iubirea pe drumuri de răstrişte
în batjocură păgână
şi -apoi am răstignit-o  departe în uitare …
În lipsa fiorului intens
încerc din nou  să mă adun,
dar mă cuprinse  frica de liniştea de dinainte
şi mi-am deschis doar braţele în semn de acceptare
să -ndepărtez pentr-un moment zădărnicia iluziei  pierdute
de irepetabila
încleştare,
acum când pătrunde –ncet
întunericul în mine
şi rămân
supus în tihna nopţii nesfârşite,
drumeţ  prin  rămăşiţa lumii,
iar viaţa mă priveşte pierdută, visătoare .

Desculţ pe rădăcini amare


Cu umerii –ndoiţi de lanţul şirului de ani
şi uitat de lume
cutreieră străinul
uscăciunea vremii,
desculţ pe rădăcini amare
vara, prietenul tăcut, îi  mângâie tălpile –n ţărână,
biserica îşi nalţă turla deasupra satului înfăşurat de fum
când clopotul vesteşte moartea,
iar orbul se apleacă istovit de soare şi -ngăduie  din  colţul gurii
rânjetul slăbit 
de fiară ,
agitând spre ceruri  o prescură -n mână
că urmele lăsate –n drum
nu-şi arată capăt
în cenuşa zilelor rămase ;
destinul memoriei senile
s-a –ndepărtat demult de spaţiul zenital ,
netulburat de viaţă .
Nebunul cu ochii –nchişi
lipsit de griji şi de nevoi,
lipsit de vlagă şi speranţă
mai simte evaziv
durerea surdă a stropului
de ignoranţă
în dezlănţuirea lumii fără sensuri,  şi la fel de oarbă,
iar clopotul despică  între două lumi
migala sângerie din apus
şi sună mai cu jale,
chemându-şi morţii în ţărână ;
el  duse crucea în mijlocul frunţii
în semn de resemnare
pe care o strânge atât de neînţeles în mână .


   Moartea  nu doare …
       (testament)

Iarna s-a oflit târziu în măduva polară ,
iar primăvara mişcă  viaţa peste tot,
în toate cele,
pământul nu se mai vindecă
şi nicicând  n-are să-mi  vindece singurătatea
nici durerea minciunii
din rănile mele
pentru că sunt deja
cărunt ,
şi voi muri curând că sunt o mână de  pământ
din pământul  florilor;
eu mă cobor acum când cerul s-a făcut aproape negru
şi a –ntunecat lumina,
iar sufletul se va nalţa
să cutreiere
dimensiunile celeste ,
bucurându –se  de moartea mea, că moartea  nu doare,
şi -atunci am să strig în ceruri
să se prăbuşească stele
în furtunile  solare -
trăiţi  în locul meu,
trăiţi în răutatea lumii
unde viaţa moare ,
acolo unde iubirea nu mai e iubire şi dorul nu mai este dor,
acolo până şi pietrele au înnegrit, şi  mor  ! …
Aş vrea doar să-mi lăsaţi un semn la căpătâiul meu,
un semn de biruinţă
c -am fost cândva pe acest pământ
printre muritori şi eu .

 
    Între lumină şi păcat

Pe fâşia -ngustă din eter mai şovăie la soare
un suflet rătăcit ce încă n-a plecat
spre groapa cerului adâncă,
el cumpăneşte între lumină şi păcat
şi rareori se –ntâmplă
să privească -n jos
spre mugurii de mucegai cum se caţără pe cruce
la mormântul ros
de ploaie şi de vânt ;
şi-a  pierdut demult şi visele şi împlinirea
în bulgării nesocotiţi  de lut
unde anii îmbracă  zile de  cenuşă,
stoarse de pământ .

Indoiala, minciuna, trufia  si toate cele
s-au pierdut în deznădejdi sub  fâşia- ngustă de pământ,
acolo doarme a vieţii amintire
în  somnul veacului  de piatră, rece şi  adânc,
sufletul îşi duse stropul  de  iubire
spre alte primaveri  grăbite
de paşii albi de înger în verde nesilit ;
timide seminţii înmuguresc
din miezul zilelor virgine în  necunoscut,
iar crucea -ngenunchează
între lumină şi păcat
la căpătâiul
trofeului de lut .
 
**
  Adăpostul  din  sărut

Am să  veghez în nopţile de iarnă lungi
să-ţi  mângâi fiecare tresărire a visului
cu blândeţea ochilor mei,
să nu pătrundă în sărutul de la miezul nopţii
amarul, disperarea, renunţarea,
am să te adăpostesc în el
de lacrimi şi de suferinţă,
de urletul îndurerat al singurătăţii ,
tu să dormi pe margini line de apusuri,
ascunzându-ţi frica de anotimpul monoton,
liniştită că iubirea noastră dezleagă veşnicia 
sărutului fără păcat,
scânteia mea să-ti lumineze fruntea şi tăcerea
obrazului senin
aşternut pe el să fiu acelaşi eu-
veşmânt imaculat, 
doar eu 
aşteptându-te să ieşi din vis
să-ncepem altul potrivit în doi;
mă-ncred în Absolut că tu eşti ecoul primăverilor toate - 
cele trecute şi cele ce vor veni pe Pământ, 
lumina ne va găzdui destinul
sub tălpi bătătorite de sărutul vieţii

pân-la ultim răsărit de soare...

 ***