Poezii
Din volumul ,,Aproape de Lumea fără Cer,,
Aproape de lumea fără cer
Zilele s-au scurs, apoi le-am strâns şi numărat
în răcoarea cosmică a amurgului,
erau ticsite de mărunţişuri şi mister,
petrecute de apusuri în nefiinţă
şi le-am aşezat
în esenţial ca accesoriu
la un sfârşit
al omului tronat pe o simplă amintire,
aproape de lumea fără cer
cu umbra incoloră, flămândă şi bolnavă
de bătrâneţi şi umilinţă
ce se –nfăşoară sub presiunea surdă a necesităţii
în sunet monoton al serilor blajine,
iar toate prinse la colţuri doar cu stele
din frumuseţile pierdute ale vieţii .
Dar m -am cutremurat
adânc în mine
printre gânduri sfâşiate, grele
de fum şi de cenuşa anilor
că -n metabolismul meu mental n-a rămas nimic,
aproape mai nimic
şi totul e uzat ;
extaz rămas în anotimpul tinereţii
de care nu mai ştiu demult
şi am uitat
emoţia senină plonjând cândva în text iremediabil
ca jurământ solemn şi clasic de iubire
strivit de buze –poate -
în clocotul de trup incins şi prelungit de şoapte
aproape de interminabil,
de pasiunea măsurată –nu în terţi - doar în sinceritate
cu pulsul inocenţei închinat sub legământ
într-un magnific doi,
de parcă eram doar noi pe lume şi disecam triumful zilelor
de pe Pământ ...
Acum mă simt aproape nemişcat
în peisaj uitat să lunece spre recunoşterea de primăveri,
imaculat şi mut,
iar totul e insuportabil
de parcă-aş fi reziduu stelar rămas pe un caloian de lut,
iar eu-l mi-e la fel de greu de înghiţit
şi digerabil,
încât respir pripit
în apetitul meu vital
ieşit din calculul valorii zenitale
şi -i la fel de crud, amar şi de anemic
să completeze paşii mei acolo
vigoarea căutării timpului pierdut
prin amintiri ;
parfumul întâlnirii prime
când am rostit cuvântul şi-mi umeziră ochii
de m–am înroşit
în clipe definite de sfertul academic .
**
Frumuseţile pierdute ale vieţii
Am rămas suspendat de cealaltă parte a timpului
acolo unde noaptea mi -e cel mai bun prieten,
plutesc între cer şi pământ,
iar braţele mi-au amorţit
încleştate în ultima imagine a îmbrăţişării noastre
din primăverile trecute,
peste tot în jurul meu lunecă deznădejdea
clipelor severe ce adulmecă dorinţa
încrustată adânc
în pieptul meu
şi mă simt înfricoşat de parcă viaţa asta neînsemnată
am ascuns-o în pământ
pentru mai târziu ,
aşteptând s-aduci cu tine lumina zilelor noastre,
dar am înţeles de-atunci sensul frumuseţilor pierdute,
suspinând în pustiul care m-a purtat continuu sfâşiat
dincolo de cuvinte
să rătăcesc prin întunericul fără ieşire ;
mi –am ferit şi lacrima să nu ajungă hrană a singurătăţii
şi-acum păstrez tăcerea obrazului cuminte,
m-am ghemuit apoi
numărând orele cu spaimă către altă noapte -
mă mai zbat o clipă
şi respir din nou amintirea .
**
La mormântul mamei
In pântecul flămând al pământului se pierd clipe ruginite
din fiorul suferind de frunze,
se preling pripite
ploile de ieri, ploile de azi şi cele de mâine
în respiraţia lumii ,
tăcerea toamnei arborează pânze
când cerul scârţâie în plânset de cocori ;
un câine
fugăreşte fără noimă stolul rătăcit de ciori
spre nucul bântuit de umbra Lunii,
alunecă pe cruci culoarea nopţii tristă şi murdară,
iar undeva mai pâlpâie o lumânare –două
în mirosul necăcios de ceară .
In pântecul flămând al pământului cade respiraţia lumii,
lacrimile nu mai sunt lacrimi,
ignor umbra cenuşie a Lunii
şi-am rămas aici la tine
cu palma-ntinsă sus pe cruce, sus ;
mi-e felul de a –nţelege gândul rătăcit în patimi
şi mă rog de ploaie să nu şteargă chipul tău,
îngân o rugăciune puterilor divine,
invocând pe Dumnezeu
să-mi adune viaţa înăuntru, strivită de durere
şi- aprind din nou o lumânare
să-ţi văd zâmbetul din piatră, mamă
şi caut răsăritul pentru resemnare ...
**
Mă numesc singurătate
Am adormit sub stele si-am visat lumina,
în ea se oglindeau toate veacurile dobândite de timp
şi tot acolo creşte înţelepciunea lumii ce rânduieşte vremea
ca fiecare suflet să locuiască într-un vis
de teamă ca el să nu renunţe la primăveri
încă nepurtate .
Când visul rămâne fără suflet înseamnă neîmplinire,
de sufletul rămâne fără vis zace nemişcat în singurătate,
întunecând albastrul primăverilor la purtător,
mireasma amintirilor
mi-a rămas pe buzele uscate,
cuvintele s-au ghemuit într-un semn tăcut de neputinţă .
Adâncul şoaptelor nu cunoaşte pe de rost surâsul tău,
el s-a ascuns în tristeţea mea
pentru că nu mai locuia demult niciun vis acolo
şi m-a numit singurătate ;
timpul s-a oprit deasupra zâmbetului tău,
cuvintele au îmbrăcat metafore...
Mă simt ca un curcubeu ucis care nu poate străluci fără soare,
de-atâta dor m-am împietrit în munţii singuratici,
relicve din istoria planetei,
să vadă cei ce vor veni c-am existat şi te-am iubit într-adevăr
în lumea asta oarbă unde soarele a murit pe rug,
aşa vor învăţa şi ei ceva despre nemurire...
**
Anotimpul fără zile
Mi-am aşternut lumina stelelor în palme
şi-am desluşit neliniştea între două apusuri
inscripţionată de-o metaforă pierdută
într-un cuvânt etern îndrăgostit,
el a rămas necuvânt
între mine şi singurătatea mea
şi m-am întrebat adesea, frământat
cum să existe sentimentul dacă nu e exprimat
într-un simplu “te iubesc” cu miros de veşnicie ?...
Acum slujesc poemul ca pe a doua natură
unde clipa înseamnă durere,
numai durere,
în măreţia lui am aflat depăşirea durerii
când devine insuportabilă
în cenuşa necuvântătoare a timpului
şi doare ca un strigăt de ecou,
atunci încerc să-mi rescriu memoria în ordinea strivită de cuvinte,
cuvintele mă leagă strâns de vocaţia nefericirii să-mi adun iubirea -
fragment de univers
şi privesc înlăuntru lor ca într-o rămăşiţă a lumii ;
fragment de viaţă
fragment de amintire
fragment de despărţire
fragment de singurătate
fragment de speranţă
ne- fragment de iubire
ne-fragment de remuşcare
fragment pentru moarte
şi din nou căinţa mă -nconjoară în anotimpul fără zile –
neuitare ...
**
Evadare în miezul purităţii
Mi-am încheiat socotelile lumeşti,
obosit de minciună şi căinţă
şi m-am întins pe spate cu ochii pironiţi în vârful cerului
spre groapa Universului adâncă .
Acolo nicio stea, dar nicio stea să lumineze
aâtea dirijabile eşuate din istoria lumii,
zăceau lipite de nefiinţă ;
numai Hindenburg-ul era deasupra timpului în veacul sideral,
în rest nemărginit -
nici urmă de lumină, nici rază de luceafăr,
erau strunite toate în ziua cea dintâi a neantului .
Am căutat din priviri blajine răsăritul,
era doar aureola care celebra lumina peste tot,
aici şi dincolo ;
aici în necuprinsul soarelui-răsare pe marginea planetei
eram doar eu şi singurătatea
netulburată de freamătul necontenit al mării, nici de moarte,
acolo o plajă anonimă şi-o lotcă şubrezită
cu doi îndrăgostiţi abandonaţi
de nesăbuinţa omenirii,
dintotdeauna oarbă şi dezlănţuită ;
acum erau departe,
departe, cât mai departe,
iar deasupra lor nu era nimic, nici măcar un nor la primul răsărit
de la capătu’ lumii .
Am căutat cu ochii trişti locul unde m-am născut -
nu mai era demult,
era doar câmpul gol, tărâm uitat de anotimpuri,
dar era lumină
şi după -
tot lumină
într-un ţinut al luminilor
unde îngerii răsună din trâmbiţe a primăvară ,
cândva rămasă în anotimpul primului sărut,
apoi am tresărit chemării dinapoi a vieţii, căutând iubirea
pe care am adus-o aproape, cât mai aproape
şi-am îmbrăţişat-o atât de mult cu gândul flămânzit
ca pe fiorul dătător de viaţă ...
- Bine ai venit în sigurătatea mea
la marginea planetei
în ziua cea mai lungă a lumii increate ! ...
**
Goliţi de iluzii
Am să te ţin de mână într-un oraş mare şi aglomerat
unde lumea aleargă spre terminalul vieţii,
golită de iluzii,
acolo să te plimb pe fiecare trecere de pietoni
şi la jumătatea ei
să opresc timpul semaforului din colţ,
apoi să te sărut .
Am să te plimb în oraşul mare şi verde
unde parcurile sunt aglomerate
de visătorii trişti în căutarea primăverilor albastre,
rochia să-ţi fie transparentă cu decolteul darnic
încât să stârnească setea hulpavilor
de forme feminine .
Dar noi să nu locuim acolo -
oraşul închide suflete în metafora plictisului,
iar oamenii se uită înlăuntru fiinţei
să vadă umbra goală cum aleargă către cimitir,
întâmpinându–şi moartea
că uitară să oprească timpul semaforului din colţ
şi astfel au pierdut frumuseţea vieţii .
Post scriptum :
Mai târziu am aflat că s-au tocmit
c- un vânzător ambulant de iluzii ,
dar care se uita la fel de gol pe dinăuntru său ;
uitase şi el la rându’ lui că semaforul din colţ
e mare consumator de timp ...
Încleştarea cu moartea
Voci nepământene, în glas fără cuvânt,
îmi cântăriră suflul ca fiind o rană adâncă ;
mă simt golit de vlagă şi de gând,
cu privirea ştearsă
de clipa ce-mi marchează timpul
de la echinocţiu spre un alt solstiţiu în nesiguranţă încă
acolo unde Soarele a renunţat la răsărit şi la apus,
înghesuit de atâtea stele laolaltă
iar toamna mai sălbatică şi necruţătoare
mai mult ca niciodată
a mizat cu atâta nonşalanţă pe numărul cel negru
şi –ncerc să nu gândesc,
doar să memorez rugăciunea omului cuminte
în aer îmbâcsit de moarte şi de vânt funebru,
s-o am cu mine în ceruri să-mi răscumpăr libertatea .
Dar vocea mai mieroasă şi înăbuşită
se strecoară adânc, aleargând prin vene
şi desluşesc în ea doar câteva cuvinte
dintr-un blestem nepieritor :
să n-am răgaz de hodină
pe drumul însemnat de stele,
împovărat să fiu de remuşcare şi de dor,
să-mi fie sufletul purtat la graniţa cerească,
mereu rătăcitor
în coridoare stoarse de lumină
de ceaţa de la capătul Pleiadelor
c -am lăsat iubirea pe drumuri de răstrişte
în batjocură păgână
şi -apoi am răstignit-o departe în uitare …
În lipsa fiorului intens
încerc din nou să mă adun,
dar mă cuprinse frica de liniştea de dinainte
şi mi-am deschis doar braţele în semn de acceptare
să -ndepărtez pentr-un moment zădărnicia iluziei pierdute
de irepetabila
încleştare,
acum când pătrunde –ncet
întunericul în mine
şi rămân
supus în tihna nopţii nesfârşite,
drumeţ prin rămăşiţa lumii,
iar viaţa mă priveşte pierdută, visătoare .
Desculţ pe rădăcini amare
Cu umerii –ndoiţi de lanţul şirului de ani
şi uitat de lume
cutreieră străinul
uscăciunea vremii,
desculţ pe rădăcini amare
vara, prietenul tăcut, îi mângâie tălpile –n ţărână,
biserica îşi nalţă turla deasupra satului înfăşurat de fum
când clopotul vesteşte moartea,
iar orbul se apleacă istovit de soare şi -ngăduie din colţul gurii
rânjetul slăbit
de fiară ,
agitând spre ceruri o prescură -n mână
că urmele lăsate –n drum
nu-şi arată capăt
în cenuşa zilelor rămase ;
destinul memoriei senile
s-a –ndepărtat demult de spaţiul zenital ,
netulburat de viaţă .
Nebunul cu ochii –nchişi
lipsit de griji şi de nevoi,
lipsit de vlagă şi speranţă
mai simte evaziv
durerea surdă a stropului
de ignoranţă
în dezlănţuirea lumii fără sensuri, şi la fel de oarbă,
iar clopotul despică între două lumi
migala sângerie din apus
şi sună mai cu jale,
chemându-şi morţii în ţărână ;
el duse crucea în mijlocul frunţii
în semn de resemnare
pe care o strânge atât de neînţeles în mână .
Moartea nu doare …
(testament)
Iarna s-a oflit târziu în măduva polară ,
iar primăvara mişcă viaţa peste tot,
în toate cele,
pământul nu se mai vindecă
şi nicicând n-are să-mi vindece singurătatea
nici durerea minciunii
din rănile mele
pentru că sunt deja
cărunt ,
şi voi muri curând că sunt o mână de pământ
din pământul florilor;
eu mă cobor acum când cerul s-a făcut aproape negru
şi a –ntunecat lumina,
iar sufletul se va nalţa
să cutreiere
dimensiunile celeste ,
bucurându –se de moartea mea, că moartea nu doare,
şi -atunci am să strig în ceruri
să se prăbuşească stele
în furtunile solare -
trăiţi în locul meu,
trăiţi în răutatea lumii
unde viaţa moare ,
acolo unde iubirea nu mai e iubire şi dorul nu mai este dor,
acolo până şi pietrele au înnegrit, şi mor ! …
Aş vrea doar să-mi lăsaţi un semn la căpătâiul meu,
un semn de biruinţă
c -am fost cândva pe acest pământ
printre muritori şi eu .
Între lumină şi păcat
Pe fâşia -ngustă din eter mai şovăie la soare
un suflet rătăcit ce încă n-a plecat
spre groapa cerului adâncă,
el cumpăneşte între lumină şi păcat
şi rareori se –ntâmplă
să privească -n jos
spre mugurii de mucegai cum se caţără pe cruce
la mormântul ros
de ploaie şi de vânt ;
şi-a pierdut demult şi visele şi împlinirea
în bulgării nesocotiţi de lut
unde anii îmbracă zile de cenuşă,
stoarse de pământ .
Indoiala, minciuna, trufia si toate cele
s-au pierdut în deznădejdi sub fâşia- ngustă de pământ,
acolo doarme a vieţii amintire
în somnul veacului de piatră, rece şi adânc,
sufletul îşi duse stropul de iubire
spre alte primaveri grăbite
de paşii albi de înger în verde nesilit ;
timide seminţii înmuguresc
din miezul zilelor virgine în necunoscut,
iar crucea -ngenunchează
între lumină şi păcat
la căpătâiul
trofeului de lut .
**
Adăpostul din sărut
Am să veghez în nopţile de iarnă lungi
să-ţi mângâi fiecare tresărire a visului
cu blândeţea ochilor mei,
să nu pătrundă în sărutul de la miezul nopţii
amarul, disperarea, renunţarea,
am să te adăpostesc în el
de lacrimi şi de suferinţă,
de urletul îndurerat al singurătăţii ,
tu să dormi pe margini line de apusuri,
ascunzându-ţi frica de anotimpul monoton,
liniştită că iubirea noastră dezleagă veşnicia
sărutului fără păcat,
scânteia mea să-ti lumineze fruntea şi tăcerea
obrazului senin
aşternut pe el să fiu acelaşi eu-
veşmânt imaculat,
doar eu
aşteptându-te să ieşi din vis
să-ncepem altul potrivit în doi;
mă-ncred în Absolut că tu eşti ecoul primăverilor toate -
cele trecute şi cele ce vor veni pe Pământ,
lumina ne va găzdui destinul
sub tălpi bătătorite de sărutul vieţii
pân-la ultim răsărit de soare...
***
Comentarii